Literadura nr. 28 (7)

Sherzod ARTIKOV

Sherzod Artikov s-a născut în 1985, în orașul
Marghilan din Uzbekistan. A absolvit Institutul
Politehnic Fergana, în 2005. A fost unul dintre
câștigătorii concursului literar național „My Pearl
Region” la secțiunea de proză, în 2019. În 2020, prima
sa carte de autor „Simfonia toamnei” a fost publicată
în Uzbekistan de către editura Yangi Asr Avlodi. În
2021, lucrările sale au fost publicate în antologiile
numite World Writers in Bangladesh, Asia sings și
Mediterranean Waves în Egypt, în limba engleză. În
2021, a participat la Congresul Internațional al
Scriitorilor, organizat în Argentina, la conferința
internațională de literatură sub denumirea „Mundial
insurgencial cultura”, dedicată vieții și operei lui
Federico Garcia Lorca, la Festivalul Internațional de
Poezie din Tunisia, la Târgul Internațional de Poezie
din Singapore. Anul acesta a fost premiat drept
„Ambasador al Păcii Globale” de către Fundația Iqra,
„Ambasador Internațional al Păcii” de către Forumul
Literar Mondial pentru Pace și Drepturile Omului și a
primit „Certificat de prietenie”, și alte certificări de la
„Revista Cardenal”, în Mexic. În prezent, este
consultantul literar al site-ului cultural din Pakistan,
„Sindh Courier”, reprezentantul și delegatul în
Uzbekistan al revistei de literatură a Mexicului –
Revista Cardenal – și al revistei de literatură și artă din
Chile – Casa Bukowski.
Scrierile sale au fost publicate în mai multe reviste și
ziare din Uzbekistan. Apoi traduse în limbile rusă,
engleză, turcă, sârbă, slovenă, macedoneană, spaniolă,
italiană, poloneză, albaneză, română, franceză, greacă,
ebraică, portugheză, bengaleză, arabă, chineză,
indoneziană, persană și urdu.
În plus, scrierile sale au fost publicate în reviste literare,
ziare și site-uri web din Rusia, Ucraina, Turcia,
Muntenegru, Serbia, Slovenia, Anglia, Germania,
Grecia, Italia, Spania, România, Polonia, Israel,
Belgia, Albania, Macedonia, Kazahstan, Bangladesh,
Pakistan, China, Arabia Saudită, India, Indonezia, Irak,
Iordania, Siria, Liban, Yemen, Iran, Egipt, Peru,
Bolivia, Argentina, Columbia, Chile, SUA, Mexic,
Costa Rica, Guatemala și Nicaragua.

Simfonia toamnei

Existența altor anotimpuri e o minciună
Nu-i decât toamnă în astă lume, dragă
(Shukhrat Arif)

Întârziasem la restaurantul „Le Procope”. Maftuna
ajunsese deja și stătea la o masă, răsfoind o revistă de
modă cu coperte roșu închis, să-i treacă timpul.
Bărbatu-său nu se vedea nicăieri.
Ai întârziat prea mult, zise ridicându-se să mă
întâmpine cu un zâmbet pe obraz.
M-am așezat obosit pe scaunul din fața ei.
Am avut o grămadă de lucru la ambasadă.
Maftuna a închis revista, fără să dea crezare scuzei
mele și făcu semn unuia dintre chelneri.
Am comandat carne albă de rață prăjită, spuse în timp
ce răsfoia meniul pe care mi-l întinse. Tu ce comanzi?
Adu-mi o omletă cu supă de ceapă, m-am adresat
chelnerului în franceză, fără a deschide meniul.
De băut?, a întrebat el.
Suc de portocale, a răspuns mai întâi Maftuna.
Și mie la fel, am adăugat scurt.
După ce chelnerul a plecat, Maftuna privi în jur,
întinzându-și gâtul. Avea o prospețime, ochii îi erau
captivanți și era bine îmbrăcată, probabil pentru că se
afla într-o stare bună. Părul ei închis la culoare răvășit
peste umerii-i goi și rochia de aceeași culoare, lanțul
strălucitor de la gât o făceau să arate și mai atrăgător.
Nu arăți bine, îmi zise, privindu-mă atent. În orice caz,
sper că nu ești supărat fiindcă nu a venit soțul meu.
Nu, deloc, doar că sunt uimit. Dacă nu mă înșel, mați
invitat împreună.
A avut ceva de făcut urgent.
În scurtă vreme, chelnerul ne-a adus comanda pe o
tavă. Am băut destul suc de portocale înainte de a
mânca. Ea a început să-și mănânce rața în porții
mici, cu ajutorul unor tacâmuri strălucitoare.
Restaurantul era aglomerat. Cei adunați aici
încercau să se înveselească unul pe altul sub pretextul
unei cine în jurul mesei, împărtășindu-și îngrijorările
zilnice și probabil oboseala acumulată de-a lungul
zilei. O melodie de jazz îți țiuia strident în urechi și,
ca atare, cineva care nu era obișnuit cu asta sau căruia
îi plăcea singurătatea s-ar fi simțit ca întrat într-un
Nr. 28/iunie/2023
30
magazin, nu într-un restaurant. Probabil de aceea mă
durea capul și mi-am pierdut liniștea.
Îmi place Parisul, zise Maftuna, mâncând și rotinduși
furculița în aer. În special climatul. Vreau să stau
mai mult aici. Îi voi spune soțului meu să
prelungească viza. E posibil?
În loc de răspuns, bându-mi supa, am clătinat din cap,
în semn că e posibil. Pofta de mâncare a Maftunei mi
s-a transmis și mie în curând și am continuat să
mănânc în același fel, fără a mai acorda atenție durerii
mele de cap. Chit că nu sunt un expert în mâncăruri,
supa de ceapă mi s-a părut acră, iar omleta cam prea
prăjită de bucătari.
Te-aș întreba ceva, dacă nu te superi, spuse Maftuna,
în timp ce-mi trăgeam în minte concluziile legate de
mâncare. Dar e o întrebare prostească. Mi-a venit în
minte aceeași întrebare și în ziua în care ne-am întâlnit
la Louvre. Poți răspunde dacă vrei, dacă nu, nu e
nevoie.
Ce fel de întrebare? , am zis, oprindu-mă din mâncat.
A ezitat o clipă:
Parisul este supranumit „orașul dragostei”, zise
veselă, arătându-și dinții albi perlați. Este adevărat?
Există un zvon neîntemeiat de genul acesta printre
oameni – am spus, timp în care mi-a înțepenit gâtul și
bâlbâiala a revenit.
Se mai zice că franțuzoaicele sunt frumoase.
Sincer, n-am dat importanță.
Dar nu arăți deloc ca o persoană căreia nu-i pasă.
Orașul ăsta nu e un punct de interes pentru mine.
Slujba mea e aici, deci sunt aici. Și mai am un obicei:
dacă orașul nu mă interesează, nici oamenii lui nu mă
interesează.
Trebuie să fi fost impresionată că am vorbit clar și
succint și a izbucnit deodată în râs.
E un obicei bun, a zis, continuând să râdă și apoi a
început să mănânce cu și mai multă poftă decât
înainte. Îmi place carnea albă de rață. Aici o prepară
delicios. Excelent!
Ochii i-au strălucit pentru o clipă, mă privea din când
în când cum îmi sorb sucul de portocale cu plăcere.
Asta înseamnă că nu toată lumea iubește Parisul, care
e faimos în toată lumea.
Concluzia ta e măreață.
Cred că am făcut o descoperire.
Redescoperi orașul în propriul tău mod?, am întrebat-o,
chicotind ușor.
De ce nu?, adăugă Maftuna, cu fața străluncindu-i
și mai mult. Îl redescopăr și sunt atât de încântată
să fac asta. Sună la fel, am zis, presând un șervețel
pe buze și apoi bând din nou.
Continuarea conversației în același mod mi-a
afectat în curând apetitul. Maftuna se comporta
ciudat astăzi, trecând dincolo de o simplă
curiozitate liberă.
Dacă nu-ți plac aceste feluri de mâncare, poate ar
trebui să comandăm altele?, spuse privindu-mă
uimită cum dădeam la o parte mâncarea din fața mea.
Nu-i nevoie. N-am nicio poftă, încă de azi
dimineață – am zis, mințind-o, ca să n-o rănesc.
De înțeles. Mă simt deodată copleșită aici. Nu-i
destul aer. Ce-ar fi să facem un tur cu mașina prin
oraș?, a șoptit ușor, înclinându-și capul spre mine.
Auzindu-i oferta, m-am încruntat. Mi-am amintit
că nu scrisesem încă scenariul pentru un eveniment
cultural care urma să se țină săptămâna viitoare la
ambasadă. Peste asta, gândul de a-mi așeza capul
pe o pernă, să dorm, părea să fie singurul remediu
la corpul meu extenuat. Dar, din cine știe ce motive,
n-am îndrăznit să spun „nu” Maftunei.
OK.
S-a simțit puțin neliniștită de răspunsul meu,
dregându-și glasul și tușind de câteva ori. Apoi,
fără tragere de inimă, puse furculița pe masă, ținând
cuțitul în mână.
Cina s-a terminat, spuse ea, chemând chelnerul și
făcând socotelile în grabă cu el. Acum, să ieșim la
aer proaspăt cât mai curând, sunt frustrată aici.
Terminându-ne cina, am ieșit afară, înconjurați de
oameni beți. Maftuna nu și-a pierdut cumpătul pe
stradă, deși buna ei dispoziție fusese deranjată de
comportamentul meu. Menținându-și alura dreaptă
și pășind pe tocuri înalte, merse cu demnitate către
„Citroen”-ul roșu parcat în lateral.
Cadoul soțului meu, zise, arătându-mi-l. L-a închiriat
ca să văd orașul. E atât de bun la suflet, încât…
Am detectat cu ușurință tonul caustic din
comentariul ei. M-am așezat pe locul din față al
mașinii, fără să dau prea multă atenție. Maftuna
rămase o vreme la aer, apoi se așeză la volan și porni.
Te-ar deranja să mergem la Arcul de Triumf?, mă
întrebă în timp ce rulam pe autostradă.
Fiind în visurile mele, nu i-am răspuns la timp.
Ce-i atât de interesant la arcul ăsta? am întrebat-o
după câteva minute, privind Parisul învăluit de
întuneric.
Interiorul mașinii părea sufocant. Amândoi am
lăsat geamurile.
Poate n-o fi interesant pentru tine, pentru că trăiești
aici de mult timp. Dar pentru alții, este. De
exemplu, pentru mine. Dumnezeu știe când voi mai
ajunge aici!
Ajungând la Arcul de Triumf, Maftuna opri mașina
și coborî. Nu erau mulți oameni în fața arcului, doar
vreo câțiva care se plimbau mână în mână.
Remark a scris despre arc, știai?, zise apropiinduse-
și întorcându-se către mine.
Merse destul de mult, fără să-mi aștepte răspunsul.
A trebuit să măresc pasul pentru a o ajunge.
Am citit cartea, am zis când am ajuns-o. Dacă nu mă
înșel, era despre un medic evreu și amanta acestuia.
Maftuna și-a înclinat capul pe o parte și a privit în
direcția în care stăteam.
E ceva ce n-ai citit?, mă întrebă, apropiindu-se și
studiindu-mă din cap până în picioare. Ceva ce nu
știi? Ai citit Balzac, Hugo, Dickens, Marquez. Iată, și
Remark. Vorbești franceza și engleza fluent. Ești un
translator bun și ești chipeș.
Apoi s-a apropiat dintr-o dată. M-a lovit parfumul
feminin îmbătător pe care-l răspândea. Distanța dintre
noi se scurtase mult și îi puteam chiar auzi respirația.
Respira greu și avea privirea ațintită pe mine. Când
m-a sărutat pasional, m-am pierdut cu firea, mai întâi,
întrucât totul se petrecuse dintr-odată. Când mi-am
revenit, am făcut doi pași în spate, împingând-o.
Comportamentul meu i-a rănit mândria.
Lașule!, m-a admonestat, râzând veninos.
Oricât am încercat să mă controlez, m-am înfuriat
foarte tare la cele spuse de ea.
Ar trebui să bravez că flirtez cu o femeie măritată?,
am ridicat vocea.
Voi, bărbații, sunteți toți la fel, a continuat,
depărtându-se și apoi înghețând pe loc. Nu doar tatăl
meu, care m-a dat acelui om necinstit când aveam
șaisprezece ani, ori acea persoană care nu-și poate
aminti zilele în care m-a trădat, nici doar tu, care te
închini la tine însuți.
Mi-am întors capul către Arcul de Triumf, ca să nu
privesc la ea și am rămas în poziția aceea câteva
minute. Maftuna încă râdea, împroșcând venin. Nu
arăta ca femeia modestă care se plimbase cu mine la
Louvre acum patru zile și venise la ambasadă
împreună cu soțul ei, să-și prelungească viza
alaltăieri. S-a îndreptat brusc către mașină. La
început, n-am vrut s-o urmez când am văzut-o
plecând. Până la urmă, am mers, fără tragere de inimă.
Deschide ușa, Maftuna!, i-am zis când am ajuns.
Ignorându-mă, a călcat accelerația. Simțindu-mă
nenorocit, am alergat la unul dintre taxiurile goale
de pe marginea drumului.
Te rog urmărește Citroen-ul acela roșu!, i-am zis
celui mai apropiat șofer.
Acesta nu mi-a refuzat cererea și a urmărit-o la viteză
moderată.
Când a încercat să o prindă, Maftuna a mărit viteza,
chit că nu conducea deloc încet.
Ce naiba! S-a săturat cu viața?, zise șoferul
scuturându-și capul, surprins. E posibil să conduci
atât de repede în oraș?
La virajul de-a lungul Senei, un camion a apărut pe
partea opusă, de parcă ar fi picat din cer. Maftuna
de-abia a reușit să vireze la stânga. Ca urmare,
mașina ei a fost azvârlită pe marginea drumului, cu
zgomot strident de frână zdrobită. Mașina care
venea a claxonat și a trecut pe lângă ea. Când am
coborât din taxi, am alergat către ea, cu inima
bătând să-mi iasă. Maftuna stătea nemișcată, cu
capul pe volan, în mod miraculos nevătămată.
Deschide ușa!, i-am strigat, lovind geamul de
câteva ori. Deschide, îți zic!
A deschis ușa. Am tras-o afară. Apoi am dus-o pe
unul dintre locurile de-a lungul Senei.
Viața ta nu contează deloc?!, am strigat cât de tare
am putut.
Maftuna se holba la mine fără expresie, de parcă ar
fi privit în gol.
Da, așa. Nu-i treaba ta!
Stătea jos, cu capul plecat și tremurând. Aparent,
accidentul care nu o rănise, avusese un efect negativ
asupra psihicului ei și era extrem de speriată. Nici mie
nu-mi trecuseră teama și emoția. Inima îmi bătea cu
putere, în timp ce stăteam în picioare în fața ei.
Sunt sătulă de tot, zise Maftuna, privind râul grăbit.
Cum septembrie era pe sfârșite, era răcoare iar
temperatura scăzuse un pic. În Paris era o briză ușoară
de trei-patru zile, cerul era acoperit de nori de culori
diferite și uneori mai veneau și picături de ploaie.
Chiar și azi, vremea era închisă, cerul era noros, luna
care strălucise în fiecare seară de vară era ascunsă în
spatele lor, ceea ce te ducea cu gândul la o ploaie de
toamnă înainte de zori.
N-ai aprins farurile mașinii, i-am zis, așezându-mă
lângă ea.
Și-a aruncat o privire dezgustată înspre mașină.
Citroen-ul roșu, Citroen-ul prea roșu, zise, repetândo
de câteva ori.
Încă tremura. Acum, de la frig. Mi-am dezbrăcat
haina și i-am pus-o pe umeri. Mi-a mulțumit în
șoaptă. N-a mai zis nimic de atunci. Nici eu n-am mai
deschis gura.
Tata a vrut să mă mărite când aveam șaisprezece ani,
a zis Maftuna, privind iar râul și spărgând prima
liniștea. N-a ținut cont de tinerețea mea. Nici de
lacrimile mele. Îmi amintesc mult acele vremuri. Doar
împlinisem șaisprezece ani. Eram o fată de vis.
Voiam să studiez dreptul. Aș fi citit multe cărți, aș fi
învățat limbi străine. Ca toate fetele, aveam dulci
fantezii. Și într-o zi, s-a terminat totul. M-am măritat.
Știam că mă voi căsători într-o zi, dar nu m-aș fi
gândit să se întâmple atât de devreme. M-am căsătorit
fără să fi apucat să pășesc într-o viață independentă.
Când eram copilă, îmi imaginam că soțul meu va
semăna cu Darcy, personajul principal din „Mândrie
și judecată”. Îmi doream să fie nobil, loial și curajos
ca acesta, iar în viața reală se întâmplă adesea total
diferit. Atunci am văzut cu amărăciune stând în fața
mea un bărbat care era total opusul lui Darcy. Cu toate
acestea, n-am spus un cuvânt și nu m-am opus tatălui
meu. Chiar și mama l-a aprobat, zicând că toată lumea
face așa. Deci m-am măritat. Să zic drept, nu mi-a
plăcut soțul meu. N-am avut niciodată sentimente
pentru el (și nici acum). Am fost dezamăgită. Nici el
n-avea nevoie de mine. Știam că mă va trăda. Au
trecut zile, săptămâni, luni, de atunci. Nici măcar n-am
remarcat. Pentru că mă simțeam ca într-un mediu
străin. Ca urmare, pofta mea de viață s-a diminuat pe
zi ce trece. Am trăit așa timp de opt ani. Visurile mi
s-au risipit ca fumul, n-am mai avut nicio intenție de
a deveni avocat, n-am mai citit multe cărți, pasiunea
pentru limbile străine s-a stins. Era ca și cum nu mai
exista niciun sens în viața mea. În al optulea an al
căsniciei mele, am aflat că sunt însărcinată. Crede-mă,
a fost ca și când a apărut de undeva un sens. Am
fost atât de fericită că Dumnezeu îmi dăduse fericirea
de a fi mamă în locul aspirațiilor mele de dinainte.
Gândul de a avea un copil și de a deveni mamă m-a
umplut de fericire. Astfel că am început să trăiesc într-un
mod diferit. Într-o zi când m-am dus la spital, mi-am
văzut copilul pe un monitor. Doctorul a râs și a zis
că face baie cu mânuțele tremurând. De fapt, copilul
meu se scălda, fluturându-și mâinile. Apoi am început
să-i vorbesc în fiecare zi. Îi spuneam povești noaptea
și îi cumpăram haine pentru când îl voi naște. Era ca
și cum mi se reîntorsese pofta de viață.
Când eram în luna a cincea, într-o zi de vineri, soțul
meu a venit acasă târziu. Mirosea a parfum de
femeie și era beat. M-a insultat sever, m-a bătut
holbându-și ochii și țipând ca un animal. Cum
simțeam durerea profundă a loviturilor sale în tot
corpul, ceva părea să se fi rupt în mine în acel
moment, iar inima mea sensibilă a strigat, presimțind
ceva mai rău de atât. În ziua următoare mi-am pierdut
copilul, la spital.
Maftuna a izbucnit în lacrimi. Suspina și plângea.
Umerii i se scuturau violent și, plângând, i se simțea
un ecou dureros în voce.
Așa că am petrecut mult timp în spital, fără a-mi
recăpăta cunoștința. Am fost devastată și profund
deprimată. Nu voiam să văd pe nimeni, zăceam acolo
toată ziua, fără să părăsesc camera. Nu voiam să-i văd
nici măcar pe părinții mei. De soțul meu îmi era
scârbă. Nu-mi puteam imagina traiul în aceeași casă
cu cineva cu care nu eram fericită și pe care acum
începusem să-l urăsc. Dar am continuat să trăim
împreună. Tata m-a lăsat cu el, dându-mi asigurări că
voi avea un alt copil. Amuzant, nu? De ce sunt viața
și oamenii așa? Nu pot găsi răspunsuri la aceste
întrebări. Comportamentul soțului meu e chiar mai
ridicol. Bărbatul care m-a lovit și și-a ucis copilul ma
adus la Paris să mă distrez.
Acum plângea uitându-se la mine, inima îmi bătea cu
putere și încercam să n-o privesc.
Prima zi în care am ajuns aici, n-am părăsit hotelul.
Nici măcar nu-mi place orașul ăsta care e visul a
milioane de oameni, deoarece rana din suflet nu mi sa
vindecat. Am stat în fața ferestrei toată ziua. Așa
arată Turnul Eiffel privit de la fereastră. Bărbatul meu
a plecat dimineața și s-a întors seara. S-a întâmplat la
fel și în zilele următoare. Am privit orașul prin
fereastră toată ziua. În a patra zi, i-am cerut soțului
meu să mă ducă la casa memorială a lui Hugo. A fost
de acord. M-a lăsat acolo singură, spunându-mi că mă
va lua într-o oră. Am fost lăsată singură în fața
muzeului scriitorului meu favorit. Când am intrat, era
o întâlnire în holul principal. Era mai mult o
ceremonie de prezentare, decât o ședință. La scurtă
vreme apoi, mi s-a confirmat.
Îți amintești ziua aceea? Era o prezentare a operei lui
Hugo, pe care ai tradus-o în uzbecă, și le spuneai
oamenilor despre Hugo și rolul acestuia în viziunea
asupra lumii printre cititorii uzbeci. Cum stăteam
privindu-te, dintr-un motiv anume am simțit că am
uitat durerea care-mi torturase sufletul atât amar de
vreme, rana sa nevindecată, și îți ascultam discursul
cu plăcere, ca și cum m-aș fi întors la cei șaisprezece
ani ai mei. Apoi, te-am întâlnit în persoană. Ai spus
că lucrezi la ambasadă.
Am vorbit despre Hugo și literatura franceză. Am
citit aproape toate scrierile lui Hugo. Când ai auzit
asta, ți s-a luminat fața. Acesta era și scriitorul tău
preferat.
Când m-am întors de la muzeu, m-am simțit mult mai
înviorată. Cum furtuna mi se oprise la granițele
sufletului, durerea și oful dispăruseră, doar de data
aceasta după o lungă perioadă de timp, am simțit pace
și liniște. Am deschis fereastra și am privit în jur. Mia
venit ideea că viața e, de fapt, frumoasă; nu e doar
în negru și alb. Cel mai interesant lucru a fost că am
mâncat cu mare poftă în seara aceea și am dormit
liniștită în timpul nopții, fără să mă trezesc anxioasă.
Spuseseși că te vei duce la Louvre în fiecare weekend.
Mai erau două zile până la sfârșitul săptămânii. După
aceste două zile, m-am trezit duminică dimineață și
m-am dus la Louvre. Ca să te găsesc. Imediat ce am
ajuns, am fost uimită. Era un spațiu mare și plin de
oameni. Din fericire, mi-am amintit ce ziseseși despre
pictura Monei-Lisa. Am întrebat și am găsit camera
unde era plasată pictura. Am mers acolo și te-am
văzut printre oamenii din jurul tabloului. Eram atât de
fericită. M-am apropiat, ca să-ți atrag atenția. Stăteai
acolo, ocupat să notezi ceva în carnet. Te-am privit în
liniște. M-ai observat, chiar dacă nu imediat. Ai
zâmbit văzându-mă. Am avut o conversație grozavă
în ziua aceea despre Mona Lisa și am făcut turul
muzeului împreună.
Când m-am întors la hotel, soțul meu, care bea
șampanie, a spus că mai avem două zile până să ne
expire viza. Apoi l-am implorat să o prelungească. Ma
privit cu surprindere. Am reușit să-l conving. Chiar
îmi doream să mai stau în Paris. Nici măcar nu știam
de ce, pur și simplu voiam să rămân, nu voiam să
merg în altă parte, având un sentiment nou care se
trezise în inima mea.
Două zile mai târziu, soțul meu și cu mine am mers la
ambasadă. Te-am întâlnit din nou acolo. Ne-ai ajutat
cu prelungirea vizei. Soțul meu ți-a mulțumit și te-a
invitat la cină. Am fost chiar și mai fericită când ai
acceptat. M-am trezit de dimineață visând la această
cină. A trecut multă vreme de când nu m-am mai uitat
în oglindă. M-am așezat în fața ei pentru prima oară.
În mod normal, aș fi purtat o rochie de ocazie. De data
asta, mi-a fost greu să aleg una. Mi-am descoperit, de
asemenea, lănțișorul de aur, care zăcuse neatins ani
de zile în valiza mea. Odată cu trecerea timpului, de-abia
îmi stăpâneam entuziasmul. După amiază, soțul
meu a ieșit, pretinzând că are treabă. Mi-a cerut să-l
scuz pentru că nu vine. Așa am venit singură încoace,
în mașina pe care a închiriat-o. M-am simțit mult mai
relaxată în restaurant. Știam asta. Pentru că am avut
privilegiul de a conversa. Asta m-a distras un pic. Ca
urmare, ți-am pus niște întrebări stupide la cină. Mam
comportat urât. Am uitat să mă controlez. De bună
seamă, m-ai considerat slabă de înger. Și eu m-am
urât. Acest sentiment mi-a pus stăpânire pe tot corpul
și m-a acoperit de vălul rușinii. Din această cauză, mam
urcat în mașină, pentru a scăpa de acest sentiment
care începuse să-mi macine sufletul. Dar am suferit
mai rău acolo. M-am cufundat în agonie și am condus
cu viteză, deoarece ajunsesem la concluzia absurdă că
acest sentiment, care se înrăutățea, mă va părăsi dacă
mor. Sentimentul de autodetestare motivează fiecare
persoană să se comporte în acest fel. Același lucru sa
întâmplat cu mine înainte să-mi apară camionul în
față. Dar am fost speriată când a apărut mașina. Nu
eram în stare să mor. N-am fost destul de tare, am fost
slabă.
Maftuna s-a ridicat și s-a dus la malul râului. A privit
aparența sa întunecoasă în noapte și a ascultat Sena
câteva minute. Apoi, s-a întors fără grabă. Nu mai
plângea, se calmase și era mai bine.
Când toamna intră în viețile noastre, îi e greu
primăverii să se întoarcă, zise, privind în depărtare
peste râu și a oftat, începând să spună un poem:
Am așteptat pe cineva, sperând ceva,
Am privit la cer ca un plop.
N-am putut măcar să trăiesc precum căderea
frunzelor,
Ca și când încă aș avea nevoie de tine.
Limba abia tremură ca o frunză,
Învingătoarea toamnă împrăștie din nou fum.
Aș picta lumea într-o culoare frumoasă,
Îmi pare rău, toamna a venit înaintea ta, iartă-mă…*
După ce a spus poemul, mi-a luat haina în mâini, a
împăturit-o cu grijă și mi-a așezat-o alături. Am
privit-o tăcut.
Plec mîine din Paris, a spus, aruncând priviri în jur și
a fost brusc dezamăgită când ochii ni s-au întâlnit. De
fapt, la fel ca și tine, nu mă interesează orașul acesta
deloc. Motivul pentru care am rămas aici mai mult nu
a fost frumusețea lui.
M-am ridicat și am ezitat dacă să-i spun ceva. Sincer,
nu știam sigur dacă s-o lămuresc sau s-o consolez.
Cum m-am aplecat către ea, Maftuna s-a retras și a
gesticulat în semn de refuz. Am rămas unde eram și
nu era niciun sunet în mine: niciun cuvânt care să o
facă să se gândească sau să o liniștească. Ochii îmi
erau întunecați și capul plin de gânduri confuze, de
parcă s-ar fi lăsat bezna pe mine.
După un timp, a început să se depărteze și, fără a-și
lua la revedere, s-a dus către mașina ale cărei lumini
erau încă aprinse. Fără a se întoarce, a stat din nou
dreaptă și a mers cu demnitate, apăsând pe tocurile
înalte.
Citroenule roșu, prea roșule Citroen, a mai zis în timp
ce pleca. Darul soțului meu, darul „amabilului” meu
soț…

Poemul din text îi aparține lui de Shuhrat Arif

Traducere în engleză de Nilufar Mukhammadjonova
Traducerea în română:
Florentina Loredana Dalian

Distribuie: