Spații culturale nr. 15 (5)

TRADUCERI

Shakespeare

Sonete

Shakespeare a ridicat şi poezia la înălţimi greu de depăşit. «Sonetele» (dar şi poemele!) – minuni ale genului – egalează capodoperele sale teatrale, dând umanităţii expresia a ceea ce aceasta are sublim: Iubirea! Iubirea în complexitatea-i de necuprins: prietenia împletită cu adoraţia, dăruirea cu gelozia, surâsul cu lacrima, bucuria cu amărăciunea, disperarea cu speranţa, dorinţa cu preamărirea fiinţei iubite. Doamna Brună din sonete traversează timpul până la noi (şi după noi!) iradiind tainic înveşnicirea prin puterea dragostei. Fără-ndoială, geniul uman nu are ceva mai definitoriu care să-l reprezinte la întâlnirea lumilor din Univers! În limba română, poezia shakespeareană are următoarele ediţii: Sonete, 1922, trad. Henry Marcus; Sonete, 1940, trad. Gabriel Donna; Sonete, 1964, trad. Ion Frunzetti; Sonete, 1974, trad. Teodor Boşca; Sonete şi poeme, 1974, trad. Neculai Chirica şi Dan Grigorescu; Doamna Brună din sonete, 1978, trad. Andrei Ion Deleanu; Sonete, 1978, trad. Gheorghe Tomozei.

Sonetul 1

Făpturile alese le vrem a dăinuire
Iar sfânta frumuseţe a înflori în plus;
În acest fel, fragilul urmaş devine mire
Şi, veştejindu-şi umbra, rămâne-al ei supus.
Chiar tu ce în privire porţi vieţuirii rugul,
Hrănind cu-ndemânare pe Cel ce te pătrunde,
Cu foamea-ţi nebunească epuizezi belşugul,
Vrăjmaş fără de saţiu al firii tale blânde.
Podoabă eşti a firii şi primăverii crainic
Reîngropând în muguri minunile de dor
Ce copleşesc pe cale tot ce ne pare trainic:
Da, eşti precum calicii, nevrând, risipitor.
Ai grijă de al lunii tezaur, nu-l prăda
Şi nu-l lăsa pieirii, pierind prin gura ta…

Sonetul 18

Cu zvelta primăvară să te asemăn, oare?
Ţi-e firea mai gingaşă, iar chipul mai duios;
În Mai, chiar, pier bobocii năzuitori spre floare
Şi scurt e anotimpul şi e capricios:
Ori prea fierbinte-i ochiul din cer privind încoace,
Sau îşi ascunde raza sub nori întunecoşi,
Natura, nu o dată, încearcă să se joace
Chiar opera strivindu-şi sub paşii furioşi.
Ci primăvara crească-ţi, precum o mamă bună,
Comorile ce-n tine cu greu le-a adunat,
Să nu-ndrăznească Moartea surâsul, să-ţi apună,
Căci eu prin timp, cu imnul, mereu, te-am înălţat.
Da, câtă vreme oameni vor exista pe lume,
Va dăinui şi versu-mi purtându-te-n renume.

Sonetul 31

Tot plinul vieţii mele l-am răsădit în tine:
În inimă-ţi palpită întreg trecutul meu;
Acolo se răsfaţă iubirea-mi şi, senine,
Iubirile de-altădată, de taină, curcubeu.
O, ce adânci suspinuri, ce lacrime cu mir:
Durerea pentru ele mi-a stors din suflet dorul;
Acum acele chipuri în tine se desfir,
Iar dragostea de ele acolo-şi află zorul.
Cuprinzi precum o raclă iubirile acele
Cu ale lor trofee salvate din abis,
Cu tot ce-au luat din mine, sunt ţie azi fidele:
Ce-am risipit prin vreme, în tine am închis.
Acum le ştiu în firea-ţi: iubitele minuni
Şi cum trăieşti prin ele, în tine mă aduni!

