Spații culturale nr. 88 (7)

Fapte culturale

Cristian IONESCU

Andrei Novac, unul dintre cei mai talentați tineri poeți contemporani, și-a lansat cel mai recent volum la Biblioteca Județeană „V. Voiculescu” Buzău

Considerat una dintre „cele mai importante tinere voci din spațiul cultural românesc”, Andrei Novac și-a lansat pe 5 mai, la Biblioteca Județeană „V. Voiculescu” Buzău, cel mai recent volum de versuri. La eveniment a luat parte președintele Consiliului Județean, Petre Emanoil Neagu, poeți buzoieni, publiciști și simpli iubitori de cultură.
Autorul este membru al Uniunii Scriitorilor din România și secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe pentru relația cu Institutul Cultural Român și politici culturale.
Cartea „Lumea ta / carnea mea / oasele noastre” a fost apreciată de președintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu, drept „un parcurs poetic neobișnuit astăzi, de la o lirică de tip ronsardian, în care accentul cade pe admirația față de frumusețea femeii adorate, asociată cu ideea caducității tuturor celor omenești, la vechea temă creștină a oaselor perene”.

„Este o alegere bună să lanseze cartea la Buzău, un oraș aflat la răscruce de vânturi, dar plin de energii pozitive”

În discursul său, președintele Petre Emanoil Neagu a vorbit despre nevoia de astfel de evenimente culturale, mulțumindu-i autorului că a ales să își lanseze și la Buzău volumul de versuri.
„Mă bucur foarte mult că sunt prezent aici, alături de niște oameni deosebiți. Avem nevoie de astfel de manifestări, pentru că bogăția spirituală este mai importantă decât bogăția materială. Evenimentul de astăzi este unul deosebit. Îi mulțumesc lui Andrei Novac pentru că a ales să își lanseze cartea la Biblioteca Județeană din Buzău. Cred că a făcut o alegere bună, pentru că Buzăul, chiar dacă se află la răscruce de vânturi, este o zonă plină de energii pozitive și de oameni de cultură din toate domeniile”, a declarat președintele Consiliului Județean Buzău, Petre Emanoil Neagu.

„Lumea pe care am reușit să o creez în această carte este ceea ce cred eu că ar trebui să rămână din lumea prin care am trăit eu”

Vorbind despre cel mai recent volum al său, Andrei Novac a ținut să mulțumească lui Nicolae Manolescu pentru aprecierile scrise pe coperta a IV-a a cărții și lui Mircea Cantor, unul dintre cei mai importanți artiști vizuali români, pentru desenele realizate pentru acest volum. Cartea „Lumea ta / carnea mea / oasele noastre” există și în format audio pe platforma Voxa, a editurii Litera.
„Este prima dată când vin la Buzău cu o lansare de carte. În esență această carte este despre faptul că timpul pe care îl avem de petrecut în această viață este limitat și lucrurile se segmentează pe trei capitole. este despre lumea fiecăruia dintre noi, despre lumea în care trăim, la care visăm, pe care am dori să o schimbăm. este despre această trecere atât de rapidă, care, de multe ori, nu lasă urme profunde, iar sunt sfârșitul care încadrează tot ceea ce ne reprezintă pe noi și cea mai sigură reprezentare a urmelor pe care noi le lăsăm pe acest pământ. Lumea pe care am reușit să o creez în această carte este lumea așa cum o văd eu și ceea ce cred eu că ar trebui să rămână din lumea prin care am trăit eu”, a declarat Andrei Novac.

„Andrei Novac este un poet autentic care merită citit”

