Propoziții pretențioase – Amoniți
Mariano (O, stai! Ăsta este italianul cu care tata vorbea ca și cum ar fi fost înțeles ce spune, ca și cum ar fi fost înțeles ce i se zicea. Cel de la Gară. Cartierul.), Mario…. Nu nimeresc deloc numele câinelui.
Păi Liliacului de la capăt. Capătul ce dă în Domneasca. De acolo până la Tulio sunt vreo trei case. Pe stânga. Și ei i-a pus gând… bun nea Bebi. Alegându-ne pe noi pentru jgheaburi și burlane. Casa în două ape, în dreapta cu o lucarnă (rămas cuvântul de la nevasta fostului șofer al lui Ghinioiu, mustăciosul), pentru noi desemnând aceeași ,,cucuvea” sau luminator. Și cu balconul de care nu-mi aduceam aminte. Nea Bebi pe lângă noi, calm, în ritm andante, mai aruncând un italienism câinelui, mai ,,amușind” la blana lui, mai rememorând o întâlnire de pomină lui tata din vremea băutelor pe unde apucau să se cherchelească de-a binelea. Mansardat imobilul, înălțat binișor de la sol, fără sageacul paralel cu solul, ci direct puse grinzile pe centură, ne-a pus probleme de poziționare a scării. Pe laterala din dreapta a fost mai simplu. Câte un tronson de o parte și de alta a lucarnei, cu capace (la noi tot funduri), potrivite, însemnate, lipite jos, urcate, aranjate stânga-dreapta simetric față de terminațiile de țiglă, rotite până se înțepeneau la spate în țiglă, fixate pe poziție cu clemele cârligelor, aliniat ciubucul după recalibrări ale semirotundului cârligelor. Scara de pe zid urcată apoi și sprijinită pe buza jgheabului pentru ,,a-i da cep” și pentru a monta ștuțul de scurgere, apelând la aceleași uzuale unelte: cerc și ac de trasat, ciocan și daltă, foarfecă, patent. Pentru amorsat apa tare, pentru lipit cositor și letcon. Sfoară ca să ancorăm letconul, prinsă de un picior al scării. Multă îndemânare, echilibru, anduranță pentru stat cu picioarele pe scară o perioadă de cel puțin 10 minute, mobilitate și forță pentru mâini, precizie și atenție, răbdare și rezistență la mirosul emanat de evaporarea apei tari. La final stuchit și cârpă de retuș. Iaca mă mir cum am montat pe partea stângă, în spatele de drept al casei, sistemul pluvial. Între Tulio și vecin era doar un metru, din care, de la streașină, pe verticală, rămăseseră numai 40 de centimetri. Om fi intrat pe proprietatea lui. Ca să ne facem treaba.
Asta este. Mai calci și prin străini, mai capeți îngăduința lor ca să faci clientului pe plac și tu să rămâi cu obrazul nepătat. Fiindcă de-ar fi obiceiul românului să lase loc între el și vecin, n-ar mai exista litigii, nu s-ar mai drăcui femeile și nu s-ar mai lua la pumni bărbații că s-au deranjat reciproc fie și doar pentru un ciot de cracă picat în curtea celuilalt. N-ai mai cere scuze și nu te-ai mai grăbi să încetezi încălcarea proprietății unde n-ai avea defel acces fără permisiune. Că hâr, că mâr, că ,,Nu deranjăm nimic,”, că ,,Terminăm în maxim o oră.” – mai mult sau mai puțin de atât -, ești lăsat să faci ce crezi de cuviință.
După liceul lui Ștefăniță barosanul – că recent citii despre Pamfil Șeicaru cum botezase primul întregitor de teritoriul și neam românesc: Mihai Viteză -, ne-am angajat la un leat al meu (fusese la D parcă în școala generală), electrician la Renel, tot pe Liliacului, să prepunem peste vechile cârlige, la imobilul vechi, și cele noi, la noua construcție din prelungire – bucătărie, baie și ce a mai catadicsit să ridice -, uluce și ciuciure. P-o parte facil în limita ,,rigorilor” celor din preajma casei. Pe din dos, pe la vecini cu tot calabalâcul, scări, scule, butelie. Pâș-pâș pe poartă…. Poc-poc la jgheaburi și brățări.
