Spații culturale nr. 15 (1)

Editorial

Boii şi viţeii

Sunt fapte, întâmplări, situaţii care ar merita să fie luate în râs, dacă n-ar avea implicaţii tragice asupra unui popor întreg. E greu să râzi şi să-ţi imaginezi, cu naivitate, că prin acest râs se pot îndrepta năravurile. Cinstea obrazului a dispărut, pielea se îngroaşă ca la elefanţi – boală, zice-se, declanşată la ridicarea în funcţii de conducere – şi asistăm, neputincioşi, resemnaţi, la scene groteşti ce se petrec în chiar guvernul şi parlamentul nostru, actorii fiind „aleşii neamului”. Păcat că nu se mai scriu fabule. Păcat că nu se mai citesc fabule. O propunere legislativă discutată, zilele acestea, în camera deputaţilor, ar fi meritat să aibă ca motto celebrele versuri din „Câinele şi căţelul” (pentru parlamentari, autorul este Grigore Alexandrescu, încă prezent, nu se ştie prin ce minune, în manualele de limbă şi literatură română pentru gimnaziu): „Că voi egalitate, dar nu pentru căţei”.
Pe scurt, ar fi vorba de propunerea ca aleşii noştri, înainte de a apuca să devină mari şi tari, să se înfrupte din averi şi să-şi îngroaşe bine obrazul, să facă un control psihiatric / psihologic. N-am mai văzut de mult atâta nesimţire afişată, atâta demagogie şi atâta orgoliu de mahala, cum am văzut la cei câţiva intervievaţi de reporterii zilelor noastre.
E o propunere legislativă lipsită de bun-simţ, s-au lamentat intervievaţii. Încalcă drepturile omului. Cum, adică, cetăţenilor români să le fie îngrădit accesul la funcţii de conducere doar pentru că, să zicem, la un control, s-ar demonstra că n-au discernământ, că aud voci, au vedenii, că plâng şi râd fără motiv, plus că vorbesc singuri, atunci când nu se ascund sub pătură, chemându-şi mama să-i apere de extratereştri, de păianjenii gigantici care pândesc după uşă ori de fantomele Crăciunului trecut? Oricare cetăţean trebuie să aibă liber acces la funcţii, fiind trecut, în însăşi Constituţia noastră, dreptul de a alege şi de a fi ales. (În treacăt fie zis, respectivul drept era trecut şi în statutul PCR de tristă amintire şi ştim cu toţii în ce consta el, acest drept). O eventuală dereglare psihică, un comportament deviant, un psihic labil nu reprezintă nimic în raport cu dreptul fundamental de a alege şi de a fi ales. Fiindcă, zicea unul dintre intervievaţi, alegătorii se pot pronunţa, ei cunoscându-l bine pe „catindatul” (propus de la „centru”) şi putându-l, prin urmare, sancţiona la vot… Adică marea masă a alegătorilor se poate transforma în psihiatru / psiholog de serviciu, care, procesând „fişa clinică” a pacientului-candidat să spună, cu deplin profesionalism: „P-ăsta nu-l votăm, e d-ai noştri, patriot, dar e nebun şi nu merită să intre în parlament”…
E o propunere care încalcă drepturile omului, zicea alt intervievat, deputat mare, gras şi înaintat în învăţătură tot până la genunchiul broaştei. Încalcă dreptul la intimitate şi confidenţialitate! Batjocoreşte fiinţa umană! Şi tot aşa, gogomănii peste gogomănii, în noul limbaj de lemn europarlamentar (şi euroscandalos).
Poate că nu m-ar fi deranjat panglicile şi retoricele suliţi dacă nu mi-aş fi amintit, pe loc, de faptul că un atare control psihologic îl fac, obligatoriu, cadrele didactice la fiecare început de an şcolar.
Sigur, educatorii, învăţătorii, profesorii nu sunt „aleşii neamului”. Lor li se pot încălca fără probleme toate drepturile, şi cel de intimitate, şi cel de „confidenţialitate”, şi cel de a profesa ş.a.m.d. Ei, şi nu cei din Ministerul Educaţiei, de-o pildă, trebuie să meargă anual la psiholog (şi să plătească pentru aceasta, deoarece nimeni nu le decontează plata investigaţiei). Ei trebuie să demonstreze că sunt întregi la minte, în timp ce legiuitorii, bazaţi pe dispoziţiile Europei şi ale FMI, la care se adaugă cele privind drepturile fundamentale ale anumitor oameni, pot sta liniştiţi, nimeni nu le va pune oficial nici un diagnostic şi nu-i va opri din drumul glorios spre înavuţire prin jaf şi sfidarea tuturor legilor votate cu sârg şi încălcate, fireşte, cu drag. Într-o ţară fără rost, într-o ţară cu susul în jos, cei care educă n-au nici un drept, iar cei care fac legile au toate drepturile, inclusiv pe acela de a-şi bate joc de ce-au votat. De fapt, de ce să ne mai mirăm, când am văzut minuni şi mai mari: analfabeţi cu carnet de conducere (luat prin şpagă!), ţigani transformaţi în romi, ca să se confunde planificat şi inevitabil cu românii (când s-a propus renunţarea la această denumire legiferată abuziv şi criminal, s-a urlat din răsputeri pe tema încălcării drepturilor omului, a discriminării „rasiale” şi s-au spus atâtea tâmpenii, încât Budai-Deleanu, autorul „Ţiganiadei”, probabil că s-a răsucit în mormânt!). Am văzut – şi vom vedea minuni… ”de minuni”, fiindcă n-avem legi care să ne apere de prostie şi de obedienţă în faţa mai-marilor lumii.
…Şi să mai spună cineva că nu este actual Grigore Alexandrescu: „Socotesc că putem zice, fără să ne îndoim / Că e prea bun pentru fabuli veacul în care trăim” (pentru cei trecuţi mai greu sau deloc prin şcoală, este un citat din „Epistolă”).

