Spații culturale nr. 88 (10)

Fevronia SPIRESCU

Războiul cu un ceai de mentă

A fost odată-un împărat
Mult prea bogat și important,
Cu slugi plecate lângă el.
Stătea pe-un munte-ntr-un castel,
Sub o umbrelă transparentă
Și zilnic bea un ceai de mentă.

Dar muntele, vă spun cinstit,
Era un munte diferit,
Un sloi de sticlă-încremenit.
Tocmai acolo și-a dorit
Măritul împărat vestit
Castelul lui a fi clădit.

Mai la distanță de cei mulți
Să nu ajungă chiar sub porți
Toți trecătorii cei desculți.
Sau cei pe care nu-i saluți.

Doar negustorii cei avuți,
Cu mărfuri scumpe și căluți,
Cu șei de aur și bănuți
Aveau intrare în palat,
Să-l mai distreze pe-împărat,
Pe cei curteni și pe soldați,
Iar bucătarii bucălați
Să facă rost de mirodenii,
Ca să gătească orătănii.

Dar într-o zi cam fără soare,
Fără umbrelă protectoare,
Când aburul din ceașca mare
Scotea de zor trei rotocoale,
Un nor micuț și bosumflat,
De tatăl său apostrofat,
O lacrimă jos a scăpat
În ceaiul proaspăt preparat,
Ce-l bea măritul împărat.

Nicicând așa nu s-a-ntâmplat
Și împăratu-înfuriat
Urgent din jilț s-a ridicat,
Îndată a privit spre cer,
Ca să dezlege-acest mister
Și-apoi prea tare supărat,
Pe toți la sfat i-a convocat:

Miniștrii lăzilor cu bani
Și renumiții bucătari,
Spălătorese, paznici, doctori,
Soldați și învățați cu tocuri,
Ministrul serelor cu rodii
Și-al celor ce ghicesc în zodii.

În mână cu un pix și-o foaie,
Ministrul apelor de ploaie,
Cel responsabil cu natura,
Veni la urmă-n fuga mare,
Rostogolindu-se de-a dura.
(Nu-și terminase prăjitura.)

”Nu va mai trece niciun nor
Peste imperiul meu în zbor,
Spre informarea tuturor:
Am decretat și-am parafat!”
Vorbi măritul împărat
Și într-o mână cu-o pralină,
Plecă îndată din grădină!

Ministrul cel vizat cu asta
Îndată apăsă și tasta,
Din telefon, cea care face
Apel cu norul de pe creastă.
Și i-a trimis un SMS
Prin care, cu regret profund,
Îl anunța că s-a produs, dintr-o
Banală picătură
(din chiar regala băutură),
O mare, mare-ncurcătură,
Prilej de grea războitură.

Nici norul vezi prea mult n-a stat
Să mai gândească cu-al lui cap.
Nu și-a chemat frații la sfat
Și prins de nervi a anunțat
Clar, răspicat și îndesat,
Război pe față-adevărat
Cu renumitul împărat.

La vestea asta, indignat,
Grozavul nostru împărat,
Pe drept cuvânt cam supărat,
Dictează-un act necugetat,
O condamnare-intransigentă:
La moarte-a unui ceai de mentă,

Și, mult mai sigur, e de vină
Bucătăresa! „Ici să vină!
Să schimbe îndată tot meniul
Și ceașca spartă, ciob să fie
Și slujnica-n bucătărie și…”,
Dacă mai avea chiar glas,
Vă jur c-ar fi pus la topit
Și ceainicul cositorit.

Apoi se descheie la vestă,
Căci era ora de siestă
Și glăsui spre adunare:
„Găsiți, vă rog, o abordare
A situației de față,
Eu merg acum spre dormitoare!
Găsiți mai grabnic rezolvare!”