Sonetul 65

Nici bronzul, nici granitul, oceanele măreţe
Nu vor putea să-nfrunte al Morţii ochi deschis;
Atunci cum o să scape sublima frumuseţe,
Ea, care-i mai fragilă ca floarea de cais?
Cum ar putea gingaşa mireasmă aprilină
Să-adie-n toiul iernii, sub asprele zăpezi;
Cad munţii cei puternici cu fruntea în ruină,
La Timpul ce învinge cum, oare, să cutezi?
O, gânduri! frumuseţea curând se prăbuşeşte
Sub Timpul ce-a creat-o: cine-o să poată, deci,
Acestuia s-o smulgă?… El, sfaturi, nu primeşte
Să-şi protejeze fapta de glorie pe veci!
Da, n-o să poată nimeni, ci doar cântarea mea:
Ea, peste Timp, nălţa-va iubirea ca o stea!

Sonetul 87

O, dragul meu, adio! vezi, dar, nu-mi şade bine
Sărac fiind cu totul, să-ţi fiu preţuitor;
Cei care-ţi deschid calea spre alte zări mai line,
Pe mine nu mă cheamă, sunt în dispreţul lor!
Cum să-ţi păstrez prezenţa, cu care avuţii
Aş mai rămâne-alături de tine prea-bogatul?
Pierdută mi-e puterea cuvintelor: cum ştii,
De tine ascultară şi nicidecum de altul.
Nu ţi-ai ştiut, deci, preţul cât timp mi-ai fost aproape,
Crezându-mă-nţeleptul, ce mult te-ai înşelat!
mi-ai dăruit lumina ce-acum o să mă-ngroape
de-a pururea în tine, cum nu m-am aşteptat.
Ah, da, rămân stăpânul ce pulberea-l culege:
Treaz nu însemn nimica, dar când visez sunt rege…

Sonetul 106

Din cronici vechi de-vreme vederea mi-o desfată
Portrete de domniţe şi mândri cavaleri
Şi-alături tac poeme în vorbe de-altă dată
Slăvind acele nume din depărtatul ieri.
Privesc spre a-nţelege trecutului nobleţea:
O, minunate chipuri cu ochii plini de gând!
Acei-artişti, prin vreme, vroit-au frumuseţea
Pe care-o ai tu astăzi, cea pururi rămânând.
Da, o proorocire-s figurile străbune
Ce te prefigurară ştiind a aştepta,
Dar nu avură taina şi harul de a spune
Ceea ce eşti, minune, nici pentru-a te cânta.
Înamoraţi la culme, noi îţi slăvim doar mersul,
Căci imnul nu-l încape vreun cer, nici Universul…

Sonetul 117

Zgârcenia-mi acuz-o! ah, voi putea cândva
Ca neuitând trecutul, să-ţi dau despăgubire?
Căci drumul către tine,-n toată-asprimea sa,
Un lanţ a fost, oţelu-i, legându-ne-n iubire!
Ce căi de dor mă-ncearcă: necunoscută zare,
Când timpului, trufaşul, eu i te-am dăruit,
Tu, marea-mi bogăţie; precum un vas pe mare
Cu pânzele întinse, de tine am fugit.
Greşeli, făţărnicie, mi se opun, şi toate
Ţi-s la-ndemână ţie spre judecarea mea,
Sprânceana ţi-o încruntă, din gândul tău mă scoate
Şi scapă-mă, iubite, de dulcea-ţi ură grea.
Ai milă şi-ndurare, păcatul meu se ştie:
Iubirea, prin iertare, rodeşte şi-n pustie…

Sonetul 132

Ce dor de ochii tăi mi-e! dar ei parcă din milă
– Prea mult dispreţ de mine în inimă ai strâns –
Se-opresc a mângâiere pe faţa mea umilă
Şi-s negri ca durerea ce-n mine atât a plâns;
E drept, din ceţuri grele a soarelui lumină
N-aduce mai mult zâmbet, când iese-nvingător
Şi nici la înserare Luceafărul de tihnă
Apusului n-aprinde vis mai alinător
Decât dă firii tale privirea-ţi, neagră rază;
Dacă-al compătimirii văl te înmiresmează
Cu blândul său linţoliu, şi inimii dă-i rând
Să-şi verse-nduioşarea spre sclavul său de gând
Şi voi jura că negru-i culoarea mea regală,
Iar ceea ce nu-i negru nu poartă nici o fală.