INTERVIU

HORIA GÂRBEA

Umorul e spontan şi alternat cu tristeţea sau nu e deloc…

Horia Gârbea s-a născut la 10 august 1962 în București. Scriitor, profesor universitar, doctor în inginerie. În domeniul literar, a debutat în 1982 cu poezie. Din 2000 a fost secretar al secţiei de dramaturgie a Asociației Scriitorilor București. Din noiembrie 2003, a fost secretar al ASB şi apoi președinte (din 2005). Membru al Comitetului director al Uniunii Scriitorilor din 2005. A publicat poezie, proză, teatru, critică literară şi teatrală, eseuri. În total 12 piese reprezentate în țară, ca și în Anglia, Franța și Serbia. A tradus în română și a adaptat pentru scenă 16 piese de Jacques Copi, Pierre Corneille, S.I.Witkiewicz, Fernando Arrabal, A.P.Cehov, N. Machiavelli, Dario Fo, Tennessee Williams, Marivaux etc. A publicat 19 volume de literatură. A obţinut numeroase premii literare. Romanul „Căderea Bastiliei” a fost distins cu trei premii naționale în 1998.

Domnule Horia Gârbea, aveţi o carte de vizită impresionantă. Poet, prozator, dramaturg, critic literar şi teatral… În care ipostază vă simţiţi mai confortabil?

Mă simt confortabil alternativ în genul pe care îl abordez în acel moment. Credeam, de pildă, că poezia m-a părăsit. Deunăzi am simţit un impuls violent să scriu poezie şi am scris în cîteva zile aproape un volum întreg. De la o vreme nu mă simt prea bine în dramaturgie pentru că nu mai e cerută, teatrele nu joacă autori români. Dar… hop, mă sună cineva de la Teatrul Municipal din Tîrgovişte că vor o piesă. De la o vreme m-am instalat în postura de recenzent pentru „Luceafărul de dimineaţă” şi mă simt tot mai bine în ea.

Aţi scris peste 12 piese de teatru, care v-au fost reprezentate în ţară şi în străinătate. Totuşi: mai vine lumea la teatru?