Deci iată că era război!
Norii turnau apă șuvoi
Și la întrecere-înecau
Păduri și case, curți, grădini,
Palate, parcuri și câmpii.
Și toată lumea alerga
La adăpost pe undeva.

Dar împăratul-avea o fată,
Drăguță foc și răsfățată.
Și fata lui, ce să vă spui?
De ale ei se ocupa:
Umbla hai-hui prin tot palatul.
În sus, de-a lungul și de-a latul,
Dadac-abia de ținea pasul,
Când la purtare își lua nasul.

Deci fata lui habar n-avea.
De ale ei se ocupa, creștea, mânca
Și se juca, tot alerga și hoinărea
În tot castelul tatălui.

Era nemulțumită tare
De ora fixă de culcare,
De somnul de după- amiază
Și de legume, chiar de varză,
Și vouă, dacă nu mă-înșel,
Bătăi de cap vă cauzează.

Deci după ce o păcălește
Pe cea dădacă ce-o ngrijește
Și-o lasă-n pace sforăind
Pe șapte note-n portativ,
Ușor se strecură pe ușă
Cu pași ușori ca de păpușă.

Voia o baie în piscină,
În curtea mare cu glicină.
Dar, vrând să iasă-afară, iată
Călcă-ntr-o baltă care, lată,
Chiar lângă scară se-ntinsese
În calea gingașei prințese.

Cum asta? Se miră fetița?
„Eu cum ajung pân’ la piscină?
Că plouă afară în grădină!
– Hei, tati, tati, vreau piscină!
Te rog să poruncești să iasă
Soarele meu de după-masă!
Eu n-am ce face acum în casă!
Vreau baie-afară la piscină
Și uite, plouă în grădină!”

Ce credeți voi că s-a-întâmplat
Când preamăritul împărat
Văzu că nu-i chip de dormit ?
Ieși-n balcon cam cătrănit
Și porunci spre cel ministru,
Să facă rost de armistițiu,
Fetița lui să aibă soare,
Căldură, suc și balansoare,
Că trece ora de culcare.

Pe gânduri nici nu a mai stat
Ministrul care-a fost chemat
Și imediat a apelat
Pe împăratul norilor.
Tratat de pace-au încheiat
Citit, semnat și parafat,
În presa lumii anunțat,
Spre cunoștința tuturor:

„Norii vor curge în grădină,
Pe straturile de sulfină,
Peste piscină nicidecum,
Căci, nu se știe când și cum,
Prințesa va dori să-înoate.
Să aibă pregătite toate!

Veți avea voie peste vie,
Pădure, lacuri și câmpie
Ba chiar și dincolo de culme
Unde, chiar toată lumea știe,
N-a mai plouat de-o veșnicie.”

„Chiar mă-ntrebam și eu ca norul,
Răspunse vesel tatăl Nour,
Când veți dori să schimbăm zborul
Să trecem, chiar ecuatorul
Peste deșertul arzător?
Suntem de-acord cu-așa favoruri
Să ocolim piscina fetei,
Dacă schimbăm și noi decoruri.
Deci noi semnăm!
Suntem de-acord
Și pacea să o respectăm!”
Răspunse norul cel de sus
Și mulțumit spre est s-a dus.

Ei, uite-așa, fetița noastră
Scăpă ținutul de năpastă,
Bucătăreasa de pedeapsă,
Ceaiul de mentă de uitare,
Ceainicul de retrogradare,
Miniștri, paznicii și doctori,
Savanți și învățați cu tocuri
În cor au răsuflat cu ofuri.

Fetița s-a ales cu soare,
Norii au câștigat, se pare,
Moșiile deja promise,
Cele de la ecuator,
Votate chiar de toți, în cor.
Miniștrii au scăpat ușor,
Iar împăratul, după somn,
Ieși-n ținuta-i neglijentă,
Să-și bea iubitul ceai de mentă
Sub o umbrelă transparentă,
Exact ca-n strofa-incipientă.

