Literadura nr. 28 (10)

Dumitru BĂLUȚĂ

HARKIV ARDE ZI DE ZI
(proză scurtă)

Timpul și viața trăită parcă ar fi într-o competiție
de alergare, doar că pe piste diferite. Nu se sfârșește
bine o distanță, că se deschide alta și mai priporoasă.
Totuși, realitatea rămâne în albia ei firească și nimic
nu o poate strămuta dintr-un loc în altul. Realitatea
fiecărei distanțe își are prezentul ei. Cam astfel
medita Mitrea Albu atunci când încerca să justifice
schimbările de situație ce se produceau de la o vârstă
la alta în viața lui. Nu este mare amator de a butona
posturilor tv. Crede că, fie în programele de știri, fie
de divertisment, toate reflectă doar ceea ce se vede
din turla clopotniței fiecăreia din ele. Însă, când sunt
transmise reportaje de la fața locului, necomentate
de nimeni, el se bazează numai pe ceea ce sesizează
personal. Bunăoară, nu demult a privit secvențe din
orașul Harkiv, distrus de războiul din Ucraina. A
rămas cu inima frântă de revoltă și suferință.
De când acel război se zvârcolește ca un balaur,
Mitrea mereu își amintește de Harkiv, orașul
studenției lui. A fost primul oraș important, pe care
l-a cunoscut la tinerețea sa. Nici Moscova, nici
Leningrad (Sanct-Peterburg), pe care le-a cutreierat
mai târziu, nu l-au impresionat mai mult. Harkiv era
cu totul altceva. Desigur, mai restrâns ca suprafață,
dar compact și bine organizat. Un centru industrial,
cultural și științific de vază. Numai zecile de
instituții de învățământ superior, dar și studențimea
cutezătoare cât însemnau. Clădirile seculare, de o
arhitectură stil baroc, pe alocuri și gotic, dădeau
orașului o atmosferă cu totul originală, autentică
doar lui. La vechile cimitire puteai citi toată istoria
aristocrației din Estul Europei. Noile cartiere
moderne, de regulă, se construiau în suburbii, fără a
altera urbanismul arhaic. Străzile erau pline de
mijloace de transport public de tot felul, dintre care
se evidențiau tramvaiele confortabile de import. Dar
și magazinele le puteai întâlni la fiecare pas. Numai
că în cele alimentare nu prea se vedea marfă și nu
respectau programul de deservire. Proiectele
alimentare ale „socialismului dezvoltat” declarat
începeau să dea fisuri. În legătură cu aceasta, Mitrea
le tot povestește amicilor săi o întâmplare destul de
hilară.
Venise pentru prima oară la Harkiv, împreună cu
copământeanul Coliță Hârbu, care aspira și el să
susțină examenele de admitere la Institutul Juridic.
De la gară au luat un tramvai care i-a lăsat la o stație
cam departe de Institut, de unde au luat-o pe jos.
Erau rupți de foame, pentru că proviziile de acasă le
consumaseră în tren. Alimentarele din calea lor erau
închise. Coliță a văzut o firmă pe care scria, în limba
ucraineană, „Perukarnea” și, asociind-o cu
„Pekarnea” ce în rusă înseamnă brutărie, a zis:
– Să încercăm, poate plătim vreun muncitor deacolo
să ne scoată o pâine.
Albu, având o specialitate în domeniul culturii,