Lumea vine la teatru. Deunăzi a vrut un amic sosit din Germania pentru numai o săptămînă să vadă şi el un spectacol la Naţionalul din Bucureşti şi nu a găsit bilete. Problema, repet, este neîncrederea oamenilor de teatru în dramaturgia noastră. Cei care sînt jucaţi sînt cei care sînt şi regizori şi se montează pe ei înşişi sau au o legătură cu teatrul (sînt actori etc. şi pot influenţa decizia). Nu se pricepe un adevăr simplu: că teatrul e literatură în ceea ce are peren. Făcăturile ad-hoc pentru scenă, care nu pot trece şi uneori nici nu trec pe hîrtie, nu sînt artă ele ţin de improvizaţie, circ, alte domenii.

Se spune că perioadele de criză determină proliferarea satirei, a pamfletului, a comediei. Care ar fi explicaţia fenomenului?

E firesc ca în criză oamenii să caricaturizeze mersul greşit al lucrurilor ca o defulare. Niciodată nu s-au creat mai multe bancuri decît în cea mai neagră perioadă ceauşistă. Toate relele de la lipsa mîncării și apei calde la culesul recoltei cu studenţii şi şedinţele de partid treceau în glume.

Cum vi se pare eticheta de „scriitor umorist”? (şi întreb nu pentru că ar fi cutezat cineva să v-o aplice…).

Poate să mi-o aplice oricine constată că am simţul umorului şi că practic ironia. Totul e să nu îţi propui neapărat să „scrii umor”. Comediile sînt lucruri serioase, de la Shakespeare la Caragiale. Totul e să vezi realitatea printr-o lentilă care să nu excludă deformarea ce o dă hazul. Dar să scrii anume ca să provoci rîsul, cu bancuri în serie cu orice preţ, e semn de mediocritate. Umorul are valoare dacă e intrinsec unui discurs, necăutat, dozat ca sarea în bucate. Umorul e spontan şi alternat cu tristeţea sau nu e deloc.

Sursa de inspiraţie a romanelor dvs. pare a fi societatea contemporană, mai degrabă cu relele ei, decât cu cele bune. Care ar fi raportul ideal dintre realitate şi ficţiune într-o operă literară?

Romane realiste n-am scris decît două. Al treilea e un fantasy pentru copii, încă nepublicat. Eu cred că nu există ficţiune în sine. Totul e realitate. O realitate care e privită, cum spuneam, prin diferite filtre care pot evidenţia un aspect sau altul, pot selecta numai anumite nuanţe dominante sau, dimpotrivă, pot aduce vederii, ca în fotografiile în care apar personaje din astral, ceea ce ochiul obişnuit nu vede. Ficţiunea este doar o imagine filtrată a unei realităţi.

Când scrieţi, aveţi în vedere un ipotetic cititor? Ţineţi cont de el în alegerea subiectelor?

Nu. Cred că orice subiect poate fi interesant dacă e tratat din unghiul care îl pune în valoare. Interesant pentru unii, desigur. Am întîlnit cititori empatici şi alţii opaci faţă de scrisul meu. Eu scriu pentru toţi cititorii, dar cei care au profilul meu spiritual, mă pricep mai bine.

Trăim într-o societate de tip consumist, în care maneliştii sunt mai cunoscuţi decât oamenii de cultură şi în care moartea unui artist nu aduce „ratingul” pe care-l aduce, de-o pildă, un implant cu silicon al cine ştie cărei dame de companie. Cunoaşteţi vreo metodă eficientă de „vizibilizare” a literaturii române?

Nu cunosc. Dacă aş descoperi una, aş aplica-o, fireşte. Cred că literatura e vizibilă pentru cei care vor s-o vadă, care au organele necesare perceperii ei. Ceilalţi nu pot avea acces la ea, spre nefericirea lor. Cum să faci audibilă muzica, oricît de minunată, unuia care e surd din naştere? El vede că un tip se agită şi dă din mînă spre alţii care mişcă nişte arcuşuri şi apasă pe nişte clape, dar de auzit, nu aude nimic. Eu pot simţi plăcerea de a privi un meci de fotbal sau de tenis pentru că înţeleg regulile şi îmi dau seama ce e performant şi ce nu. Dar dacă mă uit la un meci de cricket sau baseball, nu pricep nimic, mediocritatea sau geniul unui jucător mie îmi apar identice. La fel, faţă de literatură, de artă în general, există oameni care nu o percep. Pentru ei o piesă de Ionescu, Cehov sau lectura cărţii de telefon sună cam la fel.