Sorin CĂLIN

Mâțe și alte dobitoace

Ieri mi-a murit o rudă! N-am luat în seamă de prima dată relația genetică, dar, pe seară, am descoperit că sunt dintr-odată neam cu toată lumea. Cu amiba, peștii, reptilele, șoarecii, maimuțele și, de ce nu, cu pisicile. Negrul blănos, cel pe care l-aș fi dorit pe catafalc din primii lui ani de viață, stătea întins pe-o parte, dus cu duhul spre neantul netraiului pământesc. Vestea și constatarea morții mi-au pus sufletul pe păreri de rău și numai eu știu câte metode am încercat în gând ca să pun capăt episoadelor prelungite de dragoste felină. Ani în șir acoperișul și podul casei au fost pe rând promenadă, arenă de gladiatori, scenă de înșirat talente vocale pisicești, maternitate și creșă de copii și în capul răutăților se situa acest feroce și imperturbabil ,,ăla negru”. Zâturile, amenințările și pedepsele aplicate cu noroc când și când îl lăsau rece. Te privea pe sub ochi, se furișa prin spărtura de gard sau grăbea puțin pasul în urma suduielilor și simulărilor de aruncare de piatră. S-ar părea că foamea i-a pus capăt, dar tind să cred că mai mult de atât s-a sfârșit de dor, biata mâță. De dorul stăpânei, o răutate în sine, un caracter antiuman, o împotrivită la tot ce nu se numea ea, plecată cu tot cu calabalâc pe căi necunoscute acum, la un pas, doi de final terestru. De la răutatea vecinei, stăpâna guduratei și miorlăitei, la egoismul și prostia celor pe care azi, pentru a mia oară, îi voi reîntâlni. Lor și multora asemenea, nu le pot spune decât un singur cuvânt: dobitoace!

Așa, din curiozitate!
Televiziune, explozii, războaie, experimente

Ce-am fi fost fără? Moluște, amfibieni? Probabil! Oricum ne-ar fi stat cu mult mai bine cu doar câteva celule trecute pe lista organelor de mișcare și reproducere pentru că numai atât ne este necesar să supraviețuim și să nu lăsăm seminția umană fără viitor. Nu zic nu, era chiar nevoie de atâtea jocuri și tatonări, altfel nici în ziua de azi n-am fi știut să ducem biata lingură la gură. Cu toate astea, nu văd de ce atâta tevatură pentru locul unu, invocat în fel și chip de cei cu sânge de coloratură oceanică, așezată în minți criminale, acoperite maimuțărește la începuturi, pe nisipuri sau, mai nobil și doct, pe bucăți mari de hârtie.
Sclipirii de geniu să nu-i mai punem chibiți sau oști de trepăduși raliați la idei de dragul masticatorului stomac și afișării grandioase. Estetismului să-i dăm porniri calme, răbdătoare, timpului răgaz de câteva generații pentru trăinicie. Experimentele îngrămădite într-o singură viață ne trimit fatalmente la declin, nici la primul, nici la al doilea și nici la ultima schismă om – natură. Și măcar de-ar fi și așa! Unii înghesuie tot ce este omenește posibil într-o singură secundă: cea care ne desparte de eternitate, cea în care doar ei cred că dețin aura divină.

La capitală

Ațipisem. Încercând să mai prind câteva gânduri ale omului norocos, marca Paler, am fost târât în lumea lui Ene pe nesimțite. Se făcea că doi părinți, prinși în drum spre fiica lor, studentă, se rușinează în momentul în care, de după parbrizul Daciei, își văd odrasla făcând trotuarul. Veniseră cu sarsanalele pline, cu gândul că biata fată suferă de foame învățând pe rupte. Tatăl și-a ascuns fața între mâinile așezate pe volan, iar mama a început să plângă.

