Spații culturale nr. 15 (6)

Leo BUTNARU:

LIBERTATEA SE POATE OBŢINE ŞI PRIN CULTURĂ, PRIN SCRIS, PRIN ARTĂ…

Domnule Leo Butnaru, cum aţi devenit scriitor?

– O-ho, am mai dat răspunsuri la întrebări asemănătoare. Astfel că nu mai ştiu ce să spun. Doar, ca un plus la cele mărturisite altădată, – să presupun (şi altceva). Probabil, în firea noastră, în subliminalul ei există, cifrat – mai bine zis tăinuit, misterios, un testament genetic ce cuprinde şi capitole referitoare la cultură, aventură, civilizaţie, creaţie etc. Unele dintre ele mi s-au potrivit şi mie, devenirii mele. Iar de la o anumită vârstă, de pe la 15-16 ani, poate ceva mai devreme, mă ţin minte trecând de la întrebarea „Cine sunt eu?” la o alta: „Cine trebuie să devin?” Dar fără să se creadă că vreau să spun că aş fi fost un adolescent precoce în decizii, fremătând de apriga dorinţă de-a ajunge pradă scrisului, spre a deveni jertfă operelor mari, devoratoare de autor. Pentru că eram un tânăr abia trecut de hotarul satului, cu un pas pe pragul oraşului şi, deci, nu cunoşteam prea multe din delicatele taine ale creaţie propriu-zise. Eram la stadiul de discretă intenţie şi nu la unul de convenţie sigură cu mine însumi.

Cum priviţi propria-vă creaţie din juneţe: cu severitate sau cu condescendenţă, cu sentimentalism sau cu indiferenţă?

– Într-un răspuns mai general, nu în particularizări şi nuanţe, pot spune că nu am simţit necesitatea prin care să-mi dezavuez, să-mi retractez mesajele literare anterioare. Unele dintre ele pot fi slabe, dar nu zero-semnificative. Atât în text, cât şi în subtext. Dacă încerci să le înţelegi, să le interpretezi – afli ceva. Deoarece eu consider că, prin anii şaizeci, pe când mi se întâmpla şi debutul, în poezie, în teatru, în muzică, chiar şi în dans („importat” de peste ocean) se manifestau deja trăsăturile unei noi sensibilităţi. Iar scrisul meu de tinereţe, al adolescentului venit dintr-un mediu cvasi-patriarhal, conţine mai multe semne care vorbesc despre modul de a mă urbaniza, de a mă civiliza conform altor principii decât celor ale existenţei otova socialiste – rustice, de unde îmi trăgeam obârşiile, bineînţeles chiar devenind diferit sau foarte diferit de „acea lume”, dar fără a-mi atrofia definitiv facultatea de a simţi, cum se zice în ideaţie nietzscheană, „mai jos de tine”, fără orgoliu fie amintit.

V-aţi referit de mai multe ori la raportul societate-individ (creator)- libertate. Astăzi chiar trăim, se pare, în libertate…

– Într-un anumit gen de libertate, odată ce, sub aspect economic, individul, cei mai mulţi cetăţeni sunt constrânşi…

Aşa e, deci şi acesta e un motiv – parţialitatea libertăţii; să revenim la definirea libertăţii ca plinătate.

– Păi, să ne referim la un adevăr de abecedar, s-ar părea. Omul este liber în măsura în care poate şi reuşeşte să-şi promoveze opţiunile în vederea unui rezultat scontat, concret, personal-social, să zic. Libertatea ar trebui să însemne lipsa impedimentelor impuse extra-constituţional. Mă refer, bineînţeles, la constituţia-model, democratică sui generis, în care, de altfel, există rigori şi cerinţe ce trebuie respectate, însă fără a-ţi afecta voinţa şi forţa de a te afirma conform bunei măsuri general umane.

În ce măsură v-aţi putut asigura libertatea în comunism?
– Cine ştie… Dar, fără să mă laud, spre deosebire de unii colegi de generaţie care se dăduseră cu partidul-buldog, care obţineau posturi şi alte favoruri „de sus”, de la CC, care făceau cârdăşie cu comsomoliştii şi cu biroul politic al acestora, chiar ajungând membri în el; deci, spre deosebire de alţii, cred că am reuşit să mă protejez cât de cât de ideologia şi zădărnicia comunistă ca infecţie mentală, a spiritului, a destinului. I-am cam sfidat şi pe agenţii de circulaţie în literatură, în special pe cei din generaţia şaizecistă mssr-istă, pe cei care huleau, înjurau, oprimau ceea ce era dincolo de opusculele şi priceperea lor obturată iremediabil de „o necunoştinţă totală de literatură nouă”, precum spunea George Călinescu.

Dumneavoastră nu aţi fost tentat să ajungeţi grangur la comsomol, la partid?