Aţi publicat, relativ recent, o carte intitulată „Fratele mai deştept al lui Kalaşnikov”. V-aş ruga să le vorbiţi cititorilor revistei „Spaţii culturale” despre miza acestui volum.

Este un volum de povestiri, publicat, ţin să menţionez, la o editură merituoasă: „Limes”. E compus dintr-un text mai lung şi altele, vreo opt, care ar intra în categoria schiţe. Povestirile au mize diferite fiecare dintre ele, au fost scrise în perioade diferite şi mi se pare că aduc volumului o benefică diversitate. Dintre schiţe, e una numită „Întoarcerea tatei din război. Subiecte” care e compusă din zece fragmente mici pe aceeaşi temă. A fost foarte apreciată, tradusă în mai multe limbi, luată în antologii etc. Volumul a avut vreo 20 de cronici favorabile şi, mai ales, dovedind o afinitate cu textele, ceea ce fireşte că m-a bucurat.

Dintre scriitorii contemporani, cine consideraţi că va figura – cu succes – pe lista de lecturi suplimentare a urmaşilor-urmaşilor noştri?

Mulţi, foarte mulţi, dacă urmaşii aceştia vor avea, aşa cum am spus, organele necesare percepţiei. Dacă nu, se pot crea rafturi de capodopere şi ele se vor umple de praf, în timp ce la umbra lor posteritatea va juca table sau şeptic.

Ce anume aveţi pe masa de lucru în acest moment?

În sensul strict, propriu, pe masa mea de lucru – care nici nu e prea mare – am în acest moment (4 februarie 2011, ora 23.39) fix 38 de cărţi, toate de literatură română contemporană, apărute în 2010 sau 2011, despre care îmi propun să scriu cît mai repede, altele vreo 40, restanţe mai vechi, sînt puse pe un raft. Mai am monitorul, tastatura, o agendă pe care mi-e frică s-o deschid, cîteva „surprize” din ouăle Kinder, oferite ca omagiu de fiul meu, şi un pahar de bere. Calculatorul (tower) e pe podea împreună cu pisica.
În sens figurat, am în folderele recent deschise corectura unui volum de poezie: „Pantera sus, pe clavecin” care va apărea curînd la Editura Tracus Arte a prietenului Ioan Cristescu şi la care aştept prefaţa lui Dan Cristea. Apoi un volum de interviuri cu prozatori, exclusiv prozatori contemporani, să văd unde o să apară, romanul „Făt Frumos din Lună” care îşi caută editorul în răstimpul ultimei rescrieri, o piesă începută de mult şi neterminată veşnic, o traducere de teatru dificilă cu dead-line 2012, din fericire, multe fişe de recenzii, unele doar cu titlul volumului, altele cu nişte citate şi cîteva comentarii, altele aproape gata. În sfîrşit, am de lucru pentru festivalurile şi întîlnirile internaţionale la care sper să pot participa. Concomitent, pregătesc pentru tipar două cursuri universitare: unul de fiabilitate, altul de rezistenţa materialelor, absolut necesare semestrului doi din acest an universitar.
Evident toate acestea sînt doar propuneri asupra cărora voinţa Divină va dispune, în cazul că-mi va mai acorda răgaz.

