Spații culturale nr. 15 (2)

Viorica Răduţă

purtăm calul galben

şi cu el dimineaţa

mama aşteaptă să vină fereastra
în ochii ei albi

din alergare desparte şeaua de vânt
nu mai e orizontul până la drum

e golul curgând

fereastra se taie de strigăt acum
tot un gând

nu mai ies din duminică nu
şaua trece pe vânt

stă în privire

ca şi cum mai vede odată strada

numai privirea e din zori
până-n amurg nu mai e

mama se întoarce să întrebe vântul
ochii ei nu se uită acolo

ce faci?! spune împăturind curtea
şi ploaia din peretele de nord şi golul
de la poartă la dimineaţa din spatele casei

abia atunci ia privirea cu ea

vântul prinde geamul subţire

mama aşteaptă în loc de stradă

e ziua îmi spune

o văd cum se înfăşoară
de parcă ar pune vântul în mâna dreaptă

nopţile

vin din culori
nu sunt nopţile mele

îţi mai trimit o dată zăpada din pumn
să fim într-o îmbrăţişare acum

când îngheaţă şi vântul

eu am să mă prefac că sunt vie
că acesta e timpul

cu mult înainte

aşteptare a fost chiar o singurătate cu tine
acoperă dinainte o vară o iarnă

amândouă zăpadă

nu te mai ţine gândul

nu răspunzi

răspunsul ar fi prima ninsoare
pe care o porţi mereu ca pe negru

un negru de vânt

aşa mergi
cu prima ninsoare
celelalte sunt ploi şi se şterg

de aceea aştept
culorile stau în degete nu se desfac
se desface doar aşteptarea

de fapt calul galben

cel alergat de curând
în pântece
de la vântul cu care pui dimineaţa
un galben în degete

la distanţă de gând

calul galben din alergare

eu aşa văd moartea

când trec de aşteptare

am să aştept şi mâine
dar mâine nu mai e dimineaţă până seara
târziu
e dimineaţă abia acum

de aceea se taie orizontul
un vis e tăcerea între degete

şi pictezi degete
culorile sunt ieri şi sunt aşchii

îţi scriu îndată după moarte

imediat ce se face ziuă

ştiu că e visul când se poate vedea

tocmai de aceea gândul e ultimul care scrie
poate e vântul
dar pentru mine seamănă cu tine
mai ales când îşi pune şalul pe umeri

ar fi trebuit să văd că totul e negru
de la culorile pe care se înnoadă caşmirul
până la mâinile tale

ziua îţi stă cel mai bine vântul

paltinii sunt pe cer

alunecări

apele mâncate la trunchi

frica este la fel
pumnii fac gheaţă şi cad

din somn nişte berze toată săptămâna

vremea în propria piele
se uită

după care ţin drumul

de aproape

timpul e omul meu

nu pot să-l ţin
drum de întoarcere

până când se trezeşte e om

cu zilele până la os

şi murim

murim mâine!

dimineaţa noaptea

după cum sunt eu îngropată

sfârşitul de săptămână nu-i şi sfârşitul

care se uită la cer
vine noaptea vine moartea

cade pe om

tu stai într-un veşmânt
care se uită înăuntru

e tare devreme dimineaţa

gândul o urneşte din loc

vânt de piatră

două vipere muşcă pământul

de dimineaţă vântul e mai întins decât
liniştea

după care se izbeşte de cumpănă
o pasăre cu seara pe aripi
cu naşterea înăuntru

vântul se usucă pe ea

atunci privirea mamei din somn
nu mai are visul afară
are doar surorile moarte

tot la 8 ani le aude una câte una
ca şi cum ar fi seară ar fi dimineaţă

se uită la vânt
se uită departe

tot un gând

vremea începe astăzi

ţine foarte mult a ţinut şi ieri

omul se înfăşoară cu pasărea

îl mănâncă chiar lupul

până la piele îi trece un gând

păsările se lovesc de sunet
după care continuă să aştepte

după care sunt amintiri

(din volumul cam toţi murim!)

VIOREL SAVIN

Corabia de-afară

explozii haotice de întuneric
liliecii
sfâşie-amurgul
privirea mi se întoarce-n retină
de oboseala de peste zi
inspir adânc.

uşor / plutesc
pe-o apă caldă
precum un nufăr
imaculat
mă prind de mal
ceva mă trage-n mâl
mă sperii
şi gol cum sunt / cât de ciudat!? /
alerg printre şerpi
înfrunziţi delicat sub formă
de trestii.

mă regăsesc încuiat în odaie.
în mijlocul ei
îmi cioplisem o poartă
din lumânările de la botez
şi mă tot chinuiam
frisonat să deschid
portiţa de ceară
ca s-o baricadez
după mine! / afară
în coşmarul meu lucru obişnuit
se înteţeşte furtuna iar corabia –
alt lucru obişnuit –
lovită de valuri
ia apă!…

coşmarul acesta –
realitatea mea de captiv
în prezent:

cu o saulă groasă cârmaciul
legat de timonă avertizează:
„la naiba! nebunilor
trebuie musai să ancorăm într-un port!…”

pe punţile ude în lumina gălbuie
cernută prin ceaţă
printre parâme odgoane găleţi
şi resturi de arboradă / beţi
mateloţii-şi strigă frustrările
şi spaima: se bat în pumni
în cuţite şi-n săbii / urlă turbaţi ferecând
chepenguri hublouri
zăvorând tambuchiuri şi bocaporţi în deşert
cu speranţa
că vor opri apa
să ajungă la dânşii.