În încheierea evenimentului, despre cartea lui Andrei Novac au vorbit Valeria Manta-Tăicuțu și Tudor Cicu.
„Andrei Novac este un poet autentic care merită citit. Structurat pe relații de simetrie și opoziție, dar unitar la nivelul mesajului transmis, volumul lui Andrei Novac transformă cele trei secvențe din titlu în trei părți-cicluri, poetul propunându-și o manevrare ludică a oglinzilor paralele. Primul ciclu și cel de al doilea își potențează semnficațiile prin tehnica alăturării de elemente opuse: lumină-întuneric, exterior-interior, cald-rece, viață-moarte”, a declarat Valeria Manta-Tăicuțu.
Andrei Novac s-a născut pe 1 iulie 1983, în Târgu-Jiu, a obținut titlul de doctor în filologie, în iulie 2013 și este licențiat în istorie la Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, respectiv absolvent al masteratului de Relații Internaționale și Integrare Euro-Atlantică din cadrul Universității din București, Facultatea de Istorie.
Este laureat al mai multor premii, printre care se remarcă Premiul „Mircea Ciobanu”, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, Premiul pentru Poezie al revistei „Convorbiri literare”, Premiul „Scriitorul lunii august 2019”, acordat de Uniunea Scriitorilor din România.

Camelia Manuela SAVA

Al doilea văl

Capitolul 8 – În provincie

Decizia a venit mai repede chiar decât m-aș fi așteptat. După plecarea comisarului, rumegam încet un plan. Nu aș fi plecat în Turcia – eram expus și eu, și familia mea. Am fi devenit ținte sigure. Nu aveam de ce să risc așa de mult. Mă gândeam să schimb spitalul, poate să încerc o clinică privată. Dar nu era exclus să fiu urmărit în continuare. Dacă eșuaseră prima dată, nu însemna că atacatorii nu vor încerca din nou. Am stat câteva zile să mă gândesc.
La televiziune se făcea apel la medicii care vor să muncească în provincie. Spitalele județene sau municipale duceau lipsă de cadre medicale specializate. Puteam alege să plec din capitală.
M-am prezentat cu o cerere de transfer la managerul meu. Îi ceream să-mi aprobe mutarea în orice spital era nevoie de chirurgi. A tăcut un minut sau două și mi-a spus că mă trimite în orașul lui natal, unde oamenii sunt calmi, viața e liniștită – nu era departe de București. Aveau un Spital Mare unde era cerere de specialiști în laparoscopie. Era Spitalul Județean, cu tot necesarul, plus o echipă bine sudată, condusă de o doctoriță faimoasă. Îmi convenea de minune – eram ferit de pericole și era tocmai ce îmi lipsea în acele momente – liniștea. Am ales să plec – nu mai simțeam dureri, eram capabil să muncesc. Puteam fi anonim și, totodată, îmi duceam destinul spre împlinire: puteam să ajut oamenii, să le salvez viețile, căci și pe a mea o salvase Creatorul – pe care nu știam cum să-l numesc. Allah sau Dumnezeu?
Am ales provincia. Nu foarte departe de București. Eram împăcat cu mine, chiar mulțumit că lucrurile se arătau a fi în favoarea mea. Și ca o bucurie – după ce trăisem timp de nouă luni un coșmar, fiind aproape cu un picior în groapă – am primit o înștiințare. Primisem cetățenia română, trebuia să mă prezint să îmi schimb pașaportul, actele celelalte. Dovedisem că sunt un bun cetățean, că sunt de folos țării mele adoptive. Așa reieșea din tot ce făcusem și chiar eram mulțumit. Asta îmi dorisem. O nouă viață. Rămâneau valabile etnia turcă și religia musulmană, deși mă familiarizasem și cu obiceiurile românești – sărbătorile de Crăciun și Paște erau o încântare, nu neapărat culinară, dar ca simboluri și credințe. Religia ortodoxă se baza pe iubirea aproapelui – oare eu nu făceam același lucru, să fiu iubitor cu toți ce îmi cereau ajutorul, să le salvez viețile dacă se putea. Cu toate celelalte porunci aș fi putut spune că eram obișnuit – să nu minți, să nu ucizi, să îți respecți părinții, să nu dorești ce e al aproapelui tău și mai ales să nu iei numele Domnului în deșert. Deveneam un membru al țării de la gurile Dunării și eram atașat de natură, de peisaje, de felul de a fi al românilor. Doream să muncesc, să mă implic în salvarea de vieți omenești.