A consemnat Valeria Manta Tăicuţu

Memento

Constantin Trandafir

Cioran despre Eminescu

Subiectul acestor notaţii este unul cunoscut, încât numai momentul împlinirii unui veac de la naşterea lui Emil Cioran îl justifică. Şi, de ce să nu recunoaştem, tema nu este chiar familiară şi, încă, rămâne mereu seducătoare, ca un refren pe care nu te mai saturi murmurându-l sau ascultându-l. Mai e şi vorba veche, aprobativă: Bis repetitia placent.
„Scepticul absolut” Cioran, atins de aripa miraculoasă a spiritului artistic, are o singură preţuire între oamenii mari din această lume, pe Eminescu. Şi asta, de la începutul scrisului său aflat „pe culmile disperării”. Într-o scrisoare către Noica, el insistă: „L-am idolatrizat întotdeauna pe Eminescu şi dacă n-am comentat niciodată opera lui, este că viziunea lui despre lume îmi este apropiată. Tot ce este negativ în el, tot ce este spaimă de lume eu în el le regăsesc Nimic nu te paralizează în aşa măsură decât afinitatea întemeiată pe admiraţie”. Un scurt comentariu a făcut, totuşi, la Rugăciunea unui dac, în care vede expresia exasperată, extremă, a neamului valah ,,d’une malediction sans précédent, frappant un coin du monde saboté par les dieux”; ,,Ce Dace, évidemment, parle et son nom, mais son inconsolation a des racines trop profondes pour qu’on puisse la réduire à une fatalité individuelle. A la vérité, nous procédons tout de Lui, nous perpétuons son amertume et sa rage, a jamais entourés du nimbe de nos défaites”.
Această „idolatrie” e cu atât mai impresionantă, când se ştie că ea aparţine acestui mare scriitor, cel mai expresiv cât priveşte limba lui Voltaire, recunosc orgolioşii francezi. Aparţine unui mare mizantrop şi scrutător al „neantului valah”, care nu ştia că „cioranienii” balcanico-dâmboviţeni au declanşat, în tranziţia asta interminabilă, o „demitizare” sângeroasă a Poetului, de la contestarea lui ca „poet naţional” (întrucât România, spun ei, nu e stat naţional), la denunţarea „rudimentelor sale de gândire politică”, până la poezia şi proza „sub nivelul minimei lizibilităţi”. Spre luarea-aminte a noilor detractori ai lui Eminescu, să-i mai dăm cuvântul lui Cioran: „Zilele trecute am citit Luceafărul. Nu are pereche în toată literatura franceză, destul de săracă de altminteri. Ce limbă avem! Nu cunosc alta mai poetică. Din păcate este intraductibil. Literatura noastră va rămâne necunoscută în străinătate fiindcă nu avem prozatori mari. Dacă ar fi fost englez, neamţ sau măcar spaniol, ar fi una dintre marile figuri ale poeziei”.

În scrisoarea menţionată către Noica, Cioran începe tranşant: ,,Împărtăşesc fără doar şi poate admiraţia ta pentru un geniu de care nu încetez să mă mir că a putut apărea printre noi. Eu aş formula ceva mai brutal decât tine ceea ce gândesc în privinţa aceasta: fără Eminescu, «neamul» nostru ar fi neînsemnat şi aproape demn de dispreţ…”. Dacă pentru ,,idiomul nostru” Cioran arată entuziasm (,,unul dintre cele mai expresive care au existat vreodată”), pentru «seminţia noastră» îşi păstrează scepticismul iniţial, de pe vremea Schimbării la faţă a României, cu toate nostalgiile din Mon pays. Nici pentru tânăra generaţie interbelică, nici pentru sine însuşi n-are îndurare (,,eşec nedefinit, indiscutabil şi răsunător”). E surprins că Noica îşi pune speranţe în tinerii cei mai ,,recenţi” (?) care, chipurile, numai ei l-ar merita pe Eminescu: ,,Noii veniţi ar trebui să înainteze în izbânda la fel de departe pe cât am mers noi în înfrângere. În clipa aceea, şi numai atunci, s-ar putea susţine că sunt demni de Eminescu”.

Cele mai mari păcate ale neamului românesc sunt slaba aderenţă la valori, incapacitatea de jertfă, de pasiune pentru ideal şi neputinţa lui de întemeiere. Totul poartă stigmatul fragmentarului: ,,Afară de Eminescu, totul este aproximativ. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Budha ar putea fi gelos? Fără Eminescu am ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi ne-am fi adaptat condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet”. Cu aşa de multă apă în sânge, lipsiţi de orgoliul naţional, superficiali în neîncredere, lipsiţi de orice impuls mesianic etc., ,,ce ne-am face noi dacă n-am fi avut pe Eminescu?” Şi, memorabil: ,,Dacă n-am fi avut pe Eminescu, trebuia să ne dăm demisia. Eminescu este scuza României”.