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Ion TIMARU și picturalitatea narativă*

Motto:
„Îți mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat gustul voluptății, setea orgoliului, și invidia, și fățărnicia și ura. Cu ele nimeni nu e mare. Dar fără ele nimeni nu e viu”. (Fiul Risipitor)

Romancierul și poetul Ion Timaru devine în vol. Contre – treizeci și trei de povestiri, 2021, un pictor selectat de 33 de medii, unde realul e ceea ce urmează a fi obiectivat prin narațiune. Ficțiunea este (re)judecată ironic, prin raportarea la viața din arealul Podoleni, Bacău, Ianca, Piatra Neamț etc., cu măsura sa estetică dintotdeauna, povestea. Viața sublimată și eternizată în Text. Narațiunii, pentru a fi autentică, i se restituie aparența de viziune nemediată asupra realului. „Lumea” din cele 33 de povestiri este transfigurată veridic, verosimil, pictural, parcă în tablouri – imaginați-vă un tablou după CĂRAREA sau HĂLĂBĂU – de cele mai multe ori cu un deznodământ în cheie soresciană: „Știi că-i plăceau câinii, fusese bolnav după patrupedul lui pe care-l considera frate, fiu, tată. N-a avut copii, era bărbat adevărat, dar nu putea zămisli, îl potcovise Dumnezeu în copilărie cu oreion. A participat la concursul acela pe care-l așteptase ca pe evenimentul destinului său. A făcut infarct în timp ce-și mângâia ciobănescul mioritic uriaș, câștigaseră medalia de aur, locul întâi, în tandem stăpân și animal, cu diplomă și toate acareturile cuvenite. A închinat steagul și m-a lăsat solistă să privesc Ceahlăul, de fapt m-a lăsat să vorbesc singură ca proasta-n târg, pentru că mereu îmi zicea: Ana, vorbește, spune ceva, indiferent unde te afli, că eu te aud, trebuie să te aud, vreau mereu să-mi închipui că te aud. Și nici măcar nu era orelist, ci ginecolog. Poftim audiție!…” (Ana și Ceahlăul). Cele 33 de „Contre” sunt tot atâtea emancipări/ evadări estetice, poetice și poietice, de sub tiparele consacrate de predecesori (Creangă, Sadoveanu, Rebreanu, Slavici, Galaction, Cezar și Camil Petrescu, Vasile Voiculescu etc. sau de contemporani (Doru Kalmuski, Viorel Savin, Stanomir Petrovici, Culiță Ușurelu, Gh. Jan Iscu etc.). Desigur că poziția naratorului față de ideea transfigurată decide în povestiri, configurația narativității și jocul compozițional al interferențelor dintre epic, descriptiv, dramatic (dramatism de situație).
Vă amintiți, Rebreanu a scris o nuvelă realist-naturalistă, Răfuiala, care ilustrează, prin opoziție, la modul ideal „contre”- le/ mutațiile estetice, pe care le revelă neostentativ scriitorul Ion Timaru, într-o povestire cu același titlu. Pe scriitor îl interesează cu deosebire, radiografierea unor stări/ situații limită, unor crize fatale de destin (v. Căminul de bătrâni, Blestemul, Caractere, Lenuris, Mama cea de la deal etc.). Verosimilitatea celor 33 de „contre” ce-și propun să configureze fragmentar realitatea nevăzută de lângă noi se sprijină pe tipicul ce rezultă dintr-o imagine a pluralității, din plăsmuirea unei lumi suficiente sieși. Spațiul unor povestiri – Ieșire de adolescent, Fotografia, Undeva kaki integral, Negura etc, – capătă o funcție de prim ordin în desfășurarea conflictelor, adică devine un agent al narațiunii. Spectacolul policromatic al vieții impune scriitorului, ca element de poetică, picturalitatea narativă: obiectivitatea ce presupune transfigurarea rebreniană a realității (realism dur, infrarealism), tipicul ca suport al verosimilității (identificăm tipologia dintr-o mini-comedie umană, simultan sublimă, tragică și absurdă), viața socială – în special contemporană – ca obiect al mimesis-ului, critica/ satira, dintr-o postură marca Ion Timaru, ca ton al sarcasmului, ironiei și autoironiei.
