Fărădelegea lui Călin – Ludul țivil
O literă și devii… siderat. Care comitet, așa din senin?
N-ar fi avut sens. Chiar și așa, undeva lucrurile stau nu tocmai…. Comitentul are darul de a revoca, dar știți când? Cândva în trecut. Adică în loc de ,,va încheia actul cu terțul” a răsărit la Al. 1 ,,… până în momentul în care acesta a încheiat…”. Un bun exemplu pentru un sfat de acum ceva vreme, la o ședință de cenaclu: să fiu mai atent cu timpurile verbelor. Cât despre ce merită comisionarul, e normal să fie remunerat pentru toate de până la revocarea împuternicirii. (Art. 2051)
Tot nu sunt lămurit al cui este actul, între cine? Deoarece comisionarul are răspundere zero dacă terțul nu respectă obligațiile ce rezultă ,,… din act.”. Uite cum ,,… obligaţia de a garanta pe comitent de executarea obligaţiilor terţului…” mă determină să mai am un cui pe exprimarea Codului Civil. Ce mare greutate să formulezi ,,… a-i garanta comitentului executarea…”? Oricum, comitentul rămâne dator comisionarului, cu un comision special, pentru situația angajamentului de garantare. Nu-l stabilește contractul, avem judecător care să fixeze cuantumul meritat. (Art. 2052)
S-a spus cam la fel în nenumărate rânduri. Când sunt la mijloc creanțe, cel cu așteptarea recompensei, comisionarul, poate reține bunurile comitentului până se se achită de toate datoriile. De-ar avea legătură retenția cu preferința de la Al. 2. Că va fi preferat la întâietate (va avea preferință față de – o altă tâmpenie -, așa concepură) ,,… vânzătorul neplătit.”. (Art. 2053)
Când ai o tonă de similitudini, te cantonezi în dreptul unei legi speciale, nici măcar identificabilă, pentru câteva nimicuri pe care în loc să le livrezi la negru pe piața de obiecte obținute nu se știe cum sau să le duci la vechituri, le încadrezi cu titlu de legalitate în Consignația. De mi-aș aduce aminte cum îl chema pe responsabilul nostru de pe timpul lui nea Nicu și vreo doi ani după el. La el găseai lucruri dintre cele mai puțin sau deloc comercializate în magazinele de stat. Se definește contractul de consignație ca o varietate a celui de comision. Și respectă ce urmează a se legifera, dar și din urmă până inclusiv la cele de mandat. (Art. 2054)
Varietate, însă nu în dreptul formei, scris, și nici când aceasta este un act folosit doar ca dovadă. (Art. 2055)
Piață relevantă…. Se dă cu prețul cerut, se dă…, în caz contrar, toate circulabilele numere urmate de lei, euro, dolari, drahme, leva… se pot considera inutile. Dar, întâi stabilesc proprietarul obiectului și consignatarul cât valorează. Cuantumul poate fi modificat de unul singur de consignant, cu notificare scrisă. Plata se face în formele uzuale, normate și exclusiv – ne-am întors la stipularea cu prețul curent al unei mărfi. (Art. 2056)
Se-mpleticește organul vorbirii la atâtea con-uri și gnant-uri, inexplicabil încărcare de n și g, de greșești fără să vrei cu toată știința. Deși era la mintea cocoșului galez că fără obiectul adus și lăsat omului cu consignația, fără expunerea sa în locul numit și dedicat unei astfel de găselnițe comerciale, nu se îndeplinește rolul contractului. De aceea mi se pare școlărească partea de remitere. Ea ar fi fost bună, și este în articolul prim al consignației, în definire, nu și mai departe. Sunt alte chestiuni ce au nevoie stringentă de precizie și uneori nu se regăsesc în text. Detaliat, Art. 2057 susține punctele importante ale regimului de consignație, plasarea, inspectarea și controlul stării bunului de către consignant, ba chiar să le preia în deținere, dar cu preaviz și termen rezonabil de predare-primire a bunului, de la consignatar la consignant. Insolvența oricărei părți contractuale, bunurile revin celui în drept, consignantului, chiar dacă formularea Al. 4 pare induce în eroare, cu dacă 1 este insolvent, bunurile îi revin, iar (în loc de și) dacă 2 este insolvent, bunurile nu intră în averea sa, ci în a lui 1. Mare lucru să scrii că insolvența…. Ce ,,postulasem” mai devreme.