DOINA CERNICA

O călătorie în România, cu poetul brazilian Ático Vilas-Boas da Mota

Ţin în mână o carte de poezie, cu grijă şi emoţie, ca şi cum aş avea în podul palmei chiar micuţul colibri de pe ultima copertă. Mărgelele ochişorilor gingaşei făpturi par să se bucure de existenţa sa într-un rai aievea, aşa cum se desenează, păsăruică, flori, pământ, apă şi cer Brazilia sub privirea lui Christos Mântuitorul (Cristo Redentor), celebrul monument de pe muntele Corcovado. Dincolo de această imagine, dar nu în exteriorul, ci în interiorul ei, o altă româncă, Micaela Ghiţescu, de pe o bancă din Rio de Janeiro, se gândeşte, uitându-se la statuia de la a cărei inaugurare se vor împlini în octombrie 80 de ani, la acelaşi lucru ca şi mine. Mai exact, ca şi noi. Pentru că suntem trei care nu vom putea admira niciodată minunata lucrare fără să-i asociem numele sculptorului român care a închipuit chipul Mântuitorului şi ni l-a dăruit. De fapt lui, poetului brazilian Ático Vilas-Boas da Mota, care l-a semnalat în extraordinarul volum Brasil e Romênia: pontes culturais („Brazilia-România: punţi culturale”) îi datorăm şi noi două încrustarea acestui nume în memorie: Gheorghe Leonida. În ce mă priveşte, am fost la curent cu existenţa artistului, dar cumva colateral. Leonizii reprezintă în istoria noastră un veritabil mănunchi de personalităţi, dar pentru noi, cei din nordul României, întotdeauna fratele mai mare, Dimitrie Leonida, a contat cel mai mult prin naşterea sa la Fălticeni. Om de seamă în vestita Galerie a Oamenilor de Seamă din Fălticeni, prin activitatea sa de pionierat în electrificarea României şi prin înfiinţarea Muzeului Tehnic al României, Dimitrie Leonida a stat în prim-planul atenţiei noastre, fără ca să o merite mai puţin surorile sale Elisa, prima femeie inginer (licenţiată în chimie) din lume, Adela (primul medic specialist din România care a utilizat curentul electric în tratarea cataractei şi directoarea primului spital de oftalmologie de la noi, Alexandrina şi Natalia, profesoare deosebite, autoare de manuale, precum şi fraţii săi, Paul, ofiţer activ în cele două războaie mondiale, general, multiplu decorat, şi sculptorul Gheorghe Leonida, laureat al unor importante premii la Roma şi la Paris. În Capitala Luminilor, Gheorghe Leonida, apreciat pentru talentul său de portretist, a fost luat de sculptorul francez, de origine polonă, Paul Landowski, în echipa cu care realiza monumentul brazilian, după proiectul lui Heitor da Silva Costa. Soarta a vrut ca autorul chipului a cărui privire cuprinde Rio de Janeiro de pe înălţimea muntelui Corcovado să moară la numai 49 de ani, la Bucureşti, căzând de pe acoperişul casei din strada Salcâmilor, pe care urcase să culeagă flori de tei. O moarte care până la urmă îşi are poezia ei, nu e greu să ni-l închipuim pe Gheorghe Leonida zburând încet, extrem de lent, dinspre un cer de miere înmiresmată, spre grădinile Bucureştiului pe care avea să le iubească atât de mult brazilianul Ático Vilas-Boas da Mota. Dar, iată, să ajungem împreună şi la această dragoste trăită şi povestită cu atâta intensitate lirică. Împreună, Ático Vilas-Boas da Mota, poetul, Micaela Ghiţescu, traducătoarea, şi cititoarea, cea care aşterne aceste rânduri.