După cum se vede, grila din poetica aristotelică rămâne în vigoare și în secolul XXI. Obiectivitatea (impresia de obiectivitate) implică modalități extraliterare de percepere a realității, pe care colonelul de aviație I. T. le stăpânește balzaciano-rebrenian. Obiectivitate ce reiese dintr-un efect de distanțare și temperare a subiectivității (v. Puzderie de cărți, Răstălmăcire etc.). Picturalitatea narativă e un reflex estetic, nu un dat primordial. Varietatea punctelor de plecare/ sosire – 33 de incipituri și tot atâtea finaluri deschise – decide diversitatea stilurilor și istorizarea acestora. În ceea ce privește tipizarea acționează la scriitorul Ion Timaru, voința de a capta reprezentativul, faptul exemplar: „.. I se întâmplase și altădată, nu deseori, dar momentan nu știa de ce, o stare de îngrijorare pusese puternic stăpânire pe el, imediat ce ieșise din Groapa lui Dumitru. Măi să fie!… Nu-l dădea glagoria afară din casă și lumea îl cunoștea ca atare, fără a fi considerat neapărat prostul satului. Dacă e să judece bine, conchide că alții s-ar bate cu mai mult succes pentru această hazoasă poziție!… Conchide! Oare cât să fi fost ceasul? Doamne, dacă ar fi avut așa ceva!… Ce-i acela ceas?… Cine avea în sat la vremea aceea?… Nimeni! Cocoșii erau ceasul, dar trebuie să fii atent, una e cei care-ți gâdilă urechile la miezul nopții și alta sunt cei de la patru dimineața, dinspre ziuă. Liniște de mormânt. Oare bădia Ghiță o fi plecat? L-o aștepta la salcâm sau e prea devreme?… (Fachia) Recitiți, vă rog, nuvela Proștii de L. Rebreanu și veți sesiza mutațiile din „Contre”-le lui Ion Timaru și din povestirea Fachia, dar și ideea știută de toată lumea, că funcția povestirii este cea din O mie și una de nopți sau din Amintiri din copilărie: oprește timpul și creează un spațiu magic, ce se sustrage vieții și morții.
După opinia noastră, vol. Treizeci și trei de povestiri oferă celui interesat, o întreagă tipologie a naratorului – din punctul de vedere al atitudinii acestuia față de problematica transfigurată: Naratorul auctorial – neaparținând realității reprezentate și neconcretizat ca personaj fizic; naratorul omniscient; naratorul cu informații aparent limitate despre realitatea transfigurată; naratorul ca observator lucid, care interpretează și evaluează; naratorul ca observator neutru, care doar înregistrează; naratorul cu perspectiva mai multor personaje/ unui singur personaj; naratorul ca subiect auctorial fictiv, neaparținând lumii reprezentate, având însușiri care neagă vizibil identificarea cu autorul povestirii etc. Aceste „voci narative” creează (im)previzibile exerciți literare/ felii de viață, folosindu-se de povestire, pentru a exprima întotdeauna „altceva”. Caracterul alegoric potențează semnificația, mesajul, unicitatea, amprenta și spectrul fiecărei povestiri. Simfonismul temelor și motivelor „din albastra sarabandă”( vezi și povestirea cu același titlu) a celor 33 de „Contre”, de fapt, 33 de metafore ale nonexistentului, (re)confirmă spiritul demiurgic al scriitorului nemțean, adoptat de Bacău, pentru care condiția creației literare e să poți fi – estetic vorbind – orice, oricând, oriunde. Povestirea ca metaforă a existentului (La un pas de Iisus, Coana Dichisoaia, Contravizită, Maria și Ion etc.), concepută pentru a revela nonexistentul/ invizibilul este un element de poetică narativă, care-i reușește vocii auctoriale omniscientă și omnipotentă.
Prozatorul Ion Timaru este în esență foarte aproape de John Fowles cel din Magicianul (sau să zicem Ionel Teodoreanu, dacă ne raportăm la literele autohtone): „Nu poți descrie realitatea, nu poți decât să folosești metafore, pentru a o indica. Toate metodele de descriere (fotografic, matematic și celelalte, inclusiv cel literar) sunt metaforice. Chiar și cea mai exactă descriere a unui obiect sau a mișcării sale este o țesătură de metafore”. Mi se întâmplă rar, dar mi se întâmplă, mai ales, când tocmai am terminat de citit o mică capodoperă – cum este CĂRAREA – și vreau să-i demonstrez cititorului, deși El este întotdeauna mai ingenios decât mine, că nu poți descrie o realitate. Adică să găsesc un citat cât mai revelator. În sfârșit, m-am decis… Vă rog, să observați/ comentați picturalitatea narativă și țesătura de metafore existențiale foarte elocvente:
„În capătul cărării, deasupra „P-ului”, un bărbat în șezut privea albia Bistriței, fumându-și alene țigara. Îi părea cunoscut?… Nu crede!… Pe aci din poziția asta toți arată la fel, să-i ocolești ori să-i cauți cu aceeași frică, cu aceeași indiferență. Își dete traista jos de pe umăr și se așeză pe iarbă în dreapta individului cam la un stânjen distanță/ (…) … /, ori eu aveam chef, dacă nu neapărat de taifas, măcar să-ți zic acolo o întrebare, două, să mai treacă timpul, altfel, ți-am spus că acasă sunt mai mereu singură cuc./ – Te ascult./ – Ce părere ai matale ca bărbat despre cărarea asta, pe care se vede că tocmai ai străbătut-o?/ – Ce părere să am?… Mai întâi mă întreb dacă ești întreagă la doxă, o asemenea întrebare părând pentru copii proști, doar cărarea e o cărare ca toate cărările și nimic altceva. Dar, fie!… O străbat de când mă știu, de mic copil, fiindcă trebuie să ajung la ogor, la islaz, la pădure, așa cum face toată lumea, am vite, am oi, am cai (… )/ – Hei, bădie, pentru mine cărarea asta nu este ca toate cărările, nu te mai da filosof, mă vezi doar cu traista care-mi rupe spatele, e singura cărare pe care o știu cu numele acesta și care-mi pare uneori făcută spre a mânca zilele oamenilor, deși scurtând calea e făcută spre mângâiere./ – Dacă vrei să te ajut, îți duc traista până acasă, nu doresc nimic în schimb./ – … (…) … – Vorbesc serios, de ce nu-ți faci matale un control la bibilică?/ – Nu înțelegi nenicule, voiam întoarcerea pentru că mă simt, mă simțeam singură, toată viața am fost singură, deși nu-s urâtă, chiar dacă nu ți se scoală matale acuma, ori aici deasupra cărării, singurătatea e înfiorătoare, e fără margini, te sperie, te face să fugi, îți urlă în urechi, exceptând cazul că auzi ciocârlia deasupra capului și crezi că Dumnezeu coboară asupra ta.” (Cărarea). Precizez, poate cu asta trebuia să încep demersul critic – aura de parabolă din Textul pe care vi l-am citat – însoțește ca un pandant cele 33 de povestiri, care trăiesc printr-o voință de viață eternizată, prin mișcări sufletești imprevizibile și prin sinceritatea față de sine a autorului.
Unicitatea sufletului omenesc, starea sufletească mi se pare inimitabilă în cele 33 de „Contre”, configurează un lirism de elegie filosofică, ce amintește de Vasile Voiculescu, nuvelistul și romancierul. Obiectiv în narațiune, prozatorul născut în Podoleni/ Neamț, e în fond, un patetic în reflecție: pune în prim plan coerența retorică, ceea ce vrea să însemne logica realului, sublimată în logica și arhitectura textului. Personajele se supun întocmai naratorului omniscient, omnipotent, ubicuu și prin aceasta intransigent, care știe dinainte mișcările sufletului știe cum va evolua tensiunea conflictului. Pentru a întreține intactă curiozitatea lectorului, Ion Timaru folosește arta suspendării acțiunii exact în momentul psihologic acut. Subtilitatea autorului constă într-o deghizare naratorială prin care povestitorul se substituie personajului. Naratorul nu comunică întotdeauna ce știe el despre protagoniști, ci îi imită, le acordă autonomie, spre a-i face verosimili. De cele mai multe ori e un narator-actor, care fuzionează cu personajele, plictisit parcă de aerul previzibil/ convențional al unei povestiri atemporale. Trăirile/ stările narate par să fie așa de când lumea. Tot așa vor fi și mâine, ne asigură în subtext, scriitorul. Personajele frământate într-o pastă aspră, cenușie, rebreniană, nu se individualizează ca excepții de la media socială, dimpotrivă, prin generalitatea caracterelor sunt realizate tipic. Orice povestire trăiește tocmai prin ceea ce are ne-la-fel cu celelalte. Comparați, vă rog, Ciobănița cu Coana Dichisoaia, Hălăbău sau Contre – cea care dă titlul volumului.
Valoarea vol. Treizeci și trei de povestiri nu există numai în sine, ci și ca o funcție de existență care-i determină receptarea și-i asigură longevitatea. Considerăm interpretarea Povestirilor/ Operelor (inclusiv cele ale lui Ion Timaru) ca un fenomen transinfinit, închis și deschis simultan, care orientează energia receptivă spre incomunicabilitate (închidere), dar, concomitent, și spre deschidere, propunând nivele noi de receptare în funcție de orizontul de așteptare al cititorului/interpretului. Receptarea este ușurată și de faptul că eroii din cele 33 de oglinzi narative nu sunt subjugați de severități transcendente. Toți par să creadă în înțelepciune și în ideea că fericirea stă în îndeplinirea propriei existențe, nu în năzuința către o alta. Linearitatea narațiunii, austeritatea stilistică și retorica specifică își au sorgintea în problematica transfigurată, dar și în metafizica interogativă a autorului.
Volumul lui Ion T. confirmă teza eliadescă, că trăim în mitosferă. Cele 33 de „Contre” sunt pline de elemente mitice. Chiar și secvențele raționaliste. Se știe, și rațiunea a fost zeificată. O lectură atentă a cărții în discuție confirmă opinia că nimic nu împiedică mitologizarea literaturii autohtone a secolului XXI, în forme paradigmatice. Mitologizarea nu a dispărut o dată cu satul interbelic, iar prejudecata că mitul e o rămășiță arhaică, o fosilă a satului tracic/ dacic/ getic este o curată utopie. Continuitatea și procesul mitologizării sunt evidente în Contre. Ne întâmpină în această aparent modestă carte, cel puțin 33 de mituri. Nu le enumăr pe cele identificate de mine, din respect pentru cititor. Nu întâmplător, i se zice mitologiei, coordonată spirituală, care – se știe – determină și perpetuează inconștientul colectiv, stilul unui popor, cum îi spunea Blaga. Este primul merit al acestei cărți, pentru care Ion Timaru – scriitor de mare omenie și mare distincție sufletească – merită felicitat! Cei mai mulți dintre confrații noștri par să fi uitat că literatura este fiica mitologiei. Repet: trăim în mitosferă, așa cum trăim în noosferă, teosferă, atmosferă etc.

*Ion Timaru, „CONTRE – TREIZECI ȘI TREI DE POVESTIRI”, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2021