– Nu ar fi fost deloc complicat, mai ales pentru un tânăr care năzuia să facă treburi, mai bine zis afaceri politice sovietice. Dacă se programa, dacă dădea dovadă de fidelitate, ataşament bolşevic şi zel organizatoric în condamnarea capitalismului sau a colegilor care „se abat de la calea dreaptă”, fiţi siguri că ajungea unde îşi propunea. Dacă mai avea şi ceva glagore, dacă mai cunoştea şi ceva din regulile nescrise ale cabotinismului, servilismului, pupincurismului – pardon, – sigur că avansa pe scara ierarhică. Însă la astea renunţau oamenii pe care cultura, inteligenţa i-au ajutat să priceapă relativ devreme că, de fapt, Uniunea Sovietică era un pseudo-stat imperialist în care nu există politică propriu-zisă. Nu există dreptul, libertatea opţiunii de a te implica în politică, de a face politică („a face politică” în genere era un tabu cu conotaţie obligator negativă, nocivă „statului şi poporului”) la modul onorabil, liber. În URSS exista un vacuum politic exact ca în societăţile supuse tiraniei. Iar ceea ce se numea politica sovietică internă era anume o tiranie a ideologicului rudimentar-proletar, ca dictatură, pe care o preluase CC-iştii care, bineînţeles, nu aveau nimic cu proletariatul, cu clasa muncitoare sau cu cea colhoznică. Era opresiunea, constrângerea partidului-tiran, unic şi buldog. În atare situaţie nu putea fi vorba şi de o filosofie civilă, de o artă liberală. Şi totuşi, ceea ce se numea cultură, literatură parcă lăsa mai mult loc pentru a te simţi dacă nu destul de liber, cel puţin demn în dorinţa de a nu te lăsa subjugat completamente. Iar dacă ajungeai în CC-ul comsomolului sau al partidului, implicit sau direct, erai un împilator, un constrângător, un curmător de libertate. Iar dintre studenţi, dintre tineri, acolo ajungeau, se ştie, nu cadre strălucite, ci, de cele mai multe ori, resturile, rămăşiţele, adică cei prost şcoliţi, dar plini de zel în dorinţa de „a pune ordine”, de a pune la punct. Specimene ridicole, dar de care nu se putea face abstracţie, nu puteai intra în dialog civilizat cu atare inşi obtuzi şi aroganţi. Se simţeau mândri nevoie mare că fac parte din cei care decretau şi monitorizau opresiunea ideologică, ce nu însemna altceva decât obraznica cerinţă a puterii ca individul, individualitatea să se dezică de sine, să fie altceva – constituţionalizat proletariceşte, obedient, lipsit de iniţiativă, cunoscător respectuos al perimetrului cuştii. Este şi vina lor că, peste cultura ce jinduia înflorirea, se tot deversau erbicidele ideologiei corozive, primitive, opresive, ucigătoare.

Ca scriitor, aţi fost afectat de realismul socialist?

– Nu ştiu dacă ar trebui să răspund anume eu la această întrebare. Lucrurile s-ar vedea mai limpede de la distanţă. Însă eu m-am străduit, programatic, să nu fac concesii realismului socialism în special în partea lui ideologizată, partinică, leninistă; în partea în care falsitatea se vedea şi din cosmos.

De altfel, pregătindu-mă de acest dialog, am dat şi peste o referinţă care v-ar completa răspunsul. Este vorba de opinia pe care Victor Dumbrăveanu o exprima acum mai bine de un deceniu: „Dacă ceilalţi, inclusiv subsemnatul, erau supuşi corvezii şi rutinei ziaristice, Leo era, nu ştiu cum, privilegiat. Noi scriam despre comsomol, industrie, vitărit, întrecere (de care dacă nu… socialistă?), pe când Butnaru făcea cronici de film, artă plastică, teatru, critică şi eseistică literară.
Aşa se impusese el, prin ambiţia de care dă dovadă şi astăzi. La ora aceea, îi apăruse cartea de debut – Aripă în lumină – , care se deosebea substanţial de majoritatea poeziei scrise de colegii de generaţie… Orice nou poem era în fond o mănuşă aruncată tradiţiei şi inerţiei de care suntem cuprinşi uneori. În cazul lui Leo Butnaru toate acestea se aliniau culturii universale şi lecturilor serioase făcute încă în anii de studenţie”.

– Cu Victor am lucrat mai mult timp împreună la ziarul „Tinerimea Moldovei”, de unde am fost expulzat pentru delict ideologic în septembrie 1976. Iar cu Dumbrăveanu am rămas în continuarea nu doar colegi, ci şi prieteni, lucru mai rar întâmplat pe la noi.

Şi chiar aţi reuşiţi să vă păstraţi independenţa faţă de realismul socialist?

– Nu ştiu, dar, repet, programatic, îmi spuneam să nu fac concesii ce ar fi echivalat cu o capitulare faţă de ceea ce înţelegeam eu că ar fi artă adevărată şi personalitate în artă. Zic personalitate, gândindu-mă la marea lipsă de caracter ce domnea printre o bună parte (cea… rea) a scriitorimii sovietice, în timp ce mahării socialismului multilateral anchilozat, „luminaţii” (sau: străfulgeraţii de inepţie) pedepseau, strâmtorau, cenzurau valoarea adevărată, aceştia, piticii, cum ar fi venit, se încumetau să trâmbiţeze că, sub înţeleapta lor îndrumare, popoarele înrobite în URSS vor naşte, ca pe bandă rulantă, genii după genii, ieşiţi direct din popor şi, brusc, concurându-i pe Dante sau pe Balzac, pe Goethe sau pe Tolstoi, pe Shakespeare sau pe Eminescu.

Citindu-vă cărţile de proză mai recente, în primul rând „Ruleta românească”, este evident că v-aţi schimbat cumva stilul, faţă de primele două volume de acest gen, „De ce tocmai mâine poimâine” şi, mai puţin, „Îngerul şi croitoreasa”…

– Sigur că m-am modificat, dar, trebuie să spun, încă în prima carte am inclus o nuvelă nu prea voluminoasă, „O mie de cuvinte sau viaţa lui Flu” care, probabil, anunţa starea mea stilistică, ideatică prezentă. O pot include în orice volum de astăzi, de mâine, şi ea nu va da semne că e scrisă acum un sfert de veac… Iar în volumul „Îngerul şi croitoreasa” deja există mai multe texte afine celor care alcătuiesc „Ruleta…”

De acord, asta aş fi menţionat-o şi eu. Dar vreau să întreb cum percepe autorul însuşi mutaţiile din scrisul său.