Cartea, ediţie bilingvă, se numeşte România. Poeme telurice şi a apărut la Fundaţia Culturală Memoria, Bucureşti, 2010, cu un studiu introductiv, „Punţi între două lumi”, semnat de realizatoarea transpunerii în româneşte, Micaela Ghiţescu, preţuită în întinsa lume lusofonă pentru tălmăcirea la noi a celui mai mare număr de cărţi de expresie portugheză. Acest poemário, trebuie spus neapărat, pentru că vorbim de iubirea lui Ático Vilas-Boas da Mota pentru România, o iubire de zeci de ani, a fost tipărit întâi, în 1988, în Brazilia. Poemele telurice sunt expresia poetică a acestei iubiri ţesute în covorul unei călătorii în ţara noastră. Dar iată începutul ei, aşa cum ni-l povesteşte, atât de simplu şi prin aceasta atât de răscolitor, Micaela Ghiţescu: „Adolescentul Ático, elev în ultimul an la secţia clasică a Colegiului de Stat din Bahia, a auzit pentru prima oară numele lui Eminescu (şi, cine ştie, poate chiar şi cuvântul «român») la o conferinţă cu caracter religios ţinută de un orator portughez, Părintele José Pereira, care exalta figura Maicii Domnului recurgând la celebra Rugăciune a poetului român: «Rugămu-ne-ndurărilor /Luceafărului mărilor; /Din valul ce ne bântuie /Înalţă-ne, ne mântuie, /Privirea-ţi adorată /Asupră-ne coboară. /O, Maică preacurată /Şi pururi Fecioară, Marie!» Această împrejurare a rămas întipărită în memoria tânărului brazilian pentru toată viaţă”.O viaţă-călătorie în România. O călătorie pe orizontală, în geografia sa. În Bucureşti, în Sinaia, în Timişoara. Într-un Bucureşti care este pentru Ático Vilas-Boas da Mota mai ales un oraş al grădinilor şi, surprinzător, al greierilor: în Cişmigiu, „locaş al îngerilor cu capul în nori”, „Norii renunţă la planurile lor, /anluminuri de vise, /jucării de hârtie.// – Totu-i uscat şi cernit /în inima oamenilor! //(Dar greierii, acolo afară, /insistă să spună că nu…)”; ,,În intervalele din ţârâitul greierilor /se înalţă tăcerea nopţii.” În acest Bucureşti sonor, muzical, Bucureştiul lui Ático Vilas-Boas da Mota, există şi clipe grele, când „Păsările de noapte îşi încep cântarea /împărţind lecţii de negre previziuni şi temeri.”, generate însă de o stare de melancolie, inevitabilă în orizontul depărtării de casă: „Nimic nu-i mai trist în noaptea unui străin /decât lentoarea orelor pe cadrane”. Dominantă rămâne însă imaginea unui oraş senin, de o curăţie rurală, cu parcuri în care merele coapte cad de pe ram, reînviind amintirea copilăriei, şi în care clopotele îşi înalţă muzica în slava cerului: „La Mitropolie clopotul bate /iar şi iar: /- Ding! Ding! Ding! /Dong!Ding! Dong!”. În schimb, Sinaia lui Ático Vilas-Boas da Mota are ceva din viaţa stinsă a „falnicei Veneţii” eminesciene: „Pelişorul meu de penumbre şi şemineuri, /Foişorul meu, carusel de stindarde, /Peleşul meu cu rame şi tablouri, /paradis al unor regi fantomă /şi al unor diplomaţi flecari /slujind nimicul! (…) (Unde e sufletul saloanelor, /unde-i parfumul cu al său du-te-vino /din evantaiele de la palat? Unde?”) Călătoria în geografia României se însoţeşte cu una în istoria sa. Ea coboară în straturile străvechi ale Culturii Hamangia, „În vastul spaţiu al ceramicii /în care secolele se rotesc /şi se răsucesc şi se încolăcesc, /dans arhimilenar…”, până „…mă trezesc faţă-n faţă cu Gânditorul, /cugetător de infinite mistere,”, într-un timp mitic, al haiducilor, care „Dorm sub cerul liber, /în desiş sau pe câmp, /cavaleri fără vatră, /înfrăţiţi cu vântul şi cu războiul, tovarăşi ai furtunilor. //Când se trezesc la luptă, /doresc doar să-i ajute pe cei sărmani. /Vor rămâne în istorie mereu aşteptând pe cel care le va face dreptate de la început.”, ajungând însă şi pe vremea „Refugiaţilor de război”: „În ochii fugarilor, /vârstnici şi copii din Chişinău /pluteşte o grădină de plâns şi de hău. (…) (Inimile se îndreptau /spre un mâine incert, /fără straie, fără pernă, fără ţărm…) //- Pe cine căutaţi /de cealaltă parte, /inimi înaripate?” şi chiar a anului 1989, în care poemul „Timişoara, fitil de candelă”, compus în Macaúbasul natal, este dedicat „Viitorilor istorici ai României”, cu credinţa poetului într-un timp altfel, care urmează să se scrie: „…….