Sonetul 144

În două chipuri, iată, iubirea-mi se împarte,
Iar sufletu-mi se zbate în mari-adânci furtuni:
Bărbat este întâiul, strălucitor în soarte,
Iar celălalt, femeie, ci, fără de minuni.
În iad vrea să mă vadă, ea, păcătoasă fire
Şi trupul său de pofte e-o cupă-n ispitiri
Din care blondul înger să bea spre-a mea jertfire,
Cei doi un tot să-nchege, ci, fără de uimiri.
L-a prefăcut în diavol! Ce hâdă-ngemănare,
Ce umbră fără taine într-un grotesc sărut,
Se-ndepărtând de mine, unindu-se-n trădare:
Ah, raiul meu de patimi în iad s-a prefăcut.
Dar eu rămân privindu-i în clipe risipite
Când diavolul din mine pe înger îl înghite…

Traducere şi prezentare RADU CÂRNECI

ADRIAN MUNTEANU

CUM M-A IZBIT LUMINA-N ASFINŢITURI

Cum m-a izbit lumina-n asfinţituri!
Mi-a ars retina poftelor zălude
Şi mi-a furat tăria, să asude,
Ca fumul scurs pe ziduri reci de schituri.

Cum m-au învins toride raze nude
Înfipte-n pleoapa orelor cu nituri
De chinuri dulci, chemând duioase mituri
Cu stânci primind sirene-n straie ude!

Mai blând e ceasul care rugineşte
Sub frunza clipei lăcrimând smerit
Pe talgeru-nserării prinsă-n cleşte

De lava dulce-a zilei ce-a pierit.
Iar bufniţa cea albă-n nopţi goneşte
Un car de foc prin timp neprihănit.

CENUŞA PLEOAPEI RĂSĂRIRI ASTUPĂ

Cenuşa pleoapei răsăriri astupă;
Străfulgerări de suliţi prin orbite.
Cu teamă, creanga-i gata să ezite
Şi fibra frunzei leneş să o rupă.

Pulsaţii reci, artere ruginite,
Fluid cleios turnat pieziş în cupă
Încalcă spaţiul tâmplei, să erupă
Broboane reci pe lame de cuţite.

Incertă iazmă, duh pătruns cu sete
Destramă cercu-n care m-am culcat
Şi mă alungă-n iureş la perete.

Mă simt din golul clipei aruncat.
Un ochi străin, cu văzu-i de erete,
Zdrobeşte umbra-n trunchiul despicat.

VORBE URZITE, LINIŞTEA DIN SPAŢII

Vorbe urzite, liniştea din spaţii
Culcată-n magma setei de-a cunoaşte,
Când spelbul retor s-a zbătut să caşte
O gură strâmbă, debitând oraţii;

Vorbe rostite, zborul ce se naşte
Din coasta spaimei implorând mutaţii;
Vorbe măiestre, declanşând ovaţii,
Când vanitatea pe artist îl paşte;

Vorbe de duh şi vorba care doare,
Zdrelindu-ţi carnea ca să poţi iubi
Un mal torid şi altul de răcoare;

Vorba fântână, ca să poţi zidi.
Cu toate fac din vorba care moare
Un pisc ascuns ce nu-l mai pot sui.

MĂ-NCLINĂ FRUNZA

Mă-nclină frunza ce pe umeri cade,
Mă-nvinge şoapta sfredelind răgazul.
Deşi mai stărui să-mi ascund obrazul,
Tăişul vorbei îmi întinde nade.

Dar tot mai lupt să nu îndoi grumazul,
Să însoţesc convoaiele nomade
Cântând la spuza focului balade
Ce vor sui în cerul pur extazul.

Când vlaga mea târzie-i izgonită
Cu biciul scârbei, silnic, din Olimp,
Pun scări pe zidul urii încolţită

De-nveninat şi nestatornic ghimp
Şi lupt să sfarm cetatea oţelită,
Ca să topesc rugina prinsă-n timp.

CÂND CORP, CÂND SPIRIT

Când corp, când spirit, joc pe funii ude
Fără popas, cu verbul drept povaţă.
Trupul nesigur de incert se-agaţă,
Iar sufletul se pierde-n ierburi crude.

Un gând nu-şi trece firul lui de aţă
Prin ochiul gol, în lupte să asude.
Răzbind prin hoarde de oştiri aude
Doar cum tresare umbra de pe faţă.

Mă sting încet. Din neştiut se-abate
Şi s-a mutat în gloduri care cern
Frânturi de nopţi şi de singurătate

Un cerc prea strâmt, ademenit şi tern.
Nădejdea mea de-a fi în tot şi toate
Rămâne vis neîmplinit etern.