Spații culturale nr. 88 (9)

Tudor CICU

pe tine te zidește cerul…

pe tine te zidește cerul în vis
pe mine doar norul într-o poezie;
dar frunzele bat la fereastră, mi-ai zis
și-o pasăre doarme pe sârma din vie.

și-ntr-un târziu, totuși, din geam mă ridic
nici nu știi ce hoinar îmi umblă doar gândul
și coala-i tot albă, n-am scris mai nimic
nimic despre mine nu-ți spune nici vântul.

o toacă tot sună și sună-ntr-un basm
îți spun: nu aud, prea departe-s pe mare!
și-n ochi bat mici semne, simt brațul în spasm
dar țin s-ating țărmul, e visul cel mare.

cum umbrei dau roată reci păsări în zbor
ori dimpotrivă, vor să-mi spună de tine…
o toacă nebună tot bate de zor
sau doar nenorocul ne scrie-n destine?

… pe tine te zidise cerul în vis
pe mine doar norul în ploaia de stele
în flux și reflux, dacă tot îmi e scris
spre glezne-ți trag marea. și-n vis să le spele.

Any DRĂGOIANU

Exercițiu de înnebunit păsările

când am înghițit și ultima firimitură/
porumbelul alb s-a apropiat de mine
și mi-a spus să închid ochii/
simțeam cum îmi plesnesc umerii
exact cum crapă răzoarele/
după ce femeile cu mâini rănite
înfig arpagicul primăvara/
și apare colțul acela verde crud
așa au crescut aripi din umerii mei lați/
porumbelul a început să se răstească la mine/
de parcă nu îmi ajunsese
o jumătate de secol îmbrăcată în nefericire/
bănuiam că e sfârșitul/
o candelă/ un botez în propria sudoare/
un scârțâit prelung pentru ușa iadului/
și-apoi imnul țărânei veșnice/
am deschis ochii/
în fața unui bloc înflorise o magnolie/
eu nu mă recunoșteam/
poate sufletului i-a fost dăruit alt trup/
știu doar că într-o seară/
o bătrână mi-a făcut semn să intru/
în casa aceea locuiau numai îngeri/
de pe buzele lor se desprindeau
laudele/ binecuvântările/
am ales ca următoarea jumătate de secol
să rămân acolo
închisă în mintea unui porumbel
înnebunit de plânsul meu

În copilărie

nu aveam voie să vorbim despre Dumnezeu
ne legau părinții/ îi duceau la canal/
până și aerul pe care-l respiram părea pe cartelă
în spatele nostru era mereu cineva la cules de informații
mâncam un colț de pâine neagră/ ne jucam pe câmp/

sau pe unde aveam voie să ne paștem vitele/
am fost educați așa/ să avem o inimă de gheață/
să ne denunțăm între noi/
devenise totul o competiție

în copilărie nu aveam voie să tăiem vițeii grași
nici dacă s-ar fi întors vreun fiu risipitor
el ar fi fost hrănit cu urzici și mămăligă rece/
poate o cană cu lapte/
cine știe dacă i-ar fi mulțumit tatălui pentru reprimire/

în adolescență tot săraci eram/
primisem libertatea de a vorbi/ nu vreo altă avere/
privatizări/ șomaj/
tăvăluguri noi care ne-au făcut să privim spre alte țări
divorțuri/ abandonuri/ boli

nu visam niciodată că voi avea un calculator
să scriu despre ce m-a durut atunci
despre foame/ necredință/
să împletesc într-un document trecutul și prezentul
două fire subțiri/ mai mult negre/
nu visam să am
un xerox să-mi multiplic nefericirea/
iar în ziua când l-am avut
mi-am dat seama cum mă străduiesc
să maschez viața reală/
să umplu tonerele cu mai mult albastru
sau roșu

în copilărie aveam mamă/ tată/ frați/
acum Dumnezeu mă învață să nu privesc în urmă/
să arunc xeroxul/
și să dau foc hârtiilor pe care am mâzgălit
viața mea

Tu mi-ai arătat un model de viață pământeană

eu am fost cea care l-a acceptat
iar când am ajuns în lume am început
să te învinovățesc tot pe Tine
iartă-mă că nu găseam ieșirea
și mă simțeam ca într-o pușcărie
unde în fiecare secundă eram torturată
de tot ceea ce vedeam în jurul meu
mi-am aruncat plasa în mare ca Petru
/dar tot cu puțină credință/
când am văzut dărnicia Ta
am sperat că durerile vor rămâne în urmă