(Timişoara e frumoasă……. /…….frumoasă de pică……./ …….Ah! Dacă pereţii ei……. /…….ar fi doar din sticlă!)…….” Dar călătoria lui Ático Vilas-Boas da Mota nu se opreşte aici, cultura noastră populară reprezintă un alt nivel el ei, ciuleandra, sârba, periniţa, ciocârlia îl fascinează şi le poartă vii în suflet în Brazilia: „Dulcea periniţă, /ritm cu mii de vrăji, /plăcere existenţială, /clatină până şi podurile neclintite /din vechile mele xilogravuri.”
Astă toamnă, în deschiderea unei noi ediţii a celui mai vechi concurs de poezie din România, ,,Nicolae Labiş”, am publicat în cotidianul ,,Crai nou” din Suceava ,,Labiş, atletul poemului” de Ático Vilas-Boas da Mota, aducând astfel, cu o plăcută emoţie, în faţa scriitorilor invitaţi şi a tinerelor condeie participante la temerara şi pasionanta competiţie numele poetului brazilian ataşat de România într-un fel atât de puternic şi de complex. Mă bucur şi acum să mi-l închipui, străpungând gerul acelei zile de noiembrie ca o pasăre în volte largi deasupra parcului din faţa casei memoriale de la Mălini şi a bustului lui Nicolae Labiş dintre copaci. După cum mă bucur să-mi imaginez clipele în care Ático Vilas-Boas da Mota se apleacă peste versurile lui Eminescu, peste povestirile lui Sadoveanu, cântându-le apoi în poezia sa. Deoarece, călătoria poetului brazilian în România se desăvârşeşte în cărţile scriitorilor români cu care a plecat peste Ocean, în versurile pe care le-a dedicat lor şi limbii române şi în cărţile pe care le închină României, dovadă a unui sentiment îmbogăţitor, care merită un ecou durabil în sufletul nostru. Fiindcă asta face acum Ático Vilas-Boas da Mota în Bahia natală: îşi continuă călătoria în România cu propriile poeme, cu traducerile în portugheză ale pieselor lui Caragiale, cu ceea ce Micaela Ghiţescu consideră „opera unei vieţi”, referindu-se la ,,masivul volum, de peste 1000 de pagini”, Brasil-Romênia – pontes culturale, apărut în 2010, „adevărată enciclopedie a relaţiilor dintre cele două ţări, consacrare a unei munci uriaşe şi, totodată, dezinteresate, de mai multe decenii” (muncă pentru care statul român nu a găsit nicio distincţie, nici un cuvânt de laudă) şi care „consemnează tot ce există şi a existat în materie de românism în Brazilia şi de brazilianism în România”. Astfel încât concluzia distinsei scriitoare şi traducătoare rămâne, îndreptăţit, în memorie, copleşind: ,,Mai mult decât a făcut Ático Vilas-Boas da Mota nu s-ar putea face.”
Oare merităm atâta iubire câtă mărturiseşte călătoria poetului brazilian Ático Vilas-Boas da Mota în România? Un răspuns pare a desluşi Micaela Ghiţescu, acolo, la Rio Janeiro, sub privirile Mântuitorului văzut de sculptorul Gheorghe Leonardo, când cobora spre pământ urcând la cer într-o coroană de miere, de flori de tei şi de lumină. Un altul pulsează delicat şi fierbinte în România. Poeme telurice/Romênia – poemário telurico ca inimioara unui colibri în podul palmei. Oricum, întrebarea şi răspunsurile ne aparţin. În călătoria sa de o viaţă, peste continente, ascultând doar chemarea propriilor simţăminte, nu cred că poetul Ático Vilas-Boas da Mota şi le-a spus cu adevărat. S-a mulţumit să ne înnobileze cu dragostea sa, ca primăverile o grădină, ca muzica ciocârliei dimineaţa. Să ne iubească, pur şi simplu.