Am ajuns la destinație, după ce mi-am anunțat în prealabil sosirea. Provincia era încântătoare, deși ritmul vieții era monoton, mult mai liniștit decât în capitală. Nu mai resimțeam trepidația din orele de vârf în trafic. Oricum, nu duceam dorul nimănui din capitală. Nu avusesem legături prea trainice, nu era nimeni care să regrete mutarea mea. Și nici eu nu aveam vreo problemă să plec.
M-am adaptat destul de ușor cu noul meu loc de muncă – directorul medical, doctorița Cristina Dumitrescu a făcut ca acomodarea mea să fie rapidă: m-a prezentat colegilor, mi-a făcut un tur al spitalului. M-a ajutat să mă instalez într-o locuință simplă, dar pe gustul meu. Apartamentul nu era departe de spital, într-un cartier de blocuri noi. Mergeam și pe jos, dacă era vremea frumoasă. Primirea era călduroasă. Cristina mi-a pus mai multe întrebări legate de motivația mea de a părăsi capitala, de familie, de experiența anterioară ca medic. Era încântată că am ales să vin în echipa ei. La finalul zilei, am aflat că mi se dădea și o primă de instalare – o sumă de bani onorabilă cu care mă puteam descurca până la primul salariu.
M-a fermecat căldura sufletească a acestor oameni primitori. În capitală erau mai reci, mai distanți. Noii colegi erau puțini și făceau minuni. Aveau sprijinul autorităților locale în ceea ce privește unele costuri legate de echipamente, curățenie, facturi la cheltuielile materiale, utilități. Spitalul Mare avea un management bun, directorul era un economist cu un profesionalism rar întâlnit, dar Cristina era piatra tare pe care se sprijinea munca în echipă.
Nu am simțit prea mult că am schimbat locul. Chirurgii erau deosebiți, dedicați muncii lor. Șase la număr, cu mine șapte, plus echipa de la ATI, dar și cu cei din laborator sau de la radiologie, ne făceam meseria indiferent de oră sau pacient. Spitalul funcționează ca un lanț de bicicletă – toate zalele sunt vitale. Fiecare verigă este foarte bine definită și are rolul ei.
Bolnavii deveneau sănătoși. Ne mulțumeau pentru eforturile noastre. Unii ne ofereau bani pentru ajutorul acordat. Era un obicei al spitalelor. Și eu nu acceptam așa ceva. Eram plătit să-mi fac datoria. Nu aveam de ce să iau bani de la pacienți – era sub demnitatea mea. Între chirurgi mi se dusese vorba că sunt doctorul „fără de arginți”. Nu-mi păsa dacă mă judecau în vreun fel sau altul… când au venit măririle de salariu și am ajuns la un nivel acceptabil, au înțeles și colegii mei că nu mai e nevoie să își completeze veniturile pe spatele celor care veneau la noi de nevoie, nu de voie. S-a instalat o normalitate pe care o simțeam ca fiind confortabilă. Că altfel, aș fi fost oaia rătăcită, adică singurul din tagma aceasta care nu accepta să stea cu buzunarul spre bolnavi. Intram în sala de operație pentru a fi medic și a salva vieți – aceasta era menirea mea. Nu eram sclavul îmbogățirii – mă mulțumeam cu o viață austeră.
Treptat, m-am insinuat în viața orașului. Nu-mi plăcea să fac nimic altceva decât să merg la spital. Nu-mi cunoșteam vecinii – deși bănuiam că sunt civilizați deoarece nu mă deranjau niciodată cu nimic. Mergeam rar la cumpărături. Nu aveam alte activități care să îmi umple timpul, când eram liber, dormeam sau citeam cărți de specialitate, făceam curățenie în apartament. Uneori sunam la Adana. Lucrurile stăteau la fel – copii mergeau la școală, Meltem avea o viață tihnită. Arya devenise studentă la Medicină și era încântată de ceea ce făcea. Mestan intrase în echipa națională de juniori. Era fericit – se apropia de visul lui de a fi un baschetbalist faimos, dar trebuia să muncească mult. Numai Jasmine mă îngrijora, fiindcă lumea modei, a artei, în general, nu era lipsită de pericole – acum își dorea să facă actorie, juca într-un film în rol secundar. Mă făcea mândru, dar totodată eram și îngrijorat, mai ales că nu mă aflam lângă ea să îi dau sfaturi.
