Literadura nr. 28 (9)
Paul ANDRONE
Emil Niculescu și terapia
epistolară
Îl consider pe Emil Niculescu un spirit cu totul
special, singular din multe privințe în cercurile
literare buzoiene. Am frecventat împreună cenaclul
de odinioară al ziarului „Viața Buzăului”, prezenți
săptămânal câțiva ani la ședințele de lucru, când se
citeau și se comentau creațiile membrilor cenaclului.
Intervențiile sale aveau substanță, deveneau sentințe
bine argumentate, greu de contrazis, pentru că erau
expresia unei inteligențe artistice dublate de o
cultură literară temeinică. Destul de rezervat în
manifestări vocale, cu un soi de timiditate din care
ieșea adesea printr-o remarcă ironică, uneori chiar
acidă, Emil Niculescu își dezvăluia adevărul ființei
prin ceea ce scria, poezie, eseu, cronică literară.
Bibliotecar la „Casa Armatei”, era el însuși o
bibliotecă vie, un ghid autorizat prin labirintul
literaturii din toate epocile și de pe diverse
meridiane, mereu dovedind o înțelegere superioară,
sintetizatoare a istoriei literare. S-a identificat mai
mult cu dimensiunea nostalgic – elegiacă a „Crailor
de Curtea Veche”, consonant cu Mateiu Caragiale
prin rafinament estetic și printr-o filozofie a
contemplării crepusculului existențial. Majoritatea
motivelor lirice din poeziile sale conturează un topos
de burg medieval, cufundat în clar obscurul unei
disoluții transformate într-un spectacol urmărit cu
ochi de estet.
În anii postdecembriști ne-am întâlnit rar,
ocazional, tot ocazional am scris despre cărțile sale.
Relația noastră s-a oprit la limita admirației. Tocmai
de aceea am fost deosebit de plăcut surprins când,
spre ultimul său an de viață, am ajuns destinatarul
câtorva epistole ale sale, devenite, iar veritabile
documente de istorie literară. Toate au caracter
memorialistic, cu trimitere la oameni și locuri cu
care și-a intersectat biografia, uneori la
experiențe/aventuri în care consideră că noi doi ne-am
întâlnit, având în vedere copilăria oarecum
comună desfășurată în sate apropiate de pe valea
Buzăului. După un început dialogat, corespondența
a devenit unidirecțională, scrisorile lui Emil
nesolicitând neapărat un răspuns. Am bănuit un timp
că autorul lor îmi trimitea pagini dintr-o istorie
literară locală, dar acum știu că el nu avea această
intenție, ci doar consemna flesh-uri ale memoriei
dintr-o nevoie de recuperare a timpului trăit. Cu
desăvârșire discret în privința problemelor sale de
sănătate, epistolele erau ancorele necesare pe marea
tot mai frământată a existenței lui. Când ironic sau
autoironic, când amuzant, când sarcastic, dar mereu
spiritual, Emil Niculescu practica epistolar un gen de
terapie, dacă nu salvatoare, cel puțin în stare să
anestezieze frisoanele sfârșitului.
Am ales spre ilustrare două scrisori din 2021
primite la distanță de o lună, una de alta, ambele
relatând o „aventură poetică” ocazionată de un
schimb de experiență cu un grup de scriitori în Italia,
în 1994, când el împlinea 50 de ani. Textul este lung,
redau din el doar fragmentar secvențe relevante atât
pentru stil, cât și pentru modul său de a reacționa în
contextul călătoriei. Distanța intervenită între
„timpul trăirii” și „timpul mărturisirii”, între data
excursiei, și cea a redactării scrisorii, îi permite
autorului un plus de detașare, teren fertil pentru
abordări istorice sau pentru inserări de sintagme și
de trimiteri livrești din care se desprinde imaginea
omului cult, spiritual, spectaculos intelectual și
stilistic.
Dragă Paul,
În insularitatea mea, deocamdată fără niște cărți
noi cu care să îmi omor timpul, îmi iau libertatea să-ți
povestesc puțin din aventura mea italiană, datată
septembrie 1994.
Niște pensionari din Thelesse Terme, vreo 30 de
kilometri de Napoli, își descoperiseră, cu chiu cu
vai, vocația pentru lirică. Și-au încropit o societate
literară, după care s-au gândit și la frații lor latini
de la Danubiu. Au născocit o întâlnire (sub
semnul lirei – „Poesia senza frontiere”) și au
convocat o sumă de scriitori bucureșteni ce,
conform „lanțului slăbiciunilor”, aveau prieteni
și în provincie, eu eram unul dintre aceia.
Întâlnirea, vreo 12 zile, a avut loc în septembrie.
„Vedi Napoli e puoi mori!”… Acolo am ajuns în
preajma miezului nopții, (cerul spuzit de stele sau,
apud Vieru, „sub un cer cu stele sudice”) pentru a
ni se face o istorie a canzonetei napolitane.
Începând cu secolul al XVII-lea, de când orașul a
părăsit această specie exotică (chiar și pentru
Italia), fiecare epocă era ilustrată de dansatori și
cântăreți/cântărețe îmbrăcați după moda timpului.
Spectacolul, cu totul magnific, …a durat vreo patru
ore, timp în care, prin grija cenacliștilor, băuturile
de la mesele românilor se schimbau „senzapagare”(?).
Ar fi momentul să tragem un ochi și prin culisele
acestui mare festin muzicalo-coregrafic.
Locotenentul colonel Vasile Modovan, bucureștean
de-al nostru, încercase să adapteze la solul național
o gingașă specie niponă, hai-ku-ul. Luase și câteva
premii naționale, drept care își căpătase
cognomenul „regele hai-ku-ului”. La un moment
dat, a dispărut și n-a catadicsit să mai apară în
următorul sfert de oră. Trebuie adăugat că, de
naturelul său, era un tip foarte stângaci și aiurit.
Mie îmi povestea soția lui (…..) că într-o dimineață,
în drum spre cazarmă, își încălțase pantofii invers.
În tramvai/autobuz a văzut o domnișoară destul de
frumoasă (el nestrălucind prin prezentabilitate), ce
îl privea cu o insistență destul de ciudată. Inițial a
crezut că a uitat să se încheie la șliț și, cât se poate
de discret, a controlat pe lângă veston, posibilitatea
unei purtări ce ar fi adus o notă de oprobiu cadrelor
militare. Nu era nimic. A coborât privirea mai jos și
a observat că pantofii prezentau un motiv de
contrarietate și atunci, pentru a drege busuiocul, și-a
încrucișat gambele în așa fel, încât încălțările să
pară la locul lor.
Tocmai acest personaj, parafrazând pe
Bolintineanu, „a plecat la budă și n-a mai venit”.
Un companion s-a dus să-l recupereze. A venit
anunțând că ușa e blocată și regele hai-ku-ului s-a
încuiat în sala tronului. (…..). În cele din urmă, prin
cine știe ce capriciu al tehnicii, ușa s-a deschis.
Moldovan era ud din cap până în picioare; lacrima
vedere am opinat că nu știuse să utilizeze robinetul
de la baie și se stropise ca dracu; nu era asta,
emotiv, transpirase prin toți porii, încât puteai jura
că a fost scos din baia de aburi.
Totul e bine când se termină cu bine. În fond, un
poet, indiferent de naționalitate, trebuie să difere,
poate tocmai ăsta să fi constituit ghinionul. Alții
spun că detaliul face diferențele. Chiar și grotesc?
Frica este, oricum, un nemilos satrap. (……) Frică la
un ofițer?
Transcriu, din jurnalul meu, câteva notații de
ironie buzoiană:
Vreme severă
Motto: Ploaia asta-i bună după atâtea călduri drobicale
(I.L. Caragiale)
Și norii ăștia grei călcând teribil/Pe depresivi și
meteosensibili/ Regres: bacovienele lacustre,/
Coșmaruri cu meduze și languste,/ Iar, dacă viața sa
născut din ape,/ Se pare, tot sub ele o să crape.
Tratație
Motto: Azi o să fie o căldură …
mai teribilă decât ieri…
S-a pus pe călduri…
O să ne topim în vara asta. (I.L. Caragiale)
Calm plat nu mișcă-n arbori nicio frunză/ Indice de
umiditate basculat./ Primari montează corturi, să
răspunză,/ Cu bănci, cu aer, cu apă rece. Nu
rahat!
28 iulie 2021
Dragă Paul,
Încerc să termin relatarea „episodului italian”
înainte de a mă interna (2 august).
Profitând de pașapoartele albastre din microbuz,
care făceau ca controlul (sic) vamal să fie mai mult
formal, luasem la mine vreo 7 sticle de
„Stalinskaia” , neștiind ce prețuri au băuturile pe
acolo, unde urma să împlinesc și semicentenarul.
Marius C. Nica s-a gândit să sufle cireașa de pe tort,
drept care a dăruit (unui italian) cu dedicație
ultimul volumaș de versuri, cuprinzând precaut și
câteva poezii traduse în italiană. Macaronarul, fără
măcar a-l răsfoi, l-a făcut sul și l-a înfipt sub curea;
mi-a evocat revoluționarii ardeleni, de la Avram
Iancu la tribuni, care țineau pistoalele la brâu, cum
și un vechi cântec popular;” care este om
voinic/iese seara pe colnic/fără brâu, fără pistoale/
numai cu mâinile goale”.
(…) Într-o după amiază am fost și la Veneția, am dat
porumbeilor fărămituri de pâine în piața San
Marco. Era prea departe pentru a ne întoarce, am
dormit la Sabaudia, dincolo de unul din brațele
lagunei. Pe locul unei mlaștini… În vreme de cîteva
luni, a fost ridicat un orășel satelit Veneției, una din
„minunile” arhitecturale ale Europei. Și acolo am
avut parte din grațioasa atenție a gazdelor, de o
carte, pe care, spre rușinea mea, n-am citit-o.
Cu prietenie, Emil Niculescu.