„la naiba…!” mârâie cârmaciul
cu urechile şi ochii la pândă.

„lăsaţi-i pe cei din cală
să urce pe punte!…”
ordonă în van căpitanul
alungat de revoltă
pe catargul cel mare –
isterizat echipajul
nu are suficientă minte
să îl asculte:

şefii de carturi strigă ca unul:
„suntem sastisiţi de teroare!…” şi hotărăsc
după tambuchiul din prova
pe şeful de echipaj să-l omoare.

fără teamă de moarte acesta-i desfide:
„v-am fost ca un tată. acum / în voi nemernici
alcoolul decide. mai bine
aţi schimba secundul
ce nu-i demn să mai poarte funcţia
care mie mi se cuvine
pe corabia asta de Dumnezeu bătută
şi de soartă!”

„la naiba…!” înjură din nou cârmaciul
în şoaptă.

secundul sare-ntre dânşii cu pistolul în mână:
„jivine ce îndemnaţi la răscoală / căpitanul
a dezertat iar comanda acuma-i la mine!
cine doreşte să fie-mpuşcat?!…”

„la naiba ortaci!
ne scufundăm!…”
strigă cârmaciul disperat.

îşi curăţă pipa
de scrumul încins
lovind furios în poarta-mi de ceară –
se-aprinde
şi arde poarta în flăcări!
cât de ciudat!?…
nu-mi dau eu seama
şi poarta s-o fi transformat
în lumânarea
de la slujba mea funerară?

stearina topită
curge-n pâraie opace pe podeaua
de lemn.

precipitat
arunc cărţi de pe rafturi alcătuiesc
un dig circular –
în mijlocul lui salvator se încheagă
o plută bizară
pe care mă întind pregătit
să înfrunt / dacă-mi pătrunde-n odaie
potopul de-afară.

cu punţile
vibrând de strigăte bete –
matrozii gâlgâie romul
furat din cambuză
şi-şi urlă spaima ca vitele
prinse-n cutremur…

cu refugiat pe catarg
căpitanul
disperat
să găsească
o salvare în larg…

cu apa
sărată
urcând
implacabil
în cală…

cu o singură
zdreanţă
de pânză
întinsă
pluteşte-n derivă
şi se scufundă
bătrâna corabie
învinsă.

de pe copastii
în valuri i se aruncă
sotnii de şobolani / disciplinaţi
înoată în şiruri ca la poruncă:
instinctul le spune că-n zarea
lui miazănoapte
li se află salvarea –
un corb de mare
chiar zboară-ntr-acolo!

fericit
căpitanul ordonă de sus
de pe catargul artimon:
„vira spre Nord! pământ!…”

„la naiba!” exclamă cârmaciul
şi roteşte timona: „la naiba-n sfârşit!”

„căpitanu-i nebun!” se sumeţeşte secundul.
conform Legii mării îl demit!
ascultaţi comanda la mine…!”

„gata!” /
încearcă şeful de echipaj cu jungherul
să-şi adjudece şansa ce s-a ivit
şi îi retează vorba şi beregata:
„ba ascultaţi
comanda la mine!…”

„tu / câine turbat
prea destul
ne-ai împilat!…”
şi ca şi cum ar fi crăpat
o buturugă-n pădure
şeful cartului doi îi despică ţeasta
cu o secure.
apoi:
„să vă apăr
cu preţul vieţii lui am fost
nevoit!…”
în cor matrozii îi răspund:
„te-alegem căpitan!…”
„iată: sunt obligat
să accept!” / „uraaa!…
ţi-ai câştigat
prin faptă acest drept!…”
„vă mulţumesc! timonier vira
spre Sud!…”

cârmaciul supus
roteşte timona / bolnava corabie
anevoie-şi întoarce
prova sub vânt
depărtându-se
tot mai mult
de pământ…

la mine-n odaie
Doru şi Silviu şi
Jan şi Matei şi Haizic şi Kiss
– foşti colegi din liceu / aiuriţi! –
saltă în horă în juru-mi
şi cântă ironic:

„vai-vai câtă durere:
priviţi bamporiul cum piere
şi marinarii cum moare
moare şi dă din picioare!…”

corabia în derivă-mi atinge
cu bompresul fereastra –
apa învolburată
îmi aduce primejdii / valurile se bat
ca berbecii-n odaie
mă ţin
să nu cad
de cotoarele cărţilor

pluta-mi saltă pe valuri
trasă în sus şi în jos
scrâşneşte
încheieturile încă-i rezistă
pluteşte / dar
în vena cavă rar
simt clopot grav
şi obosit pulsând
de-nmormântare!

un pescăruş speranţa îmi duce
ţivlind sacadat
către Nord / dar
de pe epavă un matroz altruist
mă trage cu cangea la bord –
eu / disperat
el / mândru că m-a salvat…!

printre piraţi turmentaţi
mă pierd înspre Sud şi în van
încerc
să accept!

(din volumul „Exilat în strigăt”, în curs de apariţie)