– Nimic nu cade sub definitiva siglă ad acta, adică ceea ce poate fi considerat încheiat. Implicit, voi glosa în baza cărţii „Ruleta românească”, apărută la tandemul editorial „RAO – Prut Internaţional”. Iar opiniile de faţă nici ele nu vor trebui luate ca supuse inevitabilei subiectivităţi, mai curând ca variantă de… lucru, de apropiere de… adevăr, dar nu ca ceva dixi in absoluto. Cartea amintită reprezintă un caleidoscop de prozo-clipuri (într-o anumită măsură), pe alocuri pretându-se a fi considerată şi un Active Fictions Show sau doar „suportând” (şi) un atare botez. Mai am nestridenta ambiţie de a considera că, sub aspect stilistic, volumul e de un laconism galo-latin, dar, în anumite sintagme, fraze, discursuri ceva mai ample, „dându-şi drumul” spre o fantazare lingvistică, verbocreatorie, sau cvasiverbocreatorie, în descrierea existenţei uşor surdinizate, interiorizate, spre vis, spre supra-realitate a posibilităţii noastre de a ne imagina cu ochii închişi, mijiţi sau chiar larg deschişi. În diversitatea textelor s-ar întâmpla parcă o multiplă deschidere de uşi, dar şi plasare de antene pentru captarea semnalelor din psihocosmicitatea existenţei în fantastic, în basm (intelectual, modern), în vis, în transraţional. (Francezii zic: transmental.) E o concomitenţă (şi interacţiune) a cercetării şi intuiţiei, a veridicului şi a inefabilului. Cel puţin, înclin să cred eu.

Aveţi mai multe cărţi ce pornesc de la propriul sine, de la propria-vă biografie, pe lângă câteva jurnale – şi romanul memorialistic „Copil la ruşi”. Cum se întâmplă o carte de atare tematică?

– Da, perpetua temă a biografismului în literatură… E ceva inevitabil. Pentru că în ceea ce ţine de expresie, de mărturisire, de descriere sau autodescriere este imposibil ca omul, autorul să rămână neutru, fără „a-şi insinua”, a-şi transfera în text, într-o anumită măsură, antropomorfismul şi sociomorfismul propriu. Ba aş zice că chiar… destinomorfismul în care inserează/ insinuează imanent elemente din sfera relaţiilor şi reacţiilor sociale ce domnesc între oameni, între om şi stat, între om şi misterul cosmic, între realitate şi vis, între vârstele şi experienţele omului. Astfel că din sinea ta, din „winchester”-ul conştiinţei tale ţi se revelează, ţi se oferă informaţii ce-ţi veniseră cândva – chiar din copilărie! – pe calea referinţelor culturale, olfactive, auditive, onirice etc. ca esenţă umană, existenţială, scriitorul e o fire dedublată (dar, fireşte, nu categoric, până la separare!), având o natură socială şi o a doua – individual-creatoare. (Uneori, în cazurile calificate ca ciudăţenii, cea de-a doua natură, a individualităţii – predomină.) Creaţia e un circuit reciproc dinspre lume către tine, dinspre tine spre lume ca îmbinarea cunoaşterii, culturii cu existenţa în imagine valorică.

Care ar fi deosebirea dintre literatura română din dreapta şi cea din stânga Prutului?

– Între anumiţi autori, de pe ambele părţi ale acestei ape intern-naţionale nu există deosebiri de nivel (superior), de stilistică, de europenitate, să zic, de contemporaneitate. O dovedesc cu prisosinţă revistele „Contrafort”, „Sud-Est cultural” şi „Semn”, care apar în spaţiul prutonistrean, ctitorite şi scrise de colegii noştri din Chişinău sau din Bălţi. Dar, într-o anumită măsură şi, cu părere de rău, deloc mică, şi în rândul multor membri ai Uniunii Scriitorilor din Moldova se simte un dezinteres pentru literatura care nu are opţiuni (aproape exclusiv) indigene, băştinaşe, de până la Prut. În Interriverania sunt declarate, proclamate fel de fel de mărimi barosane ale scrisului românesc, dar care mai că nu sunt cunoscute în maica Românie. Ei nu „progresează” decât prin aceeaşi versificaţie minimalist-repetitivă, facil-folclorizantă, cadenţat-retorică-„patriotică” ce dovedeşte că pe aici păşunismul are viaţă lungă. Plus că unii aborigeni basarabeni se întâmplă să ia chiar premiul Academiei Române fără să fi editat barem vreo broşură la vreo editură prestigioasă, fără să se fi învrednicit de aprecierea criticii literare române. E un spectacol comic sau, poate, tragic-comic. Important e, însă, că, precum spuneam, în Moldova Estică există autori de prim rang în literatura română în toate ale ei, şi ca areal, şi ca valoare.

De mulţi ani, în revista „Contrafort” ţineţi rubrica intitulată „Cosmograme”. Dacă e ceva mai mult sau mai puţin permanent, care are continuitate, presupun că e şi ceva important pentru dumneavoastră..