Mă însingurasem și îmi era bine așa. Mă desprinsesem de toată suferința sufletească și trupească. Nu participam la viața socială, nu mă întâlneam cu nimeni. Intram când și când în catedrala mare din centru, când era goală. Admiram picturile, studiam arhitectura, ascultam muzica bizantină din surdină – era un punct de atracție pentru mine și nu știam de ce. Mă bucuram. Atât. Sufletul meu era liniștit, chiar dacă singuratic. Beam un ceai turcesc la ceainăria din împrejurimi și citeam cărțile din standurile librăriei creștine. Mai ieșeam la o plimbare prin parcul imens, ce semăna cu o pădure – era aglomerat la sfârșit de săptămână, așa că evitam aglomerația. Îmi plăcea să ies pe ploaie, pe ninsoare, ca să fiu numai eu cu gândurile mele. Mă bucuram de succesiunea anotimpurilor, nu aveam concediu, pentru că nu cerusem. Ajunsesem să mă identific cu viața la spital, cu problemele pacienților, cu durerea lor ce trebuia alinată.
Ajunsese să-mi placă singurătatea mea, spațiul meu, la care țineam foarte mult. Eram ca un burlac. Sărbătorile religioase sau cele legale, oficiale deveneau pentru mine un spectacol. Uneori eram de gardă și nu puteam vedea ce se întâmplă în exterior, dar, dacă eram liber, încercam să văd și să cuprind frumusețea unor zile – mă fascinau colindele de Crăciun, mâncam cu poftă cozonac și ouă roșii de Paște. Încercam să înțeleg acest popor, diferit de cel din care proveneam. Erau obiceiuri și tradiții diferite, aveau alte emoții, alte trăiri, dar totuși erau omenoși, vorbăreți și plini de viață.
Mă interesa tot ce însemna creștinismul, căci ortodocșii așteptau viața veșnică și credeau în iubire, în Înviere. Nu se deosebeau de alte popoare, cum erau grecii sau bulgarii, ori rușii, dar aveau o strălucire în ochi, zâmbete largi pe fețe, când erau fericiți și lacrimi amare când se simțeau nenorociți, nefericiți, cu gândul la Dumnezeu, pe care îl implorau să le asculte rugăciunile. Era ceva nedeslușit ce mă făcea să mă apropii de bisericile lor, de tot ce însemna această viață de creștin – căci neamul românilor era un amalgam. Se trăgeau din traci, fuseseră creștinați de Apostolul Andrei și erau influențați de romani, care îi cuceriseră în urmă cu 2000 de ani.
Lumea modernă îi transformase în europeni, erau bucuroși de acest fapt și foarte mulți plecaseră să muncească în Europa, lăsând acasă familii destrămate. Simțeam asta când veneau la spital, le ascultam dramele, încercam să îi încurajez. Eram impresionat de puterea lor de a lupta cu soarta.
După doi ani de muncă asiduă la Spitalul Mare, cum era cunoscut în împrejurimi, fusesem invitat la televiziunea locală să vorbesc despre mine și specialitatea mea, mă făcusem util și asta era o posibilitate de a fi faimos în comunitate. Mai mult decât atât, salvasem, împreună cu echipa din care făceam parte, viața unui tânăr, implicat într-o altercație. Fusese tăiat cu un cuțit, l-au adus mai mult mort decât viu. Devenisem un erou pentru familia speriată și nu știau cum să-mi mulțumească. Recunoștința a venit din partea autorităților – ne-au invitat, pe mine și colegii mei, la o recepție de Anul Nou, unde s-a evidențiat acțiunea noastră. Au participat peste două sute de persoane. Erau din diferite domenii – oficialități, avocați, judecători, polițiști, directori de instituții, profesori, medici – toți care contribuiseră la bunul mers al orașului în acel an. Am strâns mâini, ne-am îmbrățișat. Unele femei au fost mai îndrăznețe și au venit să mă felicite personal, să mă sărute pe obraji cu euforia momentului. Învățasem să le sărut mâna – obicei răspândit la români. La 24:00 au fost artificii și șampania spumoasă a curs în pahare cu dorințe, cu planuri de viitor. A fost un eveniment reușit. M-am simțit bine. Am înțeles că provincia era noua mea casă – nu aș mai fi vrut să plec vreodată de acolo. Deși erau mai gălăgioși, mai sentimentali, mie îmi plăceau acești provinciali…care țipau acum de bucurie pentru un nou an…
Ali auzi ca prin vis un țipăt slab…nu știa de unde vine… părea o voce de femeie: NU! Nu!…se frecă la ochi. Ali se trezi buimac. Țipătul se repeta: Vai! Nu!
Într-o secundă, Ali fu în picioare. Sunetele se auzeau din dormitorul lui. Deschise ușa. Dora se zbătea neputincioasă.
-Nu e nimic, Dora! Ești în siguranță!
Femeia era speriată. Ali îi mângâia părul, mâinile. Dora se agăță de tricoul lui. Bobițe de transpirație îi brăzdau fruntea. Simțea că nu poate respira. Ali o îmbrățișă protector:
-Gata! Liniștește-te!
Dora se trezi de-a binelea. Era în brațele unui bărbat, parfumul lui de mosc o trezea la viață. Simțea confortul, era bine că nu o doare nimic.
-Domnule doctor…Cred că am avut un coșmar…îmi pare rău că v-am deranjat…Am visat că am căzut…vedeam cum mă lovesc de o bordură…Dora dădu încet drumul tricoului, descleștându-și mâna.
-E posibil să mai ai asemenea episoade. O mașină te-a lovit fulgerător. Ai avut un accident. Dar acum totul e sub control. Ești bine.
-Mulțumesc! Sper să îmi amintesc și partea care lipsește din mintea mea deocamdată…
-Păi, nu e nimic grav. Ai fost sedată ca să poți să îți revii.
-Da… dar… ce a fost între timp? Cât am stat în spital? Cum au evoluat lucrurile în afară?
-Pe scurt, situația nu este roz… Au declarat pandemie de Covid, la nivel mondial au fost sute de mii de oameni infectați cu noul virus, foarte mulți morți în Italia, Spania, Anglia, America. Totul a pornit din China. Și la noi virusul a ajuns pe la jumătatea lunii martie, unele spitale sunt specializate pentru tratarea acestei boli. Ai avut mare noroc fiindcă am putut să te izolez și să te țin în viață, departe de alte complicații. Iată că ai reușit și ai învins!
-Nu știu cum să vă mulțumesc! Nu cred că o să mă pot revanșa vreodată pentru tot ce ați făcut pentru mine…vocea ei tremura de emoție, de recunoștință. Între pleoapele cu gene lungi, negre, se adunaseră norii plini de lacrimi.
-Nu e nicio problemă, nu e vorba de mulțumiri, am făcut tot ce a ținut de mine, am avut sprijinul echipei de la spital. Riscam să te pierdem dacă apăreau complicații sau dacă venea cineva infectat. Dar am avut noroc. Ești acum aici!
-Sunt sigură că sunteți îngerul meu păzitor! Domnul a vrut așa! murmură Dora…
-Ca să reluăm firul poveștii, adăugă Ali, trebuie să ne tutuim, nu e loc aici de dumneavoastră…ne-am înțeles?
-Promit!
-Așadar… reluă Ali… s-a instaurat situația de urgență, școlile s-au închis. Au fost impuse noi reguli, nimeni nu a ieșit două luni din casă decât dacă era strict nevoie. Presiunea cea mai mare a fost pe spitale, medicii și întreg corpul medical au luptat cu acest virus. La nivel mondial, lucrurile nu stau bine – America a declarat un război rece Chinei, toate statele lumii se împart în două categorii. Cei care au suferit pierderi imense – vieți omenești, pierderi economice, pe de o parte, și cei care nu vor să declare cu exactitate starea în care se află, pe de altă parte. Armata e pe străzi, cu tot ce au în dotare, inclusiv cu drone de supraveghere. Treptat, o să te obișnuiești. Sper să nu degenereze lucrurile. Sunt milioane de bolnavi în toată lumea. La granițe sunt comasate anumite forțe militare… vom vorbi și altă dată…
-Mi se pare ciudat. Mă simt diferit. Parcă în viața mea a fost ceva șters. A apărut o pauză, trecutul a dispărut.
-Te înțeleg perfect, zise Ali, cu un glas misterios. Vom face în așa fel să îți amintești. Dar toate la timpul lor. Acum trebuie să luăm cina. Ești musafirul meu și eu nu știu cum să mă port ca o gazdă bună. O să cobor pentru niște cumpărături. Știu că ești cuminte și nu vei pleca din dormitor, nu-i așa?
-Sigur. Înțeleg că deocamdată nu pot ieși la plimbare.
-Vom ieși mâine. Îți promit!
Cât Ali a fost plecat, Dora a reușit să își pună la punct ținuta. A îmbrăcat o cămașă de-ale lui, gândind că nu se va supăra. Și-a pieptănat părul cu mâinile și l-a prins într-un coc sus cu un creion, avut la îndemână printre hârtiile aflate în sufragerie. Și-a masat obrajii, sprâncenele, și-a ciupit buzele – parcă revenea la cochetăria de care era în stare ca femeie. Era mulțumită că se simte bine și depășise un moment critic din viața ei.
Când a revenit, Ali a observat schimbarea. A zâmbit satisfăcut:
-Ce bine își stă așa! a exclamat. Mă bucur că te-ai relaxat. Ești foarte frumoasă! Dora s-a înroșit pentru compliment.
Bărbatul s-a dezinfectat cu grijă și a trecut în bucătărie. Mâinile lui trebăluiau cu rapiditate – spăla legumele, le tăia cubulețe pentru o salată. A așezat repede pe un platou câteva bucățele de brânză, măsline, pâine. O cină frugală. Apoi a făcut un ceai. S-a scuzat:
-Nu beau alcool. Nu am cumpărat vin. Adică nu mai consum de ceva vreme. Obișnuiam când eram în București. Nu sunt un habotnic religios, dar m-am îndepărtat de viața tumultuoasă pe care o duceam cândva…
-Nu e nicio problemă. Eu sunt alergică la alcool. Când am născut…și atunci i se opriseră cuvintele în gât… după ce am născut băiețelul… am dezvoltat o alergie…
Se lăsă tăcerea. Ali înțelesese că femeia începea să își aducă aminte…devenise palidă brusc.
-Ești bine? E totul în regulă?
-Da. Numai că… frânturi îmi apar în spatele retinei… sunt imagini cu mine, cu familia mea… acum că vorbim despre vin, îl văd pe tata cum culegea strugurii din bolta de vie de acasă…
-Nu trebuie să te sperii! Îți vei aminti, e normal pentru cei care pățesc anumite accidente. Memoria își revine mai lent. O să te ajut cât pot…
-Nu am cuvinte… ce să zic… deja ați făcut prea mult…
-Dora, îi luă mâinile în mâinile lui, o să fac tot ce îmi stă în putere să îți revii complet. Pentru mine ești o persoană importantă. Mâine te duc la tine acasă. Numai că vreau să fii conștientă că e o etapă delicată. Trebuie să fii puternică și să lupți cu tine.
Ochii lui aveau scântei. Dora se simțea fascinată de acest bărbat străin care apăruse din neant. Nu fusese niciodată atât de contrariată – era bine ce i se întâmpla? Nu ar fi vrut să se îndrăgostească de el. Nu ar fi fost corect să îl facă să sufere. Dar era o atracție cum nu mai simțise până atunci pentru un bărbat.
-Și acum, draga mea, o mângâie el în treacăt pe părul astâmpărat sub creion, o să ne pregătim pentru ziua cea mare. Te voi duce acasă. Tu vei hotărî dacă vei rămâne aici în continuare sau te vei reinstala în apartamentul tău. Orice vei face, eu te voi ajuta să te acomodezi la noul ritm de existență. Pentru că ar fi mai ușor să te am lângă mine, ca să fii sub supravegherea mea, dar nu pot să te forțez.
-Mulțumesc! Dar nu pot lua o decizie. Nu în seara aceasta…
-Da, știu… cum vei dori, așa vom face…. trauma suferită poate avea și sechele ascunse. Te voi trata ca pacientul meu, ca prieten, apăsă el pe ultimul cuvânt.
-Sunt onorată de prietenia ta, de ospitalitatea ta, Ali. Sunt norocoasă. Vom fi prieteni până la sfârșitul vieții, de mine nu scapi, te asigur. Dora zâmbi încurajator. A fost o cină specială!
Ali o vedea cum își împreunase mâinile ca pentru rugăciune. Femeia se închină creștinește în timp ce se ridică de la masă. Mdeh… mâine… voi vedea ce ne aduce acest mâine, gândi el cu ochii închiși…părea că o urmează în rugăciune pe femeia ce pusese stăpânire pe sufletul lui…

Sorin BURLACU

LITERAȚIA
De la a citi, la a înțelege și utiliza informațiile citite

În ultimii doi ani, cuvântul „literație” a fost scos în evidență, oarecum, fără definiții sau prea multe explicații pentru „muritorii de rând”, însă datele aruncate pe piață despre dezastrul din semnificația rezultatelor dintr-un studiu realizat recent, n-au făcut decât să inflameze, pe ici pe colo, o parte de populație, o mare parte fiind cadrele didactice.
Dar să pornim de la datele esențiale aduse în presă și anume: „Gradul de alfabetizare pentru elevii români cu vârsta 6-14 ani este de 42% «nefuncționali», 47% «minim funcționali» și restul de 11% «funcționali», potrivit Raportului Național de Literație.”
În termeni mai apropiați de înțelesul tuturor, datele prezentate ar duce la concluzia că majoritatea covârșitoare a oamenilor de mâine ai țării nu sunt în stare să înțeleagă un text, nu pot extrage idei din el, nu-l pot rezuma în cuvintele lor.
Previziuni sumbre și adevărate chiar și azi, motiv pentru care am încercat să înțeleg și să fac și pe alții să înțeleagă ce este „literația” și cum poate ea determina astfel de concluzii.
Literația a intrat recent în vocabularul limbii române, dar nu are încă o traducere în Dicționarul explicativ. S-a preluat astfel sensul noțiunii din limba engleză ca fiind capacitatea de a citi, a scrie, a utiliza numere și de a înțelege și a utiliza informațiile citite în viața de zi cu zi. În dicționarul OCDE, literația este descrisă ca: „abilitatea de a înțelege, de a folosi și de a reflecta asupra textelor scrise pentru a-și atinge obiectivele, a-și dezvolta cunoștințele și potențialul și a participa eficient la viața societății.” La fel și în dicționarul Cambridge se definește termenul ca fiind „abilitatea de a scrie și a citi”, dar „literația” este, de asemenea, o abilitate de bază sau o cunoaștere a unui subiect. În documentele UNESCO se spune despre literație că este „un set de abilități de citire, scriere și numărare care este acum înțeleasă ca un mijloc de identificare, înțelegere, interpretare, creație și comunicare într-o lume tot mai digitizată, mediată de text, bogată în informație și rapidă.” Explicațiile, în mare, coincid, iar formarea abilităților de literație reprezintă o măsură a valorii unui sistem educațional.
Fiecare sistem educațional trebuie să pornească astfel de la nevoia de a forma abilități de studiu la elevi și pentru a crește nivelul de dezvoltare a abilităților de literație. În România, se pare că s-au aplicat diverse strategii de literație specifice textelor științifice, la disciplinele pedagogice, curriculum diferențiat.
Nu o să vă vorbesc despre ele ci, ca rezultat al acestora, o să vă amintesc câteva lucruri legate de evaluările naționale ca rezultat al acestor strategii de literație aplicate la noi.
Despre PISA (Programme for International Student Assessment), ca Unitate de Cercetare în Educație a Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, a auzit mai multă lume, în rezultate anunțate prin presă. Acest studiu comparativ internațional are scopul de a măsura dezvoltarea cometențelor de bază ale elevilor de 15 ani, aflați la finalul învățământului obligatoriu, în trei domenii principale: citire/lectură, matematică și științe.
Potrivit rezultatelor PISA 2018, România are printre cele mai slabe rezultate obținute în ultimii ani, cu un procent de analfabetism funcțional de 41% în literație lingvistică.
Având în vedere că testele PISA măsoară nivelul de literație doar pentru categoria de vârstă de 15 ani și nu se poate evalua acest nivel și la alte categorii de vârstă sau care este impactul acestei caracteristici asupra abandonului școlar BRIO (Platforma Digitală pentru îmbunătățirea Performanței Școlare care este și platforma națională de testare standardizată ce ajută elevii români din clasele I-XII să își evalueze obiectiv cunoștințele la principalele materii), alături de partenerii săi (diverse asociații) au dezvoltat primul instrument de măsurare relevant și accesibil, dar și aplicabil într-un eșantion generos care să producă datele de care are nevoie întregul sistem educațional românesc.
Astfel, începând cu anul 2021 instrumentul de evaluare a fost inclus în platforma gratuită de literație Alfabetar. Primul raport lansat în luna mai a anaului 2022 a analizat datele obținute după primele 15 luni de funcționare a acestui test în România.
Conform explicațiilor din Platforma BRIO, testul este accesibil în mod gratuit atât elevilor (din clasele I-VIII), cât și profesorilor, pe baza unui cont înregistrat în platformă (www.brio.ro). Fiecare sesiune de testare pe literație are două componente de interes pentru elev, părinte și profesor: rezultatul obținut și raportul testului.
În interpretarea rezultatelor, indicele de literație generat de test (un scor care poate varia între 0-100) este clasificat în una dintre cele trei categorii denumite: nivel Nefuncțional (cu scoruri între 0-20), nivel Minim funcțional (cu scoruri între 21-50) și nivelul Funcțional (cu scoruri între 51-100).
Raportul la care facem referire și de care mulți sunt nemulțumiți de valori se bazează pe 14796 aplicări valide ale acestuia, de către elevii claselor I-VII și sunt prezentate pe trei straturi: în funcție de vârstă, în funcție de sex și în funcție de cele 8 regiuni de dezvoltare. Zona noastră, de Sud-Est, este compusă din județele: Brăila, Buzău, Constanța, Galați, Tulcea, Vrancea. Din totalul celor 14796 participanți doar 11,43% sunt din această zonă. Colectarea datelor s-a realizat pe o perioadă de 12 luni (aprilie 2022-martie 2023).
Datele esențiale fiind prezentate încă de la începutul articolului mai pot adăuga și următoarele rezultate din studiul BRIO din anul 2022:
• elevii de gen feminin înregistrează o performanță mai bună în fața elevilor de gen masculin, astfel 39,98% dintre fete se situează în zona de nefuncționalitate, în timp ce băieții înregistrează un procent ușor mai mare, de 43,65%;
• în zona de funcționalitate minimă, fetele obțin un procent de 46,77%, aproape de rezultatele obținute de băieți 47,08%;
• cea mai mare diferență o găsim în categoria de funcționalitate înaltă, unde fetele au 13,25%, iar băieții 9,27%.
• regiunea de Sud-Est înregistrează următoarele performanțe: la nefuncționalitate 40,54%, 46,81% de minim funcționalitate și 12,65% de funcționalitate înaltă, situându-ne puțin peste celelalte zone.
Concluzia despre relevanța acestui studiu, importanța și corectitudinea lui poate fi una tristă, ba chiar dureroasă dacă ne gândim la viitorul nostru. Și pentru a încheia am să adaug formularea unui mare gazetar, Cristian Tudor Popescu, care a conchis despre acest studiu: „Adulții care vor rezulta din acești copii nu vor fi neapărat proști. Pot fi șmecheri, vicleni, abili. Gândirea lor va fi însă orientată exclusiv asupra intereselor personale, în primul rând materiale. Nu le va păsa câtuși de puțin de ceilalți, de societate, de valorile conviețuirii umane. Mulți dintre ei vor fi, la 18 ani, după generațiile cu cheia la gât, generația cu cheia limuzinei de gât, cadou de majorat de la părinți. Sau, o iau pe a lui tata și intră în trafic cu droguri și alcool în cap.”
Nu știu cât de adevărată este această previziune, dar oricum trebuie să facem ceva să nu ajungem aici.

Distribuie: