Propoziții pretențioase – Ampenaj
Să-mi fost la îndemână amitoza. Ce m-aș mai fi multidivizat și ce ordine aș fi pus prin jurul meu. Să fi fost cu o palmă mai înalt, cu jumătate de palmă mai gros la mâini și la picioare, aș fi avut și cu ce. Evident, mi-aș fi găsit și naș pentru ,,direcțiunile” împrăștiate.
Fiecare după descinderea cromozomială în amniota mame-sii. Mai amorală azi tragerea la răspundere și aducerea la conformismul liniștii oricui, mai ieri era la îndemâna tuturor. Și era liniște, excesele și derogările proprii de la reguli se judecau până la introducerea în instanță. Nestăviliții erau încarcerați cât se putea de repede, fără ,,stai că e de-al nostru”, fără ,,lasă-l de data asta, a greșit și el”, doar cu ,,ce-ai mă cu ăla”, ,,stai așa, mă, de ce furi”, ,,ia că-ți rup eu urechile, golanule” și multe ,,minuni” de refacere a normalității la îndemâna spiritului popular.
Declarațiile de ,,nu știu unde vom ajunge” s-au înmulțit, la fel găozarii care fără jenă se bagă în viața ta fără să mai poți riposta, fără să găsești lângă tine corul de reglementatori de altădată sprijin. Despre muncă….
Efectivă. Drept spun că nici eu nu eram mort după dânsa. Preocupările îmi amputau orice putință și voință de a găsi un scop comun. M-aș fi înhămat numai la de-ale mele, dincolo de exerciții pentru notele ce răsăreau în cap de aiurea: o chităruță, un fuzzișor, o stățioară, o boxișoară. Departe de mine dezvelirile de tablă veche. Am simțit ulterior pe pielea mea cât efort presupune măcar și banala desfacere de întâie coamă, încăpățânată să se lase adusă la starea dinainte de a fi ridicată, îndoită la 90 de grade și apoi bătută pe fierul de încheiat cu nesaț. Cu capătul de mâner al cleștișorului, special ticluit de fierari ca să agațe și să desprindă marginea coamei; cu gura cleștelui de scos cuie, uneori consumând și ultimul strop de putere, storcând din tegumente ultima picătură de apă abia sorbită și toți nervii acumulați în ultima lună pe oricine și orice. Îți pier toate gândurile din gama amoroso, îți vine să te lași dus în altă lume. Oricare. Doar să scapi. Imposibil. Desprinderea tablei de acoperiș se face anevoie. Tinichigiii de dinainte fuseră ori de-un neam cu tine, ori unii la fel de zeloși cu numărul de copci și de cuie. Să mai găsești și vreo scândură mai afurisită, chiar și-un flintic îngust care nu vrea el să lase cuiul ieșit nici de-al naibii, mai bine se rupe și tot nu poți scoate cuiul, ai pus-o de mămăligă. Hârleț nu tocmai conform cu stasul, coadă zburdalnică, deja crăpată, parte metalică decălită, vârf deja crăpat, bont, îndoit, ciobit…. Îți înghiți limba într-o amuțire totală, se topește saliva din gură, glasul suav, după cel puțin șapte încercări nereușite de a domestici vocal-consoanele și a le reda cât de cât inteligibil, se postează pe zi ce trece în registrul șmirghel. Astfel dai muzica pe meserie și ambițiile de performer de top pe statutul în creștere de meșter. Curățirea scândurii de toate ,,gunoaiele” rămase în urma despuierii de tablă? De sfârșeală definitivă. Și încă n-a-nceput treaba a mare, laborios și sistematic executată. Repetitivă. Stagnantă în cazurile excepțiilor de la regula ,,șorț, foaie mare (mică) sau jumătate, copci…, îndreptarea liniei de ridicat pentru coamă…” și operațiunile conexe: la horn, la dolie, la colț, la luminator…. Și într-un final pier miile de amăgiri că într-o zi vei putea scăpa din lațul muncii asidue, ba chiar mergi cu drag, deși știi că te-așteaptă iadul – climateric și muncitoresc -, doar ca să te menții pe linia ideii că ai de ce să mai trăiești fără să o iei cu capul razna. Ca mine azi….