– Este rodul unor meditaţii în voia cărora se poate lăsa/ lansa orice om, dar şi al unor lecturi de filosofie care îmi deschid, de regulă, noi vectori în eseistică, poezie şi, în mai ultimii ani, proză, „reîntorcându-mă” (dacă încerc să evadez de acolo) în câmpul metafizic al literaturii, sugerându-mi subiecte, teme, idei, metafore… neliniştitor-ezoterice, poante, dacă vreţi, începuturi, finaluri de texte-miezuri de poeme, concluzii sau suspansuri ale discursului. Pentru că aceste cosmograme, ca… auto-gen, sunt liberale, democratice în datul lor, în programul lor destul de vag ca rigurozităţi, – asta ca teamă de clişeu.

De mulţi ani, sunteţi un creator liber, dedicat doar scrisului.

– Nu chiar sau nu exclusiv scrisului.

Dar în mare parte. În zilele noastre, mai ales în Basarabia, unde nu se prea cumpără cartea, unde e greu să i asigure scriitorului un venit, numit drept de autor, se poate oare rezista într-o astfel de ipostază?
– Da, dacă înveţi, metodic, ca, prin puţine mişcări, eforturi şi griji, să-ţi faci gestiunea vieţii zilnice, adică a scrisului. Şi nu numai în Moldova Estică, ci în întregul spaţiu românesc şi trans-românesc.

De ce… puţine… mişcări?

– Prin puţine, zic, în sensul de: cele necesare… Acţiunile… Pentru că omul e parcă blestemat să facă mişcări în plus, să inventeze eforturi, să creadă că e devorat de griji, de greutăţi, lăsându-se pradă inutilităţilor, capitulând. Vrem, nu vrem, există şi un calcul… de sine, o economie a sinelui nostru, care nu trebuie neglijate. Ceva legat de ceea ce Tudor Vianu numea: a şti să faci linişte în sine… Şi a înţelege, la calm, ce ai de făcut şi cum să faci.

Ştiu că aţi fost decorat cu unele distincţii guvernamentale. În cele două capitale de state…

– …dez-unite ale României, precum spuneam într-un poem.

În fine, vreau să vă întreb dacă ţineţi la aceste decoraţii.

– Sunt venite de pe versantele democraţiei, nu de pe cele ale comunismului. Iar la una dintre ele ţin în special pentru adagiul gravat pe ea. Este acesta: „Prin cultură la libertate, 1931-1961-2000”. Sunt aproape de cei care cred că libertatea se poate obţine şi prin cultură, prin scris, prin artă…

O altă distincţie?

– A, una care aminteşte că sunt un bun muncitor în domeniul care îmi îndreptăţeşte destinul. Da, sunt un muncitor, dar nu chiar… glorios, precum spune distincţia în cauză. De fapt cred că numele ei aduce oarecum a… stahanovism, a zile de „socialism multilateral dezvoltat”. Nu e culpa celor care mi-au înmânat-o. Probabil, trebuiau să se gândească ceva mai perspicace cei care au instituit, acum vreo 20 de ani (ca la… Dumas, nu?) ordinul respectiv.

Pentru că aţi amintit de Dumas… Vă consideraţi un muşchetar sau un luptător cu morile de vânt?

– Bineînţeles că este necesar să mă simt şi niţel muşchetar, pentru a contrabalansa poveste cu Don Quijote căruia i se adaugă, spuneam într-un poem – vântul, vântul, vântul ca element primordial al sculpturii, zădărniciei şi literaturii universale… „Sculptura” se referea, aluziv, la moara de vânt…

Acum cred că pot spune cum se numeşte prima distincţie: Meritul Cultural în Grad de Cavaler…

– Păi, cam cavaler din cohortele lui… Don Quijote… Mai ales astăzi, când lumea basarabeană, dar şi cea pan-românească nu prea citeşte, când cultura, arta sunt adumbrite de kitschul cam generalizat, de fotbalul prost dat drept performanţă, de vip-ismul de doi bani al unor cântăreţi ce cântă ei cum cântă, însă când mai şi vorbesc în interminabile talk show-uri, Doamne, iartă … Mai bine nu ar deschide gura… Ca să rămână… filozofi…

În acest sens, scriaţi undeva că lumea e cam general kitschizată. Credeţi în continuare asta?

– Dacă nu lumea întreagă, multă lume, totuşi, din timpurile noastre este cuprinsă, până la robie de snob, de a trăi inautentic, superficial, post-orice care a presupus şi a avut încărcătură spirituală (ideatică, emotivă) conformă unor standarde după care se orienta eşuata tendinţă de a modela „omul armonios”, care ar fi îmbinat cotidianul cu arta, frumosul. Nu cred că e armonie nici pe stadioanele puse la dispoziţia hip-hop-iştilor.

Apoi, dacă aţi adus vorba despre fotbal… Să ne referim, implicit, la tehnicile lui. Mi se pare că, mai mulţi ani în urmă, când aţi fost înaintat pentru o decoraţie guvernamentală, aţi fost… fentat – nu?

– Nu e bai… Dar, într-adevăr, nu am trecut la cancelaria lui P. Lucinschi, unde m-a fentat, precum spui, unul dintre colegi, un scriitor care era consilierul preşedintelui… Dumnezeu cu el… Nu-i voi da numele… De mortuis aut bene, aut nihil… Am fost prieteni mai mulţi ani, poate că chiar decenii cu ex-consilierul…

Pot deduce că nu e vorba de scriitorul Andrei Ţurcanu.

