Spații culturale nr. 88 (14) – Râmnic, mon amour!
Valeria MANTA TĂICUȚU
Mai visăm și noi, că, de, pentru vise nu se percepe încă impozit; și visele (cele nocturne/ diurne, nu celelalte, visurile adică, sinonime cu idealurile și prohibite ca băutura dintr-o îndepărtată, în timp, civilizație și spațiu, Americă), da, visele noastre depășesc uneori stomacul plin, buzunarul plin și senzația de plin, adormitoare. Când eram mici, visam că zburăm. Între timp, ne-a trecut, ne-au învins gravitația pământului și problemele (uneori fără soluție) de peste zi, ca să nu mai vorbim de presiunea atmosferică, dar și a zecilor de taxe de neînțeles, greu de purtat pe umeri, că niciunul dintre noi n-are vocație de Atlas (v. Eminescu, „Scrisoarea I”: „Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr”). Nu mai zburăm: mergem mai repede, mai încet, ne împiedicăm, ne târâm, facem ce ni se spune, pentru că manipularea a devenit o artă profitabilă pentru cei puțini și aleși nimeni nu știe cum; în general, părem complet domesticiți și lipsiți de acea scânteie care te face să ridici căpățâna din blid, ca să vezi ce se întâmplă de fapt în jurul tău, cine-ți stă cu biciul la spate și cine mai este sus, în cer, să te apere și să te țină sănătos (la minte, în primul rând).
Când visăm, devenim mai frumoși, trecem de frontierele cotidianului și, cu firea noastră de poeți (căci românul s-a născut poet, de unde și numărul record de volume scoase zilnic, la tot felul de edituri, și pe care nu le citesc nici măcar cei care le-au scris), îi dăm realității ceea ce nu mai are: vălul de purpură și aur (v. Eminescu). Procesul de transfigurare nu este tocmai ușor, deși, aparent, pare la îndemâna oricui: toți știm să mințim și să ne mințim, e unul dintre păcatele capitale pe care ni le mărturisim prin biserici, smeriți pentru câteva minute la picioarele preoților, cu gândul la bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu, pentru ca, ieșiți înapoi în lume, să o luăm de la capăt. Lui Dumnezeu îi place să ne vadă cuminți, ascultători, iubitori de oameni și de adevăr, în sfârșit, lui Dumnezeu îi plac multe și nu există în patrie/ în târg manipulator (oficial sau de mâna a șaptea) care să nu-și înnobileze discursul/ manevra cu afirmații categorice despre gusturile Celui de Sus. Situația nu pare comică, deși este: ne împiedicăm la tot pasul de purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu, care spun prostii cu nemiluita, și lumea ar arăta cu totul altfel dacă aceste prostii ar fi sancționate prin râs (v. ridendo castigat mores). Știrile televizate (mai ales cele din ajunul marilor sărbători creștine) nu ostenesc să strecoare, printre ample relatări despre ceea ce punem pe masă și unde plecăm, ca să petrecem pe bani (mulți/ puțini), și imagini cu drept-credincioase habotnice, postitoare, rugătoare și apoi clevetitoare, cu discurs ascuțit despre cum îi place lui Dumnezeu să ne știe. Aroganța de moment este suficientă pentru înțelegerea mecanismelor care le determină pe nefericite să stea într-un tipar medieval; dacă ar mai exista inchiziție, ele ar fi primele care să-și toarne acolo cunoscuții, vecinii, prietenii, totul în numele Domnului, a cărui voce o aud tot mai des, ele și mentorii lor spirituali.
Evident, visul în care Dumnezeu vine, vorbește, aprobă sau dezaprobă este benefic pentru păstrarea diferenței dintre bine și rău, pentru conservarea valorilor moral creștine ș.a.m.d. Este un vis care ne poate face mai buni, pe noi și pe copiii noștri. Din păcate, este intens și durează puțin, ca o durere în cot.