Tu vedeai în ansamblu/
eu doar segmentele mici și sângerânde
învață-mă să îmi schimb inima
/strigam din toate puterile/
dar nu auzeam nimic altceva
decât discursul poticnit al unui bărbat

pe care îl cunoscusem în trecutul îndepărtat

mi-aș fi dorit un ceai acum
nu mai am decât o gură de apă
și zac în aeroportul ăsta de ore întregi
regizându-mi plecarea

nu-i nimic/ din ziua când am învățat să postesc
am înțeles ce înseamnă transformarea
disciplina/ supunerea/
prietenii m-au acuzat că am căzut în bigotism/
dar eu nu îi mai ascult de multă vreme/
doar mă rog să ai milă și de sufletele lor/

Alegeri greșite

puteam alege să rămân acolo sus/
o licărire/ fără să cunosc începutul sau sfârșitul/
dar am venit pe lume
ca un țipăt strident
ce a tulburat zarea
vecinii se uită chiorâș
ai mei își văd de viețile lor

și puteam alege/ totuși/
să fiu lumina care încălzește primăvara/
dar am vrut să gust țărâna amară
crezând că voi răsturna pământul
cu optimismul meu
să mi se ofere un trofeu
pentru cea mai proastă alegere
cel mai prost rol
și cea mai slabă interpretare
din plâns în plâns
îmbrăcată de deznădejde
nici cu Dumnezeu nici cu necuratul
mereu înclinând spre șanțul plin cu noroi

acum parcă asist la răstignirea mea
m-aș întoarce în timp/ să-mi șterg păcatele/
renunțările/ neiubirile/
dar existența noastră nu e un joc pe tabletă
unde ți se dau mai multe vieți
unde glonțul a perforat ștergem cu o tastă
existența noastră atârnă de bunăvoința Lui
și nimic altceva

Adopție

când Dumnezeu lucrează
te adoptă străinii
/ca și cum ar fi ai tăi/
te îmbracă în haine albe și te pun la masă
îți dau bani de buzunar
serviciu/ mașină/ cheia unei case/

privești nedumerit
dacă e vis ori realitate
păsările vin să-ți spună
că așa era planul Lui de la început

încerci să fugi înapoi în timp
să găsești fântâna
în care ți-ai înecat deznădejdea
nimic/ nu a mai rămas nimic/
îți vor pune alt nume
anulându-ți rănile

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

De-a lungul întinderilor albastre

Cumva de fiecare dată în jurul datei de 1 iunie îmi fac o serie de reproșuri legate de faptul că nu dau concretețe unei intenții pe care o port cu mine de ceva ani, mă refer la gândul de a realiza o cercetare minuțioasă a statutului literaturii pentru copii în contemporan. Cel mai adesea trecută cu vederea, critica literară tratând-o din motive doar de ea cunoscute mai degrabă ca un fel de Cenușăreasă, literatura dedicată celor mici parcă-parcă a venit pe turnantă cu forțe noi, găsind rezolvări editoriale și tipografice din ce în ce mai interesante.
În mod cert, de la primele cărți ce i-au fost „dedicate” chiar pe plan universal (dacă lăsăm la o parte basmele care au circulat pe care orală, probabil ar trebui să ne gândim în primul rând la Charles Perrault), și până către prezent, literatura în discuție a cunoscut nenumărate forme și o tematică cât se poate de diversă, de multe ori acaparând dinspre literatura „mare” texte care s-au pliat mai fericit pe dezideratele acestui segment de vârstă – aici exemplele pot fi, desigur, subiective – mă refer la „Călătoriile lui Gulliver”, „Robinson Crusoe” sau „Don Quijote”, etc. instaurând prin ele însele o mitologie mai nouă, cu un rol cât se poate de aplicat, formativ. Însă nu doar formativ. Nicolae Manolescu, într-un articol din „România literară” (nr.25/1997), identifica o altă trăsătură importantă a literaturii pentru copii, cumva în acord cu universul solar și plin de energie al acestora: umorul. În virtutea subiectivității, în mod evident, acest corpus al textelor pentru copii rămâne greu de definit cu instrumentele tradiționale, de multe ori mesajul literar aducând în același loc realități ale unor domenii de cunoaștere mai mult sau mai puțin complementare.
George Călinescu considera că specificul literaturii pentru copii este condiționat și de viziunea asupra vârstei: „Totuși fondul etern va fi înfățișat copiilor într-o viziune specială, cum e, de pildă, aceea a basmului. Dar basmul interesează și pe omul matur”. (George Călinescu, „Cronicile optimistului”, 1964). Nu știu dacă sunt atât de multe etape de parcurs între – de exemplu – realitatea basmului enunțată cu rezonanțe lirice de Călinescu („o oglindire a vieții în moduri fabuloase”) și constructul metanarativ al imaginarului borgesian, ceea ce ne face de fapt să înțelegem pentru încă o dată că literatura „care are ceva de spus” este în întregul ei un panopticum magic care investește în ceea ce se află mai profund în firea persoanei, încercând să-i recupereze ființarea din planul uneori sordid al istoriilor fără însemnătate.
Reîntorcându-ne la literatura destinată copiilor, fără doar și poate, trebuie să fim de acord că aceasta e în primul rând interesată de a investiga universul „de interior” al copilului, să-i definească / rotunjească aspirațiile prin raportare la modele comportamentale universale, apelând nu de puține ori la eroi printr-o transfigurare artistică potrivită. Aceeași literatură pentru copii nu poate face abstracție de câteva reguli de bază care se referă în principal (cum altfel?) la claritatea și coerența mesajului, accesibilitate, profunzime, date ale unei mecanici proprii care va asigura calitatea propriu-zisă a textului literar. Ce rol joacă între toate acestea realitățile societății în care se „plămădește” și se receptează textul? – cel mai probabil unul destul de însemnat, fapt ce ar trebui să ne pună serios pe gânduri, cât timp, aici și acum, la acest capitol, spațiul nostru românesc e în continuare deficitar.
Însă da, prezența literaturii pentru copii crește, e din ce în ce mai însemnată: are parte de texte care „stau în picioare”, cele mai multe fiind înrămate în ilustrații ce îmbogățesc estetic (și nu numai!) mesajul. Sigur, reflexul ar fi acela de a da niște exemple, de a stabili eventual un top, însă toate acestea s-ar putea topi în subiectivitățile… celuilalt, întrucât – nu cred că greșesc! – acest tip de literatură alunecă cel mai ușor din cleștele strâns al oricărui demers de factură analitică.
Totuși, cine știe, pentru că nimic nu e întâmplător, de acest 1 iunie mă voi cufunda – împreună cu copilul de lângă mine și din mine – într-un infinit albastru, prilejuit de romanul Rosannei Parry „O balenă în sălbăticia albastră”, apărut la Editura „Paralela 45”. Povestea este inspirată de orcile ame¬nin¬țate cu dispariția din Oceanul Pacific de nord-vest. Aflată într-o suită a aventurilor în Marea Salish, Vega, o orcă la începutul vieții se confruntă zi de zi cu greutățile ivite în cale; ulterior, după pățanii ieșite din comun, se va afla mai aproape de maturitate, mai încrezătoare în propriile forțe. Într-o epopee concepută miniatural la nivelul evenimentelor propriu-zise, însă cu deschideri dintre cele mai fascinante de-a lungul și de-a latul întinderilor mărilor și oceanelor, cartea te situează în afara timpului poate tocmai pentru a-ți da posibilitatea de a reflecta și mai adânc asupra unor concepte precum libertatea și fericirea. Deși implicit sunt împachetate referiri la teme atât de prezente azi precum încălzirea globală, poluarea ori lipsa hranei, romanul nu poartă nimic prea artificial încât să „sugrume” bucuria și imaginația copilului. La granița cu scrierile motivaționale în vogă, cuvintele poartă cu și printre ele câteva judecăți de valoare coborâte din etica și morala „de tradiție”, așa cum e cazul anumitor „ziceri” apoftegmatice ale celor în vârstă, ziceri ce sunt primite cu mirare dar sunt păstrate în și pentru toată viața („Frumusețea este hrana minții”). În această mare a mărilor, care uneori pare a fi din ce în ce mai sălbatică și mai puțin primitoare, Vega și fratele ei Daneb descoperă poate cea mai minunată legătură dintre toate cele posibile, aceea a prieteniei absolute. Evident, nu e cazul aici de a devoala întâmplările, nici de a căuta simboluri după simboluri. Miza e alta: aceea de a vedea cu mai multă claritate nevoile celor mici, de a-i considera parteneri de discuție, de a le valida universul minunat al emoțiilor pe care le încearcă zi de zi.
Ba mai mult, rândurile de față echivalează practic cu un imbold de a privi cu mai mult interes o lume livrescă care, odată receptată corect și în acord cu bunul sens al vieții, poate pre-formata, pentru copiii noștri, cât și pentru noi, o lume diferită. De un albastru mai intens.

Lucian MĂNĂILESCU

POEZIA E O FIARĂ

Strivesc cuvintele poeziei
cu buzele, ca pe nişte cireşe amare…

Dar fără ea aerul devine de sticlă,
irespirabil, şi tăcerile ei
mă muşcă de fiecare dată de degete.

Da, poezia e o fiară…
Sare, de fiecare dată la gâtul meu,
să mă sfâşie!

VA FI MÂINE

Se vorbeşte tot mai mult despre ziua de mâine
–Vine, cum să nu vină!, spun oracolele şi vizionarii,
învinşii şi învingătorii.

–Uitaţi-vă cum se pregătesc magnoliile să înflorească,
cum ning din Lună neasemuite ninsori şi cum
se revarsă văzduhul peste Pământ…

– Vine, cum să nu vină!

Poate străzile obişnuinţei s-au rătăcit o vreme,
prin ungherele ciudate ale memoriei,
poate fotografii trucate îi ţin locul
câteva anotimpuri, dar ziua de mâine
vine – cum să nu vină? –

şi iar va fi mâine…

Vulpea

Vulpea roşcată
a ţâşnit din vizuină…

Ogarii vântului alergă
după o rază de soare…

Nicolae PANDELAȘ

… insomnie

a ars o noapte întreagă
o casă-n vecini
și nu m-am trezit să o sting,
și nu a mai fost nicio casă
de care să-mi reazem privirea
printre perdele

au urlat câinii
o noapte întreagă
și nu m-am trezit

acum, în fiecare noapte,
mă trezesc din somn
și sting casa vecinului

… haina de ceremonie

vino să-ți arăt, îmi spune,
abandonându-și ciorapii de mătase
peste tratatele de filozofie

vino să-ți arăt, îmi spune,
sprijinindu-și coapsele
pe caietul meu cu poeme

vino, îmi spune,
trăgându-și întunericul peste trup
ca pe o haină de ceremonie

Nicolai TĂICUȚU

o lecție aplicată

un arbore aleargă în josul râului
la fel de repede
ca alergarea vijelioasă a râului.
e primăvară și arborele tânăr
dislocat de eroziunea de mal
aleargă acum peste râu, pe viitură
cu doar patru rădăcini evidente

după cum se vede
arborele nu plutește
ci aleargă precum un animal
peste apa râului
și urlă ca o sălbăticiune
accentuând urletul viiturii

și nu știe dacă de fericire urlă
sau de durere în timp ce
două rădăcini dinspre cer
i se transformă în aripi
și umblă acum/ zboară
cu aceeași viteză cu a râului
să nu piardă unda
rezervată umbrei sale

în ăst timp
copilul de pe tăpșanul înverzit
captivat urmărește spectacolul…
uită cartea de biologie pe genunchi
fără să știe că și rândurile paginii
au luat-o razna, participă la spectacol
și-i predau o altfel de lecție

trecând pe-acolo

cu timpul, în câmpia română
micile stații cfr s-au dus
unii spun: nesilite de nimeni
spre gările marilor orașe –
s-au rânduit în triaje-muzeu.
dârele căii ferate au fost arate.
mai auzi câte un țăran bătrân
rătăcit în amintire: azi venind încoa
am stat o țâră la gară sub salcâm
da, da un singur salcâm a mai rămas
și câteva lespezi sparte de beton

nu tu fântână/ nu tu ciripit de pasăre
un singur salcâm acolo-n câmpie
bătrân, cu coroană puțină, diformă
uitat de soartă și câteva
spărturi de lespede răzlețe