– Nu, nu, Andrei Ţurcanu, criticul şi poetul, dar şi consilierul, a fost onest în primul rând cu el însuşi. Ţin minte că, la agapa cu care marca 50 de ani a săi, la USM, a venit şi preşedintele Lucinschi, dar fără decoraţie. Andrei o fi refuzat-o. Apoi chiar a plecat din cancelaria Lucinschi, când era evident că opiniile lui despre democraţie sunt diferite de cele ale fostului prim-secretar de partid comunist etc.

Credeţi că aţi fi meritat mai mult?…

– Mai mulţi scriitori, mai mulţi oameni de artă ar fi trebuit să fie observaţi… La timp şi timpuri… Dar, în comunism şi cvasi-comunism, cum am tot dus-o în ultimele decenii, „preşedintele ţării” se gândea la călăul ideologic, la antiromânul Ivan Bodiul, să-l fericească cu „Ordinul Republicii”… Asta ca detaliu. Dar, în genere, nu cred că e ceva în afara bunului ton că unele dintre distincţiile care ţi se oferă au fost, sunt în concordanţă cu propria-ţi autoapreciere, iar că altele ţi se par a fi sub nivelul celor meritate. Însă, în toate, trebuie să ţinem cont de dihotomia obiectivitate-subiectivitate şi de creştinescul: De la noi mai puţin, de la Dumnezeu mai mult.

Să revenim la o întrebare „ mai veche”. De mulţi ani, sunteţi un creator liber, dedicat doar scrisului. Cum reuşiţi?

– Dacă ştii ce să faci cu libertatea, reuşeşti cumva. Pentru că între libertate şi artă, cultură există o legătură indisolubilă, predestinată.

Adică, precum spune deviza pe care aţi amintit-o: Prin cultură spre libertate. Să auzim de bine!

Interviu de Vlad Anghel,
Chişinău, 6-7 ianuarie 2011

Gherasim Rusu Togan

Divinităţi feminine ale de demultului românesc:
Ursitoarele

Spiritele feminine ce fundamentează spaţiul imaginar cu referire la naştere sunt Ursitoarele.
Când se naşte un copil, în satul meu se suflă din patru părţi asupra lui. Dacă e băiat, tatăl îi suflă duhul puterii, apoi aprinde cu el în braţe focul, după care îl aşează alături de mama sa. Dacă e fată, prioritatea ocrotitoare o are mama. Respectivele gesturi, desigur, îşi au origini îndepărtate, în dincolo de creştinism, şi de orice alt cult religios. Desigur, abordând universul ritualic românesc, ne întâmpină o întreagă galerie de fiinţe imaginare şi credinţe de factură păgână, a căror intruziune în sărbătorescul creştin îşi au un specific aparte:
„Faptul că în România creştinismul s-a făcut treptat, creştinismul coexistând cu unele credinţe păgâne, pe care adesea le-a înghiţit; precum şi faptul că România nu a cunoscut inchiziţia care să impună anumite concepte religioase şi să reprime altele, a favorizat păstrarea unor tradiţii foarte vechi, care poate că şi erau mai puternic împilate aici decât în alte părţi ale Traciei” (1)
Aşadar, imaginea ursitoarelor, în viziune creştină, se încadrează în categoria fiinţelor bune, asupra cărora temerile muritorilor sunt însă accentuat prezente, deşi originea lor, aşa cum s-a afirmat deja, este intruziune de factură păgână. În plus, memoria colectivă s-a omologat, în cazul ursitoarelor, într-o viziune cu rădăcini ancestrale şi prelungiri până în timpii moderni. Explicaţia este dată de concretul manifestări lor. Mai mult, fiind în relaţie absolută cu naşterea copilului, de mitul ursitoarelor este legată credinţa în ţesătura destinului ursit, iar evoluţia sa viitoare rămâne identică preceptelor iniţiale.
În aceeaşi măsură considerăm şi faptul că imaginarul popular se constituie ca o reflecţie în oglindă a propriei vieţi, colective sau individuale, cu adaosuri ce implică frământările interioare, specifice de asemenea individului şi colectivităţii în parte. De-aici, atmosfera de taină şi mister care învăluie o asemenea lume. Dar să concretizăm, fără să destrămăm ţesătura poetică, în care le este învăluită imaginea, mai ales în cazul ursitoarelor, reprezentând în fapt primele solii ale lumii divine ce iau contact cu fiinţa venită pe lume:
„Ursitoare, torcătoare, / Cu ce rămâneţi datoare? / Daţi-i lui, copilului, / Puterile vântului! / Şi-i mai daţi de la plecaţi / Sâncelele soarelui,* / Limpezimea cerului…/ Nu-l lăsaţi voi, ursitoare, / Să mi-l calce în picioare / Răii lumii / Ca tăciunii /Să-nflorească / Şi să crească, / Precum mărul, / Precum părul, / Precum creşte calapărul!”, sună „Ruga nopţii”, o invocare adresată ursitoarelor, de către descântăreaţă sau moaşă de copil, cele două fiinţe alese ca paznice a mamei şi copilului încă neînscris în legile comunităţii sale. O asemenea rugă, pentru noi se înscrie drept însemn prin care se accentuează calitatea divinatorie atribuită acestor fiinţe ale destinului, ursitoarele.