conexă cu teatrul, s-a gândit că, mai degrabă, o fi un
magazin unde se vând recuzite teatrale, cum este
peruca. Coliță, totuși, a insistat pe a lui. A trecut
strada, a deschis ușa și a intrat. Mitrea, înaripat de
speranță, a simțit ceva cald în burtă. Însă acela, fără
să zăbovească prea mult, a ieșit afară, însoțit de o
femeie grasă și în halat alb, care, cu voce de tun,
explica unde am fi putut găsi ceea ce ne trebuia. La
o adică, ar fi putut să ofere ceva de la dânsa, dar nu
– gesticula exagerat cu foarfeca și peptenele în
mâini.
– Hai că am dres-o, și-a zis Mitrea a lehamite.
S-a dovedit că locația era o frizerie, în rusă
„Parikmaherskaya”.
Institutul Juridic (mai nou, Academia de Drept din
Ucraina), unde și-a făcut studiile superioare Mitrea
Albu, ocupa un cartier pe str. Pușkinskaya, 15, o
stradă faimoasă ce străbătea aproape tot orașul.
Blocul central avea o istorie seculară, iar aulele lui
vor fi păstrat încă sunetul pașilor și vocea ilustrului
savant moldovean Bogdan Petriceicu Hasdeu, unul
din fondatorii de mai târziu a Universității din
Harkiv. Aulele și holurile erau podite cu parchet din
lemn tare și sunător, iar pe scara din centru, largă și
cu perile clasice, se așternea un covor roșu oriental,
de jos până la etajele de sus. Obișnuiți cu limba rusă,
oficială peste tot în URSS, era de mirare că
informația vizuală internă se scria în limba
ucraineană. Mitrea avea să afle mai târziu că asta se
datora eforturilor ambițioase ale rectorului
Institutului, ucrainean de origine, reputat Erou al
celui de al 2-lea Război Mondial și purtătorul Stelei
de Aur, căruia nimeni nu-i pitea sta împotrivă.
În acest context lingvistic, Mitrea nu uită cum a
fost cât pe ce să piardă admiterea la Institut. Dar s-a
întâmplat așa: la sfârșitul examenelor de admitere,
fiind afișate listele de promovare, toată lumea s-a
îmbulzit să-și găsească norocul. El căuta la litera
„A”, după numele său de familie, dar nu s-a regăsit
acolo, cu toate că luase note mari. Descurajat, a decis
să meargă la gară, când Hârbu, care picase
promovare, se apropie de dânsul și îl felicită.
– Lasă-mă că nu-mi plac glumele proaste.
– Care glume, dacă ai câștigat promovarea! A zis
acela și l-a dus la listele cu litera „M”. Vezi la
„Mitro”, că în ucraineană prenumele tău așa se
transcrie. Ucrainenii scriu mai întâi prenumele după
care numele de familie. Exact invers cum ne scriem
noi, a mai explicat acela.
– Hai că-i bine! A exclamat Mitrea. Da’ eu
deja eram gata să plec acasă.
De la Institut, o stradă lăturalnică, denumire pe
care rar cine o memoriza, pe care nu circula nici
măcar tramvaiul, ducea direct în Piața din centrul
urbei. Acea distanță studenții o parcurgeau pe jos,
preț de vreo 10-15 min. Dar dacă vreo alimentară
scotea cumva afară, la tarabă, felurite mezeluri
feliate, special pentru studenții ce ieșeau de la
cursuri, m-ai zăboveai puțin. Piața, pavată iscusit cu
piatră cubică neagră, pe atunci purta denumirea
„Dzerjinski” (fondatorul kgb-ului sovietic), iar
ulterior a fost redenumită „Libertății”. După spațiu,
cea mai mare din Europa și a 2-a din lume. În raza ei
se afla un parc verde cu diferite locații culturale și
monumentul din marmură brună ridicat lui Taras
Șevcenco. Pe altă latură se înălța hotelul „Inturist”,
unde studenții făceau rost de blugi, țigări și alte
lucruri de branduri occidentale. În capăt – cartierul
industrial-administrativ „Gosprom”, pe centru cu o
clădire „zgârie-nori”, din metal și sticlă. Acel
ansamblu a fost construit în anii ’20, secolul trecut.
Se zice, pe bani americani, împrumutați de Lenin.
Din acea piață pornea o cursă regulată de autobuze,
care transporta studenții diferitor instituții până la
căminele lor din suburbia Alexeyevka. Într-acolo se
putea ajunge și cu tramvaiul nr.5, dacă coborai panta
de dincolo de parc, pe scările de lângă Uspenski
Sobor, și îl luai din str. Klocikovskaya, doar că
înconjurai de-a lungul râului Lopany.
La cămin pe Mitrea îl aștepta o surpriză rară.
Acolo l-a întâlnit pe Valentin Savostin, student la
ultimul curs. Acela îi fusese învățător la școala
din sat. Preda la o clasă primară, însă avea și ore
de muncă și educație fizică la clasele mari. Elevii
dintr-a 8-a nu prea îl ascultau – mă rog, curând
absolvenți. Dar când tânărul învățător a fost
chemat la armată, s-au împăcat și l-au petrecut
cum se cuvine. La cămin, fără jenă, Mitrea
comunica cu dânsul de la egal la egal. Cu fostul
său învățător el avea să se intersecteze în cariera
lor profesională de mai multe ori: o dată într-un
oraș din sud, altădată în altul de la nordul
Moldovei.
În toamna anului următor Mitrea ratase
locul în cămin și nu-i rămânea decât să meargă la
gazdă cu chirie, însă l-au ajutat colegii și locuia
pe ascuns în camera lor. Noaptea instalau un pat
pliant, pe care ziua îl doseau după dulap. Șefa
căminului, o femeie corpolentă ca și frizerița din
istoria cu pâinea, bănuia ceva și tot scotocea pe
sub paturi, dar nu a depistat nimic. În al doilea
semestru el a reușit să obțină un loc legal și trecea
pe lângă ea cu fruntea sus.
Multe locuri și evenimente din vremea
studenției sale la Harkiv i-au marcat viața lui
Mitrea Albu. Acum urmărește cu stupoare ce se
întâmplă acolo, cum frumusețea de urbe arde zi
de zi sub șuieratul rachetelor oarbe cu clonț de
foc, cum mor oameni fără nicio vină. O fi să
sângereze și studențimea înrolată în regimentele
de voluntari, și câinii-salvatori, dar și însăși
pietrele din ruine. Cu atrocitățile în față, el mai
notează câte ceva din impresiile, gândurile sale,
dar parcă poți reda totul? Iată un tristih: „Mă
doare tare inima la Chișinău/ că cerul s-a surpat
la Harkiv peste/ anii studenției mele – ce stupidă
realitate!” Aceste versuri, în grupaj cu altele,
aveau să fie publicate într-o revistă literară, la
care el colaborează.

Eduard Antochi

Trupa ABBA, trecut și prezent

Voi începe călătoriile mele biografice prin lumea
muzicii cu povestea fascinantă a unei trupe care își
va păstra genialitatea recunoscută de timp pentru
foarte multe generații de acum încolo. Pentru că și
unui om de rând de abia îi poți fura câteva cuvinte
instantaneu, în vreme ce ABBA au născut această
genialitate, jucându-se aidoma marilor nume ale
istoriei muzicii doar cu opt note muzicale, iar în
scurta lor perioadă de glorie au reușit să șocheze
planeta cu un număr impresionant de hituri, turnee
sau apariții.
Povestea trupei ABBA începe în vara anului
1966, când Björn Ulvaeus îl întâlnește, din
întâmplare on stage, pe Benny Anderson, iar jamsession-
ul serii respective se încheie cu cei doi
râzând, bucurându-se împreună, cântând cover-uri
după Beatles și devenind prieteni pentru o scenă ce
avea să devină istorie. Cea mai frumoasă istorie
muzicală, sub un nume greu, ABBA!
Câteva luni mai târziu, Björn și Benny lucrau
împreună, în subsolul casei părinților lui Björn.
Asta până când familia Ulvaeus, obosită de
zgomotul instrumentelor, le-a oferit celor doi biroul
tatălui, situat în podul unei fabrici de hârtie. Izolare
fonică mai bună nici că se putea, așa că cei doi tineri
s-au pus rapid pe treabă.
Înainte de sfârșitul anului, aveau deja un cântec
scris împreună. În primăvara anului 1969, Björn și
Benny le-au cunoscut pe Agnetha Fältskog și Anni-
Frid Lyngstad (Frida), cele care aveau să le devină
partenere nu doar pe scenă sau studio, ci și în viață.
Cele două cupluri petrec din ce în ce mai mult timp
împreună, cântând la chitară și la pian și, în scurt
timp, realizează cât de bine sună vocile lor laolaltă.
Într-un fel, acesta este momentul în care trupa
ABBA ia ființă. De fapt, inițial și-au spus Festfolk,
un nume cu dublu înțeles („logodnici” și
„petrecăreți”), dar la scurt timp, Stig Anderson,
managerul lor, a venit cu ideea genială: ABBA, un
acronim al numelor celor patru.
Primul single ABBA, People Need Love, apare
în martie 1972, iar doi ani mai târziu cei patru se
înscriu, pentru a doua oară la preliminariile
concursului Eurovision, cu melodia „Waterloo”. Pe
6 aprilie 1974, câștigă finala concursului susținut în
Brighton, Anglia, și muzica lor este propulsată în
atenția unei lumi întregi. Cu reticențele de rigoare
însă, conferite de etichetarea tuturor melodiilor
marca Eurovision drept unic hit. Audiența a fost
estimată la 500 de milioane de telespectatori. În
țările europene melodia s-a instalat în clasamente
pe locul 1, iar în Statele Unite a înregistrat un loc 6,
o adevărată performanță ținând cont de faptul că la
aceea dată festivalul Eurovision era practic
necunoscut peste ocean.
Urmează o serie de alte cântece, prezențe, mai mult
sau mai puțin importante în topurile muzicii
europene, niciunul cu trecere în Marea Britanie.
Însă.
Lucrurile își schimbă cursul abia un an și jumătate
mai târziu, când se lansează pe piață S.O.S., extras
pe single de pe cel de-al treilea album, intitulat
simplu „ABBA”, care ajunge direct pe locul 6 in
topul britanic și pe locul 10 in topul Record World
Top 100 din SUA. Foarte rapid, Abba devine una
dintre cele mai mari trupe ale acelui moment,
popularitatea lor amintind chiar de era de glorie a
magnificei trupe Beatles.
ABBA a fost primul grup pop din Europa
continentală care s-a bucurat de mare succes în
clasamentele lumii anglofone (în principal în
Regatul Unit, Statele Unite, Canada, Australia și
Noua Zeelandă), iar ca urmare a popularității sale
enorme li s-au deschis apoi și ușile scenelor
Europei continentale.
În 1975 a fost lansat albumul ABBA,
cuprinzând hiturile: I do, I Do, I Do, I Do, I Do;
S.O.S.; Mamma Mia. În Australia grupul devine
extrem de popular, albumul fiind pe locul 1 luni
de zile. Filmul ABBA – The Movie, turnat în
cursul turneului în Australia, deține până în ziua
de azi recordul de audiență, cu 54% de spectatori
din întreaga populație. Cel de-al 4-lea album al
formației, Arrival, a fost finalizat la sfârșitul
anului 1976, și cuprinde hiturile: Fernando;
Dancing Queen; Money, Money, Money;
Knowing me, knowing you. În 1977, ABBA a
efectuat un mare turneu mondial și doi ani mai
târziu cântă în Statele Unite. Discurile single și
albumele se succed într-o cursă amețitoare, în
aprilie 1977, Dancing Queen devine numărul 1 în
Marea Britanie.
Succesul financiar al grupului aduce
economiei suedeze venituri mai mari decât cele
ale companiei de autoturisme, Volvo.
În 1977 a apărut The Album, printre piese
numărându-se și piesele: Eagle; Take a Chance on
Me; The name of the game și Thank you for the
music.
Succesele enorme au fost și cauza destrămării
grupului. După mulți ani de conviețuire, Benny și
Frida se căsătoresc în 1978, pentru a divorța în
februarie 1981, trei ani mai târziu. Celălalt cuplu,
Björn și Agnetha, căsătoriți în 1972, divorțează în
1979. Unul dintre motive a fost ambiția solistică
individuală, dar și, se pare, dorința supremației, a
fetelor.
A urmat lansarea celui de-al șaselea album,
Voulez-Vous, ce conține melodiile I Have A
Dream și Chiquitita. În toamna anului 1979, a
aparut single-ul Gimme! Gimme! Gimme! (A Man
After Midnight). În aceeași perioadă a avut loc
turneul din Canada, SUA. și Europa.
Spre sfârșitul anului 1979 apare și compilația
Greatest Hits – 2, care devine un mare succes
internațional. Turneul susținut în Japonia, în martie
1980, va fi pentru formația ABBA ultimul concert
live.
În următoarea jumătate a anului va fi înregistrat
următorul album al formației, Super Trouper, ce
conține hitul The Winner Takes It All, considerat
testamentul lor muzical. Spre sfârșitul anului apare
cel de-al optulea album, ‘The Visitors, melodia One
of us fiind considerată cel mai mare hit al
albumului. Spre sfârșitul anului 1982, ABBA
decide să ia o pauză, menționând că revenirea lor
ar putea avea loc peste câțiva ani. De menționat că,
în 2003, cei patru au cântat din nou împreună la o
petrecere privată a unui prieten comun.
Totuși, după 40 de ani de pauză, greii muzicii,
ABBA, lansează, spre surpriza unei planete întregi,
un nou album, care deși anticipat de presă și de siteurile
de specialitate, produce bucurie enormă
fanilor. Trupa venea însă în era digitală cu soundul
analogic bine cunoscut, dar excelent mixat de
tehnologia prezentului.
Mi-a plăcut enorm de mult revenirea pe scenă a
trupei ABBA, dar, în nume personal, cred că sunt
prea nostalgic, și poate prefer mai mult vinilul, în
defavoarea mp 3-ului. Parfumul pieselor ABBA
din anii 70-80 nu cred ca mai poate fi vreodată la
fel în prezent. Dar, așa cum, să îmi fie permisă
comparația metaforică, brazilienii l-au considerat
zeu pe Pele al lor, și după plecarea lui de pe teren
în ceruri, așa probabil ABBA va avea mereu un loc
în Olimp-ul muzicii, poate chiar pe podium.
Erasure, Boyzone, Tanita Tikaram, Cliff Richard
sau Madonna le-au preluat și reinterpretat
melodiile. Kylie Minogue a deschis olimpiada de la
Sydney din 2000 cu piesa Dancing Queen. În
Londra, musicalul Mamma Mia!, realizat pe baza a
22 de piese ale formației suedeze, se joacă cu casa
închisă din 2002 încoace, cu Pierce Brosnan si
Meryl Streep, musicalul care se joacă cu mare
succes și în variantă românească.
ABBA a fost și rămâne un fenomen muzical
planetar, care sfidează timpul si continuă sa trăiască
în toate top-urile și în toate play-erele planetei!
Poveștile biografice vor continua și în
următoarele ediții. Cu mulțumiri Măriei Sale,
PUBLICUL!
Citiți, ascultați muzică, mergeți la teatru, film
operă, concerte! Consumați artă! Cel mai sigur
medicament într-o lume a senzaționalului și
mediocrității!
Vă îmbrățișez!
Edi.

Sorin CĂLIN

Stampe Literare

Atunci

Potopul a venit într-o zi de marți, pe înserate. Norii negri, ascunși
în spatele seninului s-au revărsat cu totul deodată. Nici nu-mi
pregătisem barca de salvare, ce apă, d-apăi ditamai fluviul, ce tău
limpede de munte, un imens ocean planetar din care pământul
nu-și mai ițea nici măcar o biată măgură. Noe și-a încărcat provizii
pentru o viață întreagă, noi restul am rămas naufragiați în vasta
întindere de păreri de rău, înecându-ne în propriile lacrimi.
Plutonul de execuție era în dreapta, în față și în stânga. În spatele
tău, zidul alb, încălzit de chimia unei vechi tovarășe, te profila ca un condamnat la moarte. Și jurii,
într-un ultim moment de omenie, ți-au dat șansa doleanței finale.
– Cine ești tu ca să hotărăști lucrurile?
– Mai gândește-te și poate îți amânăm sentința la moarte artistică numai cu ,,un minut”!
Cuvintele tale trec drept neghiobie și impertinență, ce îndrăzneală! Grăbiți și plictisiți de perorațiile
,,inepte” ale acuzatului se ridică și declară:
– Sentința este definitivă și irevocabilă! Te condamnăm la moarte veșnică!
Nu, nu visasem, chiar murisem împușcat în suflet de glasurile pe care armonia le îngemănase cândva!

Azi!

Azi am aflat un singur lucru: că simplele lamentări pentru nimicuri sunt inutile. Am aflat sau mai bine
zis am redescoperit ceva la care tânjesc și tind: inteligența! Îmi făceam probleme de micile frământări,
să cânt cu ăla sau cu celălalt, o fi bine, rău?
Puse în balanță, e ca și cum ai așeza pe un tas un fulg și pe celălalt un gigant, în oricare dintre dimensiuni.
Impresionant! Mă incită, mă face să zâmbesc, un zâmbet larg, mare! Good will hunting! Extraordinar!
Da, ăsta trebuie să fie drumul către final, țelul suprem, inteligența, singura armă a supraviețuirii!

Biciul

Câtă frunză, câtă iarbă, vorba lui Eminescu, să aibă unii de tăiat cu moto-coasa atât de re-clamată pe posturile
noastre rurale de radio? Când amurgul e numai bun de adulmecat și liniștea atât de dorită, se găsește câte unul
harnic nevoie mare, după ce toată ziulica s-a ascuns de marele Ra între cearceafurile mototolite, la umbra
storurilor trase. Pe lângă noua tehnologie de curățat pornirile naturii către cer, bondari de aluminiu și oțel
inoxidabil taie văzduhul în lung și-n lat la peste 130 de decibeli, forjând camerele de ardere ale bietului Otto,
picurând chinezește răbdarea centrilor nervoși. Iacătă biciul tăind în fibrele Corti mii și mii de fâșii de frecvențe războinice, care dau alarma calamității ce își caută punctul de maximum din vârful degetelor până în
extremitățile sinaptice și-ale cărui urmări are dimensiuni apocaliptice. Cu fiecare fir de iarbă tăiat mai moare
un nerv, cu fiecare lovitură de ciocan pe nicovală se mai rupe o treaptă la scărița ascunsă în dosul timpanului!

Capricii

Îmi plac femeile! Așa cum sunt. Întorc privirea nestânjenit după ele, au ceva ce îți fură liniștea. N-am aflat încă și ce. Îmi plac ochii, bărbiile, părul revărsat, pupilele se dau parcă în bărci când șoldurile se unduiesc în mers, îmi place să arunc ocheade sânilor tresăltând vioi, să le ascult râzând ștrengărește. Îmi plac pașii moi ascunși în botoși, îmi plac arcadele feselor și buzele țuguiate aruncând sărutări vântului. Mă înfioară degetele albe răsfirate pe claviaturile fictive, alunița aceea de pe spate, urechile prinse de cercei. Îmi ridică perii vocile lor dumnezeiești, mă furnică pe șira spinării când le simt mirosul, mă fâstâcesc când pleoapele fac mișcări de sus în jos repede de parcă ar fi aripi de fluture. Îmi plac femeile așa cum sunt.

Distribuie: