Spații culturale nr. 88 (6)
La pas prin Europa
Plecăm la drum imediat după micul dejun, pentru că ne așteaptă o cale lungă și câteva obiective pe care nu trebuie să le ratăm pentru nimic în lume. Punctul final al zilei: insula Eghina. Ne vom deplasa pe autostrada care leagă Patras de Atena, mergând de la vest spre est, urmând nordul Peloponezului, pe malul Golfului Corint. După aproximativ două ore ajungem la primul obiectiv al zilei.
Canalul Corint
Este un canal artificial care face legătura dintre Golful Corint din Marea Ionică și Golful Saronic din Marea Egee. El este amplasat în istmul Corint, cea mai îngustă parte de pământ dintre Peloponez și Grecia continentală. Prin realizarea sa, Peloponezul a devenit insulă. El a fost construit între anii 1881 și 1893 și are o lungime de 6,3 kilometri. Încă din antichitate s-a dorit realizarea acestui canal pentru scurtarea rutelor comerciale maritime cu aprox. 400 km.. Construcția a durat așa de mult deoarece a fost săpat în stâncă. Pentru a ne face o imagine reală asupra canalului se impun a fi spuse câteva caracteristici. De la luciul apei până la nivelul de sus al solului sunt maximum 90 de metri, iar pereții au o înclinare de 800. Lungimea canalului este de 6343 metri, lățimea minimă la suprafața apei este de 24,6 metri, iar la fundul apei este de 21,3 metri. Pentru că nivelul apelor din cele două mări era egal nu a fost nevoie de ecluze. Adâncimea minimă a apei este de 8 metri. Canalul era folosit de nave mici, iar în zilele actuale este permisă circulația în principal vaselor turistice. Anual peste 11.000 de vase circulă pe canal. Recordul vasului cel mai mare care a trecut prin canal este deținut de vasul de croazieră „MS Braemar” care avea o lungime de 196 metri și o lățime de 22,5 metri. Canalul este traversat de 6 poduri convenționale și 2 poduri submerse, la capetele lui. Istmul Corint este o zonă cu o activitate seismică activă. În mai multe rânduri canalul a fost închis pentru lucrări de întreținere și stabilizare a pereților. Cele mai mari distrugeri au avut loc în timpul celui de-al doilea Război Mondial provocate de germani. Cu sprijinul unor trupe de geniu ale SUA canalul a fost redat circulației în septembrie 1948. Avem timp să admirăm această lucrare deosebită de pe un pod aflat lângă capătul de la Marea Egee. Atât putem spune: impresionant. Facem fotografii, iar de la comercianții din zonă, cei care doresc pot achiziționa suveniruri. Mai putem vedea multele vase care așteaptă în larg pentru a le veni rândul pentru a trece prin canal. După 45 de minute, plecăm spre următorul obiectiv, de această dată, spiritual.
Aceasta se află în localitatea Loutraki, la o distanță de doar 30 de minute față de Canalul Corint, fiind o mănăstire ortodoxă, cu obște de maici. Trecem prin orășelul Loutraki, un oraș frumos, liniștit așezat pe dealurile ce străjuiesc la vest Golful Corint. Mergem spre nord, tot urcând până când șoseaua pare că s-a înfipt în munte, la altitudinea de 700 metri în Munții Geraneia. Coborâm din autocar și conduși de preoții Ioan și Marcel urcăm câteva sute de trepte până la mănăstire. Acest loc nu a fost ales întâmplător. În peștera care este încorporată mănăstirii au fost găsite moaștele întregi ale Sfântului Patapie din Teba Egiptului, în anul 1904. În același loc s-au găsit capul Sfintei Ipomoni (se traduce Răbdare), care este mama împăratului Constantin Paleologul, și o parte din moaștele Sfântului Nikon cel Nou. Toate aceste moaște sunt păstrate în biserica mare a mănăstirii ce este închinată Maicii Domnului. Sfântul Patapie s-a născut în anul 380, într-o familie aleasă. A făcut studii temeinice științifice, matematice, filosofice și de retorică. După terminarea studiilor a devenind călugăr și s-a nevoit mulți ani în pustiu, după care a venit în Constantinopol, unde a făcut foarte multe minuni: a redat orbilor vederea, a izgonit demonii și a vindecat cancerul. După ce acesta moare, în anul 463. este înmormântat în Biserica Sf. Ioan Botezătorul. După căderea Constantinopolului, la o mie de ani de la moartea sa, moaștele sale au fost aduse în peștera din Munții Geraneia, unde sunt și astăzi. Prăznuirea Sfântului Patapie are loc în Biserica Ortodoxă pe data de 8 decembrie. Mănăstirea a fost întemeiată în anul 1952. Ne rugăm și ne închinăm la cinstitele moaște și ne reculegem în biserica mănăstirii, făcând și fotografiile de rigoare. Din curtea mănăstirii, de la înălțime, și de pe traseul până în Lourdaki admirăm Canalul și orașul Corint, precum și pe cele două mări în același timp. Ne continuăm deplasarea spre est până în Atena. În apă, în apropierea țărmului, vedem utilaje de extracție de petrol în plină activitate extractivă, iar pe țărm în proximitate sunt rafinării pentru prelucrare. Traversăm o parte a capitalei Greciei, deplasându-ne în portul Pireu de unde vom lua un ferry boat cu destinație insula Eghina.
Din portul Pireu ne îmbarcăm pe un ferry boat ce ne va duce în insula Eghina. Portul Pireu este cel mai mare port al Greciei și unul dintre cele mai mari din Marea Mediterană și Europa. Are terminale atât pentru pasageri cât și pentru mărfuri. După o călătorie de aprox. 45 de minute debarcăm pe celebra insulă din Golful Saronic. Insula are 87 km2 și în jur de 13 000 de locuitori. De insula Eghina (Egina sau Aegina) se leagă numele a 3 mari personalități: Platon, Pavel din Eghina (a fost un medic bizantin ce a trăit în urmă cu circa 1500 de ani și a redactat câteva celebre enciclopedii medicale) și Sfântul Nectarie din Eghina. Platon a fost un mare filozof al Greciei antice, el fiind fondatorul Academiei din Atena. De la el au rămas celebrele dialoguri (de tinerețe, de tranziție, de maturitate și de bătrânețe), 35 la număr și 13 scrisori (din care doar a șaptea pare a fi autentică). Însă noi îi vom acorda întreaga atenție Sfântului Nectarie. Nu după mult timp ajungem la mănăstirea ridicată pentru cinstirea sa. Acesta s-a născut la 1 octombrie 1846 în localitatea Silivri din actuala Turcie, pe malul Mării Marmara, într-o familie săracă. La naștere a primit numele Anastasios. La 14 ani pleacă la Constantinopol ca să se școlească și să lucreze, iar la 20 de ani pleacă în insula Chios, unde va preda ca învățător. Aici devine călugăr, primind numele de Lazăr în mănăstirea Nea Moni, în anul 1876. Anul următor devine diacon, iar la tundere primește numele de Nectarie, pe care îl va purta toată viața. Primind ajutor de la un creștin bogat din insulă, își continuă studiile la Atena, obținând diploma Facultății de Teologie, în anul 1885. Tot în acest an pleacă în Egipt, unde este hirotonit episcop și numit mitropolit al Pentapolei. După un an, a fost alungat ca urmare a unor calomnii. S-a întors la Atena funcționând ca predicator și apoi ca director al unei școli teologice, timp de 15 ani. Între anii 1904 – 1907, ctitorește Mănăstirea Sfânta Treime din insula Eghina, unde se va retrage în anul 1908. A murit la 8 noiembrie 1920 și a fost înmormântat aici. Abia în anul 1953, moaștele sale au fost mutate unde se găsesc și astăzi. În timpul vieții sale, trăind în sfințenie, a făcut numeroase fapte deosebite. Aceste fapte continuă și după moartea sa, mulți pelerini creștini merg la mormântul său, pentru a se închina și ruga la cinstitele moaște, făcătoare de minuni. În anul 1961, a fost declarat sfânt de Sinodul Bisericii din Grecia, prăznuirea sa fiind oficiată în ziua de 9 noiembrie. Ajungem pe seară la mănăstire și, după ce o vizităm, ne oprim întregul grup de pelerini de la Buzău la mormântul său, la care preoții Ioan și Marcel oficiază acatistul Sf. Nectarie Taumaturgul. După slujba înălțătoare, după rugăciunile fiecăruia, mergem, traversând insula, la hotelul Blue Fountain. A doua zi, a șaptea, aveam să părăsim insula cu ferry-boat-ul până în portul Pireu, după micul dejun. Până în portul Eghina, vedem cu alți ochi peisajul. Pe tot parcursul traseului, de la hotel până în port, vedem întinsele plantații de fistic, un simbol al insulei. Ne vom face cumpărături cu celebrele fructe și din port, după ce cu o seară înainte am cumpărat de la mănăstire, pe lângă care trecem, luându-ne rămas bun.
Pauză de cafea
(pamflet între două știri apocaliptice)
Motto: Care cum ajunge la microfonul istoriei și pune mâna pe diapazon
Pretinde mulțimii să cânte aceeași arie, din Nabuco, în alt ton.
Îmbrăcați în costume de gală sau, după caz,
Rupți în coate, cârpiți, despuiați,
Mascați, vaccinați, învrăjbiți, izolați
Haideți, „dragi tovarăși și pretini”,
Să aplaudăm din inimă
Sau – de nu – măcar din inimioară
(cu „vii și puternice aplauze”, ca odinioară),
Să slăvim, deci, acum și în veci,
Atotputernica, ispititoarea lume virtuală,
Atotțiitoarea, atotștiutoarea inteligență artificială,
(icoanele să le dăm la REMAT, că… s-au demodat).
Să aplaudăm
Capul (rotunjor) care – zice o vorbă –
Ridicat la putere devine pătrat,
Să ovaționăm
Bunăstarea noastră… strict oficială,
Libertatea noastră de joi până mai apoi,
Tichia de mărgăritar și cântăreața cheală…
Dacă ne aliniem, fără împotrivire, cu toții –
Bunicii, fiii, nepoții, mătușile, unchii,
Cumnații, cumnatele, cuscrii și cuscrele –
La noile directive, la noua direcție,
Dacă strigăm „uraaa!!!” din toți rărunchii,
Dacă batem cu voioșie din palme,
Dacă, pe trei-patru voci, învățăm să cântăm
„Pușca și cureaua lată/ Ce ficior am fost odată…
Când eram la mama fată”,
Dacă suntem foarte docili, foarte disciplinați,
Dacă mâncăm cu poftă de patruped-furnicar
Greieri, lăcuste, gândaci de făină, de bălegar,
Dacă suntem… politicește corecți,
Dacă executăm „recomandările” – „la stâân-ga!”,
„la dreaap-ta!”, „la dreaap-ta!”, „la stâân-ga!”
„culcat!”, „târâș înainte!” și „drepți!”,
Fără să pretindem vreodată „pe loc repaos!”
Deși lumea se zvârcolește azvârlită în haos,
Dacă tăcem chitic atunci când ne dor
Amintirile noastre… din viitor
(despre democrațiile care promit gălăgios
trai pe vătrai de aur și viitor luminos),
Dacă nu înotăm împotriva curentului,
Dacă nu scuipăm în contradirecția vântului,
Dacă nu adresăm celor năucitor de bogați
Întrebări despre sărăcia lucie a celorlalți,
(Că, doar, „iarna nu-i ca vara”, nici vrabia cum e cioara
Și știm că marile averi fără-ndoială provin
De la vreo rudă îndepărtată – la țanc răposată –,
Cu nume de cod „tușica-tamara”),
Dacă toate „prețioasele” lor indicații le respectăm,
Dacă, îngrădiți – „democratic” desigur – în noul ocol,
Nu ne purtăm iresponsabil, ca-n poveste copilul
Care vede și strigă „împăratul e gol!!!”,
Oameni nou-nouți ne vom face și-atunci
Sigur se răzgândesc și ne lasă în pace
Pandemiile, războaiele, radiațiile, criza mondială,
Seceta, seismele, tornadele, vaca smintită,
Porcul ciumat, găina gripată, capra râioasă,
Maimuța buboasă, încălzirea globală…
Și multe alte uriașe, iminente primejdii livrate
Cu nemaiîntâlnită generozitate,
La emisiuni horror de apocaliptice știri
Efectul de frică generalizată având întâietate.
Eheiii! Atunci, când noul om nou va fi omniprezent,
Apăsând pe un simplu buton
Se va reface instantaneu stratul, acum ciuruit, de ozon.
Morala 1: Oricând, oriunde, opoziția e nedorită frână vinovată. Oricând, peste tot, „aliniații” îi dau peste bot.
Morala 2: Istoria? O spirală… în sus, în jos, treaptă cu treaptă…
Năravul istoriei e să fie, periodic, tragică și nedreaptă.
Morala 3:
Aroganții piloți – vremelnici posesori de bolid –. Concurenți în raliuri politice de mare viteză,
Nu pricep că, eliminând frânele, ratează curbele.
Intră în parapet. Devin paranteză. Se sinucid.
STELE ȘI PIETRE
Chiar și lumina tremură uneori
poate un spasm
câte o nefericire ce nu tulbură
prea tare viața
năvalnicul râu
de stele și pietre
toate prețioase
CA ÎNTOTDEAUNA
Deriva ghețurilor înainte de topire
până să-mi inunde ghioceii
încă un bob zăbavă
rămân ei mesagerii mei tăcuți
glasul pământului
anunțând o primăvară
ca întotdeauna
cruntă, controversată
devastând negurile
iscând zori noi
RĂSCOLIND NISIPUL
Mă vei găsi într-o piatră
la un mal de mare
scoica înfiptă în stâncă
partea ei lucioasă, rozalie
sub degetele răscolind nisipul
fruntea dintr-odată înseninată
primind mângâierea vântului
legi necunoscute îți vor apărea
limpezindu-ți ochii
nu mai mult de o clipă
de ajuns cât să-ți îmbrățișez năluca
ADIERE
Chiar ai rămas aici
din pricina unui cuvânt
a unei ciudate adieri
aducătoare de ploi îmbelșugate
într-un șuvoi de eteruri
mustind de viață
asta s-a întâmplat
nu e târziu
nu e devreme
două sfere s-au atins
se înalță un cântec
O NOUĂ VIGOARE
Odată cu mugurii de salcie
mai crește ceva
mai respiră pământul
îngrășat de oasele iernii
fata verde a grădinii
vestește o nouă vigoare
speriată chircită
o bucurie delicată
vrea să se înalțe
curaj, frumusețe
ÎNTÂLNIRI
Am găsit idealul loc
al întâlnirilor
neprevăzute
într-un vârf al degetelor
prelungit până la o stea
duioșie necuprinsă
în vreun articol de lege
IAR TE MINUNEZI
Unde e începutul
unde e sfârșitul
ce unire sublimă
unul într-altul
unul din altul
o verigă din lanțul ăsta
ești și tu
și iar te minunezi
te cauți și nu te mai găsești
alături cu foșnet ușor
umbra ta și un cor de îngeri
blândețe supremă
REGINĂ A NOPȚII
Da, cercurile s-au atins
acolo sus o scânteie
o așteptam, am strigat!
atât de primitor, Cerul
încă o regină a nopții
îndelung roditoare
din pământ crescută
fără seamăn, bucurie
ZVON DE VIAȚĂ
Trompetele nopții
clipocesc discret
îmi anunță
același început
mereu roditor
lumini se sting
se aprind
aici, un zvon de viață
suntem, știi,
între cer și pământ
locul trecerii înalte
al păsării săgeată
PERDAFURI
Proștii nu-i invidiază pe cei inteligenți. Îi compătimesc.
Demnitarii politici sunt ca pempărșii. Când încep să miroase urât, trebuie schimbați urgent.
Unii politicieni de astăzi sunt vegetarieni. Alții – chiar erbivori.
După cum se poate vedea deseori, un fund de muiere poate ridiculiza un întreg partid politic.
Când politica e târfă, instituțiile statului devin adevărate bordeluri.
Democrația noastră originală seamănă cu o nuntă de câini, unde doar unul exercită actul împerecherii, iar ceilalți dau ca bezmeticii din fund.
Politicienii ne bagă degetele în ochi, numai dacă ale noastre sunt în nas.
În politică, ariviștii se cațără, precum maimuțele, ca să ne arate nouă fundul.
Mulți politicieni își doresc câte un loc de veci în Parlament.
Guvernul adună de la cei mulți. Și-i îndoapă pe cei aleși.
În politică, mascota haitei este ciolanul.
Mulți tirani moderni au venit la putere călare pe calul democrației.
Există destule certitudini că actualii noștri politicieni vor lăsa poporului român ce i-a lăsat Terente în formol.
În politică, ajung în față cei care pupă cât mai multe dosuri.
În politică, două gesturi sunt fundamentale: grohăitul porcului ghiftuit și guduratul câinelui flămând.
Unii politicieni nu pot fi cinstiți, după cum canibalii nu pot fi vegetarieni.
Multe popoare afirmă că s-au urinat în fața tiranilor. Da, dar fără să-și descheie șlițul pantalonilor.
După o chinuitoare și nesfârșită tranziție, România nu are nici drumuri și nici direcții.
Exilul îți îndestulează stomacul, nu și sufletul.
În campaniile electorale, politicienii continuă să împartă linguri și după ce s-a terminat ciorba.
Mă tem că globalizarea culturii se va face sub bagheta manelizării.
Lipsa tandreții înalță ospicii.
Iubirea – această Catapeteasmă a condiției umane.
Prea mulți au făcut scuipătoare din candela iubirii.
Oamenii mari sunt aceia care trag țărmurile după ei.
S-ar putea scrie oricând un eseu despre rolul cârciumii în literatură.
I-a fost dat marii poezii să nu încapă în cuvinte.
Mă indispun orbitele goale ale viitorului.
Mă tem de proștii cu aspirații.
Proștii nu se mănâncă între ei. Vor ceva mai fin.
Este foarte greu să fii și prost și modest.
Și scrisul este ocnă. Dar a găsi un cititor a început să fie mult mai greu.
Omul este singura efemeridă, care se ia la trântă cu neantul.
Istorie literară
Grigore CODRESCU
Note critice din lecturile unui octogenar*
(Regretatul ION ROȘU ‒ poetul eminescolog**)
Băcăuanul ION ROȘU, licențiat la Universitatea „Al.I. Cuza”, venea din lumea satului, comuna Săucești, Bacău și, în tot ce a reușit să facă ‒ poet, bibliotecar și jurnalist ‒, la Bacău și în ținutul Vrancea, a vibrat cu frenezie și s-a remarcat întâi prin seducătoare balade lirice. Mi-a rămas în memorie lectura făcută de el acasă, privind Biserica Armenească, lângă care locuia atunci cu soția lui, profesoară; sunt și părinții unui copil genial la matematică, acum profesor în SUA.
A fost răpus de un destin crud, după ce ajunsese lucrător la Biblioteca Națională și în colaborare cu Muzeul Literaturii Române. Își conturase un proiect grandios, din care nouă ne-a rămas doar un prim volum, din cinci. O sugestie din Perpessicius, fondatorul ediției naționale a Operei poetului. Autorul băcăuan mărturisește că, văzând cum uneori documentele tac, a dat glas logicii și bunului simț. Băcăuanul nostru observase că eternitatea lui Eminescu era bântuită de presupunerea că strămoșii paterni nu ar fi provenit din spațiul românesc. Însuși numele moștenit ‒ Eminovici, alimenta bănuiala prin aspectul său evident exotic.
În opt paragrafe, pe surse de toate felurile, autorul scutură cu exigență toate arhivele, respingând toate variantele care îi sunau straniu: de origine turcă, bulgar din Brăila, militar suedez, viță de șleahtă, origine armeană, sârb pripășit, albanez, prusian, neamț, evreu, constatând că rădăcinile sunt de moldoveni neaoși din Bucovina; pot fi urmăriți strămoșii până în timpul lui Alexandru cel Bun. Se oprește la sugestia lui Augustin Z. N. Pop, care pornește de la cuvântul emin; incursiunile lexicale, lungi și prolixe, i-au încurcat pe mulți; doar D. Caracostea, celebrul exeget, trimitea la Dicționarul geografic al lui George Ioan Lahovari, în care apar unele repere explicative. Apoi, în 1755, în protocoalele școlii române din Blaj, s-a găsit un Iminovici cu ai săi din familie.
Ramura bucovineană îl are pe Vasile Eminovici, nume puțin cunoscut. Bunicul lui Eminescu, deși biografii l-au așezat în Călineștii lui Cuparencu, trebuie găsit în ținutul Blajului. El a ales drept loc de emigrare Bucovina pentru că provincia era alipită recent de Austria.
Ion Roșu compară și distinge între argumentele apărute în arhive, cu echilibru. Casa acestui Vasile Eminovici din Călinești era ocupată de numeroși copii, zice și biograful V. Gherasim. Biograful nostru îi evocă pe toți, cu limite și relații de familie, din Condica născuților sau din Mitricile din epocă.
Trecând la familia Iurașcu din Joldești, familie curat românească, vedem că chiar un cunoscut cârcotaș precum Constantin Sion în Arhondologia Moldovei, îi califică pe Iurașcești moldoveni vechi și de neam boieresc. Matei, cel mai bun cronicar al familiei, știa de la mama sa că alde Iurașcu „au fost boieri de I-a ordine” și erau „de loc din Hotin”. Prin 1647, se găsește un Iurașcu vătav, din care, după două generații, vor apărea alți descendenți din care găsim pe Raluca Iurașcu, mama Poetului. I. D. Marin a evocat viața și moartea bunicii lui Eminescu, pe care I.R. n-o acceptă în întregime. Acesta optează pentru varianta că bunicul poetului a închis ochii la Ipotești.
***
Ion Roșu s-a stins în 1996, de un accident cardiac; era acasă în București, avea 51 de ani. Mulți îl cunoșteam de la Universitatea din Iași. Am făcut un test de memorie: după ce privea un minut o pagină din carte, o putea reproduce; mai avea și un dar: putea imita vocea și pronunția oricui din viața publică. Să-i fi adus chiar aceasta sfârșitul?
Volumele de balade lirice au circulat cu succes: Pasărea nopții, Fericitele acvarii, Colina cu statui, Lumină de lumină. Biblioteca din Săucești îi poartă numele, iar fiul său se aude că e universitar american.
La finele cărții, citim o Cronologie, istorică și de familie, din care aflăm multe despre reprezentanții poetului, ai rudelor acestuia. O soră a Ralucăi, mama Poetului, anume Safta Iurașcu, a trăit la Fundeni-Secuieni, Bacău, unde se căsătorește cu D. Velisar; urmașii acestora și-au dus viața cu mândrie și discreție, prețuind cartea și valorile morale. Constantin, urmașul, căsătorit cu Maria Banu au avut zece copii, care s-au calificat bine: ofițer (Nicolae), profesori (Elvira, Mariana, Gelu, Vasile), economiști (Olga, Cornelia), învățătoare (Ana, Niculina), juriști (Constantin). Unde, cândva, a fost casa acestei numeroase familii, s-a înălțat un monument cu sigla Nihil sine deo.
Ion Roșu a evocat cu pioșenie atmosfera unei familii care a impus mereu respect. „Coconul Dumitrache și cocoana Safta Velisar, soră cu mama Poetului, țineau în anii buni măcar patru cai. Trăsura avea vizitiul ei.” Citim o scrisoare a Xeniei Velisar, soră cu clucerul Dimitrie, căruia, uneori îi mai scria. Fevronia și Olimpiada trăiesc la mănăstire Agafton, Botoșani. În 1886 a dăruit mănăstirii Agafton o „cruce de argint cu pietre de topaz”; era stareță la mănăstire. S-a stins la vârsta de 80 de ani. În timp, citise poeziile semnate de nepotul Mihai Eminescu.
Anumite imagini și informații din cartea lui Ion Roșu confirmă interpretarea călinesciană că Poetul Național și-a tras sevele operei din tot spațiul românesc cunoscut. Adie o boare de mândrie și pentru noi, chiar dacă le aflăm din cărți. Căci vorba creatorului Luceafărului: „Multe flori sunt, dar puține/ Rod în lume o să poarte,/ Toate bat la poarta vieții,/ Dar se scutur multe moarte.”
Cartea lui Ion Roșu, care e doar o cincime din proiectul său, rămâne ca un poem închinat spiritului românesc cu evlavie și profunzime.
* Grigore Codrescu – profesor și scriitor băcăuan.
** Ion Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui Mihai Eminescu. Originile. București, Cartea Românească, 1989.