Viziunea asupra actanţilor, cât şi scenariul ursirii, ca şi în alte proceduri şi practici ritualice îndătinate, se manifestă printr-o mulţime de variante, în determinare directă de locul şi spaţiul supravieţuirii, respectiv în cadrul unei anume zone folclorice.
Ca denumire, bunăoară, întâlnim nominalizări precum: ursitoare, ursoaice, ursite, albe, zâne fecioare etc.
De asemenea, ele se personifică, primind o identitate proprie, în raport cu intensitatea prezenţei unei asemenea viziuni în conştiinţa unei colectivităţi dintr-o anume zonă folclorică. Dar să apelăm la câţiva dintre reprezentanţii folcloristicii noastre:
„Ursitoarele sunt altminterea şi ursite, iar la românii din Macedoania, mire, albe, hărăsite şi caşmete, sunt trei fete sau mai bine trei zâne, care după credinţele unora, vin ca să croiască ursita copilului nou născut” (2).
S. Fl. Marian: „Ursitoarele sunt trei fete mari sau neveste îmbrăcate în alb care stau prin grădină sau pe sub streaşina casei, iar noaptea se plimbă şi prin ogradă…” . Acelaşi mare etnolog ne oferă şi elemente privind imaginarul popular, concretizat în credinţe şi datini, completate cu aspecte de taină şi mister comportamental: „În trecut… moaşele şi alte persoane care le văzură şi auziră, au destăinuit toate secretele lor şi de aceea, acum se feresc de urechile lumii”. Apoi, când încep să-i toarcă firul vieţii: „cea mare ţine furca, mijlocia toarce, cea mică taie firul…” Iar dacă s-a născut copilul într-un „ceas bun”, îi cântă un cântec voios, iar dacă s-a născut într-un „ceas rău”, „cântă trist şi-ncep a-i sorti de rău”(3). De asemenea, S. Fl.Marian susţine originea romană a ursitoarelor, apelând la ziceri dar şi semantici: „ordior” a urzi, – Orsus (orditus) sum, iar de la „ orsus” verbul „ a ursi” şi „ preursi” – a predestina etc.
Într-o altă optică, „Ursitoarele în mitologia românească sunt în număr de trei, rar şapte sau nouă, toate fecioare stabilind ursita pruncilor (în prima noapte sau primele trei nopţi), pe toată viaţa” (4). Acelaşi mitolog ne informează că ele coboară pe horn, că ursitul este secret, de unde şi ameninţarea transmisă prin gura moaşei: „Cine ne-a ascultat, întru furiş, de mâna pruncului să moară!”
Emblematice sunt şi numele lor: Ursitoarea, Soartea, Moartea, conform numelor celor trei parce romane: Nona, Decuma, Morta.
Despre identitatea ursitoarelor şi modalităţile perceperii lor în conştiinţa populară, determinante clare ne oferă şi Ovidiu Bârlea, precum:
Caracteristica generală a respectivelor divinităţi populare: „…:…sunt în general malefice, ca şi cele masculine, sub influenţa bisericii, care a asimilat cu diavolul toate zeităţile precreştine…”
Prefacerile survenite în timp: „…continuă să dăinuiască în conştiinţa straturilor populare, unificându-le sub stigmatul aceluiaşi atribut negativ, proscris din patrimoniul sacru… iar unele au devenit numai propice omului. Acelea din urmă fac tranziţia spre figurile din calendarul creştin” (5).
Ca explicaţie referitor la rezistenţa mitului ursitoarelor prin vremi, adăugăm faptul că, fiind legate structural de sfera afectivă a vieţii omului, de reacţiile faţă de urmaşi, faţă de destinul lor, biserica n-a cutezat să le şteargă imaginea, prin cantonarea lor în spaţiul profanului.
Scenariul atributelor, oferite ursitoarelor de conştiinţa populară:
În jocul imaginarului, prolific şi activ, imaginarul popular le-a înzestrat pe cele trei ursitoare cu atribuţii precise: „ una toarce, alta deapănă, a treia taie firul vieţii omeneşti” (6).
Dar, ca şi-n alte cazuri, scenariul nu-i nici aici imuabil. Cazul variantei de origine sud-transilvăneană pare convingător:
„…şi-atunci, la primul plânset al copilului, o stea nouă începe să străluce pe cer, iar căţelul pământului se porneşte pe lătrat. Atunci, ielele se adună în poiană, la lumina lunii, iar regina lor alege trei ursitoare. Omul nopţii apoi le înseamnă cu benghi auriu în frunte, arătându-le drumul înspre casa copilului… Ele merg şi merg, până adastă în grădina copilului, apoi în curte, iar la ceasul de cântec de dintâi al cocoşului intră în casă. Aici, ele gustă din bucatele aşternute pe masă. Când se-arată mulţumite de ospăţ, cea mai tânără îşi strânge caierul pe furcă, probează fusul între degete, apoi începe să toarcă. În vremea aceasta, celelalte două surate se ocupă de copil. Cea mijlocie îl leagănă şi cea mai în vârstă îi cântă:
„Hai tu, Luică, / de mi-l culcă, / şi tu maică, stai de-i cântă! / Că i-om da floarea domnească/
L-om învăţa să-ndrăgească! / I-om da creangă de alun, / Să rămână fecior bun, / I-om da fluier şi cojoc, / Să cânte la oi cu foc. / Lui, lui, lui, la toţi să spui, / Că altul ca tine nu-i” .
Iar atunci când fata îşi încheie torsul, fata mijlocie îl deapănă, iar fata mai în vârstă urseşte „cele de viaţă” copilului, apoi, când crede că sosită-i vremea, taie firul, înspre ceasul în care zorii se opresc la fereastră. Apoi ursitoarele pleacă înspre lumea de vânt, de dincolo de apus şi de răsărit!” (7).

Inscripţionarea destinului:
Se spune că există adevăr atâta cât imaginaţia noastră permite să existe. De-aici şi frumuseţea scenariului ritualic, pregătit pentru întâmpinarea ursitoarelor. De-aici încep devenirile, sub semnul unei „intrări” pe poarta lumii, intrare consfinţită de cele ursitoare-ţesătoarele pânzei drumului pe care ivitul pe lume îl va străbate: „De la leagăn, la mormânt, / Mi-ai dat pânză de pământ…”
Precum în practicile magice ale descântecului, şi-n acest „joc al închipuirilor”, ordonat în cercul mandalic al nou-venitului pe lume, starea aceasta profană este interacţionată de forţele sacrului, modalităţi prin care sunt asigurate devenirile. De-aici, spiritul beneficului, ca marcă absolută dorită şi pentru care pregătirile sunt fără asemănare, este dorit să triumfe, fapt pentru care toate ale lumii, cu temere, dar şi sfielnic respect, se închină acestor nerăzbite închipuiri ale firii….
În fapt, cuvântul de întâmpinare a ursitoarelor este rostit de către moaşă, purtătoarea soliei dintre cele două lumi, cunoscătoare a faptului că ele însumează, calitativ, trăsăturile comportamentale de sorginte umană, concret, trăsături psihice în specific feminin: capricioase, impulsive, intolerabile ş.a. De-aici gama de invocaţii:
„Sfintelor şi bunelor, / Să vă aducă Dumnezeu curate, / Luminate, / Bune ca pâinea, / Dulci ca mierea / Şi line ca apa!”
Sau:
„Ursitoare, torcătoare, / Fiţi de bune purtătoare, / Curăţaţi-ni-l de rele, / Apa sfântă să ni-l spele! / Să-l mândriţi ca aurul, /Să-i trimiteţi Faurul, / Să-l îmbogăţească,/ Lumea să-l cinstească, / S-i scrie profeţii / Binele-n Cartea Vieţii! / Apără-ni-l, Doamne!”.
Pregătitul mesei pare de asemenea să fie un moment ritualic de primă importanţă, dată fiind credinţa că forţa de sugestie, ce acţionează asupra celor ce urmează să-i poarte copilului grija creşterii rămâne predominantă, în acest spaţiu emoţional, când cei care-l iubesc revarsă peste el încrederea că destinul îi va fi pecetluit, în pofida atâtor neajunsuri, sub semnul beneficului.
De-aici încărcătura magică revărsată peste bunurile menite să îmbuneze apariţia ursitoarelor, cât şi semantica lor metaforică:
În fapt, masa este împodobită cu bunurile specifice mediului domestic al existenţei, într-un spaţiu bine determinat, se pun pentru ursitoare, după cum urmează: „…se aşează pe masa frumos aşternută, bani, pâine, vin, sare şi zahăr. Toate acestea rămân acolo trei zile de-a rândul, pentru ca venind, pe la miezul nopţii, ursitoarele să aibă ce împărţi şi cu ce se ospăta şi astfel, bine dispuse, să ursească noului născut toate bunătăţile şi o viaţă îndulcită. Din darurile acestea, destinate ursitoarelor, se dă apoi şi copiilor cari vin pe la casa omului în dimineaţa celor trei zile” (8).
Aplecaţi aspra înţelegerii acestui univers, va trebui să avem în vedere şi faptul că epoca de sensibilitate magică extremă, în concepţia lui George Pavelescu, se referă tocmai la prima etapă a întâlnirii nou-născutului cu lumea, deoarece, „atunci i se scrie ursita”; „se conturează individualitatea omului”, printr-un scenariu în care actantele sunt ursitoarele, de astă dată, în viziunea surprinsă în zona Apusenilor, unde:
„Unii cred că ursitoarele sunt trei fete, iar alţii că ar fi douăsprezece şi sunt cu furcă în brâu şi precum rup firul, aşa curmă şi zilele omului. Una îi hotărăşte anii vieţii, alta frumuseţea, a treia bogăţia sau sărăcia, glorie sau robie. Mai înainte de a se hotărî, se sfătuiesc asupra ursitei copilului”. Şi precum într-un scenariu potrivit şezătorii, unde suratele, nu fără a fi bântuite de capricii, îşi exprimă fiecare în parte modul propriu de a înţelege situaţia, la fel îşi continuă şi ursitoarele practica ursitului: „Cea mai bătrână întreabă pe celelalte ce soartă să-i croiască? Ele îi răspund să-i urzească bine! Ea însă urzeşte după cum a fost mulţumită sau nu, adică bine sau rău, zicând: „Să aibă traiul meu din cutare zi şi somnul meu din cutare noapte…Celelalte două, ştiind că în acea zi şi noapte n-a fost mulţumită, o roagă să fie miloasă. Un copil, la capătul căruia ursitoarele nu s-au înţeles, va avea o viaţă zbuciumată, în bine şi în rău”(9)
De la Olinescu aflăm că „Cea de a treia ursitoare are, de obicei, cuvântul hotărâtor. Ea spune: copilul acesta are să aibă viaţa mea din ziua cutare sau din ziua de azi”. Asemenea, îmbrăcămintea ursitoarei devine semn al stării ce i se va transmite ca soartă copilului: „Ursitoarea aceea, în fiecare zi se îmbracă altfel. Într-o zi ea e domniţă şi camera ei din palatul lor străluceşte de bogăţii. Cei cărora li se urzeşte viaţa ursitoarei din acea zi, vor trăi zile fericite şi în bogăţii… Într-altă zi ea se-mbracă ca un negustor, ori ca un muncitor. Aşa va fi şi viaţa celor născuţi în ziua aceea.”
Dar sorocirile nu se opresc aici. De observat, în relaţiile ce se dau drept joc al sorţii, pe firul vieţii, nu lipsesc nici acele cutume ce derivă din specificul lumii arhaice, cu toate contrastele ei, în a cărui oglindă respectivele urzeli se reflectă: „În altă zi / ursitoarea / se îmbracă cu haine ţărăneşti. Toţi copiii, ce se nasc în ziua aceea vor munci din greu şi-şi vor câştiga pâinea din sudoarea frunţii lor. Iar altădată se îmbracă în haine rupte, zdrenţuite iar casa ei se preface într-un bordei sărac, în care nu se găsesc nici de unele. E ziua celor fără de noroc în viaţă şi a căror avere pe acest pământ e numai sărăcia. Aceştia sunt cei mai mulţi” (10).
Dar, dacă în urzirea sorţii, jocul imaginarului îşi are o anume culoare, aceasta e dată de însăşi conştiinţa ce a stat la baza fundamentării respectivului arhetip. Mai mult, credem că asistăm la „poezia” unui ideal ţesut în flamuri de nostalgii, ce se vor finaliza printr-o proiecţie în devenirile ce le va trăi pruncul pe curba destinului său. Iar o asemenea „ofertă” nu putea să vină decât din partea unor fiinţe de pe „celălalt tărâm”, respectiv „zeiţe ale destinului”, perpetuate din fondul străbun, ca arhetip revelant, pe care creştinismul, prin modelele sale, precum îngerii, prorocii, sfinţii nu le-a putut şterge, neavând prototipul care să-şi însuşească asemenea „roluri” şi încărcătură sacrală.
Aşadar, în expresia lui Mircea Eliade, asemenea comportamente oferă individului şi comunităţii posibilitatea de a trăi într-o „lume deschisă”, dat fiind că practica ritualică, în cazul acestui concentru, oferă prin timp spaţii de intervenţie, de adaptare la mutaţiile pe care orice societate le implică în dezvoltarea ei. Reţinem astfel faptul că lumea aceasta profană este interacţionată continuu de fiorul sacrului, modalitate prin care sunt asigurate devenirile.
Iar spiritul beneficului, ca marcă absolută a vieţii, este dorit şi-n acest univers, mai ales că pregătirile sunt fără de asemănare, ornând momentul acesta ca pe fenomen de excepţie al vieţii, dorit să triumfe.
De-aici sfielnica rugăciune adresată nemăsuratelor:
„Ursitoare, torcătoare, / Cu ce-mi rămâneţi datoare? / Daţi-i lui, copilului /Sămânţa norocului! / Şi-i mai daţi, / De la plecaţi /…/ Ca să crească, / Să-nflorească, / Precum mărul, / Precum părul, / Precum creşte calapărul!” .
Se impune ca în finalul acestei incursiuni în sfera ursitului să subliniem caracterul imuabil al ursirii, respectiv faptul că, în concept popular, ursitul nu mai poate fi schimbat, el fiind înscris în Cartea Vieţii sau Cartea Zilelor, al cărui text „ursitoarele îl cântă în faţa noului născut” (Kernbach).
Şi totuşi, funcţionând astăzi mutaţii diverse, posibilităţi de adaptare la noile realităţi, tulburate de contradicţiile inerente într-o societate bântuită de tare, precum: inechitatea, parvenitismul, prostul gust, megalomania etc., etc.…
În asemenea mutaţii viziunea mentalităţii populare, că ursitoarele nu pot fi văzute niciodată este anulată, rolul lor fiind „interpretat” efectiv scenic. Se cunosc cazuri când au fost contractate vedete cu priză la public, artiste, cântăreţe, dansatoare; în cele mai multe cazuri confundându-se ursitoarele cu alte personaje din acest concentru sau uneori reducându-se totul la o desfăşurare scenică, într-un amalgam de practici specifice momentului naşterii, concentrate fiind în unul singur.
Oricum, aspectul artistic, cu puternice intruziuni ale tradiţiei, totuşi, considerăm că este un fapt cu o bună funcţionalitate în modernitate, când pierderea magicului este un fapt viabil, latura artistică, prevalând atâta vreme cât nu se cade în banalitate şi formalism, păstrându-se acea legătură structurală cu sfera afectivă a omului, în relaţie cu nou-venitul la porţile lumii! (11).

Note
(1) Maria Căluşiţa-Alecu, Înţelepciunea străbună, Editura Miracol, 2oo2, p. 98.
(2) Theodor Burada, obiceiurile la naşterea copilului, p. 44.
(3) S. Fl. Marian, Naşterea la români…, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1995, p. 98.
(4) Victor Kerbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura albatros, 1987, p. 719.
(5) Ovidiu Pârlea, Folclorul românesc I, Editura Minerva, 1981, p. 109.
(6) Ibidem, p. 719.
(7) Poveste culeasă de către autor, de la bunica sa, 1966.
(8) Amalia Pavelescu, Din folclorul Mărginimii Sibiului, în Studii şi comunicări de etnologie, Tomul XII, 1998,p. 93.
(9) George Pavelescu, Magia la români, Editura Minerva, 1998,p.39…
(10) Marcel Olinescu, Mitologie Românească, Editura Saeculum. I. O.,Bucureşti, 2003, p.182-183.
(11) Textele lipsite de trimiteri aparţin autorului
___________
* sâncelele – cele sfinte