Literadura nr. 28 (6)

Raluca FARAON

Ludi și nu prea…

Despre volumul Ludi al lui Cosmin Andrei
Tudor, apărut în 2021, la Editura Neuma, s-a
scris deja cu entuziasm, în reviste literare sau pe
blogguri, atât în limba română, cât și în limba
engleză. Volumul suscită încă interes pentru că
este sclipitor prin conținut și limbaj poetic, atent
conceput (geometric, la o adică) și oferind
senzația, în ciuda rigorii formale, unei prospețimi
nedisimulate.
Cosmin Andrei Tudor și-a împărțit cartea în
patru secțiuni simetrice (Preludiu, Interludiu,
Postludiu, Metaludiu), pe care le-a așezat la
cuprins, grafic, sub forma unui dreptunghi,
fiecare dintre ele fiind alcătuită dintr-un număr
exact de 13 poezii, astrofice, în general (cu
excepția a șase texte alcătuite din două secvențe
inegale, patru dintre ele cu un vers conclusiv).
Mi-e greu să cred că este întâmplătoare această
atenție la detalii legate de structura poeziilor în
sine sau a cărții, cumva, se configurează în
pliurile versurilor ideea că haosului creației („mă
uit la lume/ și mă întreb:/ ce a vrut să spună
autorul? – poem) i se opune (ludic, desigur!)
organizarea pe deplin coerentă a conceperii unui
univers compensatoriu prin intermediul ideilor
poetice. Imaginarul poetic se sprijină pe un
edificiu al aluziilor culturale, și anume o istorie
selectivă care elogiază Antichitatea (primul text
îi pomenește pe Thales, Platon, Aristotel,
Democrit), se aduce, în treacăt, aminte de
Inchiziție, de literatură (Dante, în special), de
Renaștere, cu sculpturile lui Michelangelo, de
filosofia lui Leibnitz, asta pentru a anunța doar
referințele explicite, fără a mai pune la socoteală
elementele de intertextualitate, anumite ecouri
ale poeziei barbiene și stănesciene convertite în
șagă și ironie soresciană.
În general, tema creației (cu toată seriozitatea
implicită) este atent orchestrată prin reluarea a
două motive în cheie ironică sau jucăușă: oul și
piatra. Ambele sunt problematizări ale
increatului, materia care conține, deja, ideea
creației, fie a lumii (oul), fie a operei (piatra).
Geneza (nașterea vieții din haos/ întuneric)
poeziei lui Cosmin Andrei Tudor, din Ludi –
pentru că e o microistorie a lumii, până la urmă –
este reducerea la esență prin asumarea
prozaicului care dezvăluie adevăruri imuabile,
imposibil de înțeles exclusiv prin raționalizare
(„am ieșit din cuibarul găinilor/ cu un singur ou
în traistă./ l-am scos la lumina soarelui/ și l-am
șters cu mâneca –/ mai avea găinaț –/ și l-am ținut
cu două degete/ în soare, era perfect sferic.” –
Sfera) și a continuității prin acceptarea moștenirii
gânditorilor antici. La imaginea oului/ sferei, la
ideea lumii ca un întreg, cu tot misterul său
implicit, se revine la sfârșitul părții a doua
(Interludiu): „inzii din depărtări civilizaționale/
susțin cu tărie/ că era doar coaja de oul ce-l
țineam/ în două degete în soare./ că ar fi gol pe
dinăuntru./ iar elinii susțin că-i plin./ ca să-i
împac pe toți/ le spun că atâta timp/ cât nu
spargem coaja/ oul este și gol/ și plin.”
(Împăcare). Un alt fel de Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii… cunoaștere care se
configurează și prin gândirea intuitivă, păstrând
misterul, nu numai prin raționament analitic.
Cumva, subtil, Cosmin Andrei Tudor merge pe
linia de înțelegere intuitivă a percepției
universului a lui Ernesto Sábato, fost om de
știință, care a ales literatura ca mod de exprimare
a neliniștilor legate de marile probleme ale lumii
și ale artei. Și în eseuri, și în romane, Sábato a
mărturisit, direct sau prin intermediul
personajelor sale, că visele și gândirea mitică
spun mai multe despre condiția umană decât
descoperirile științifice. Iată, esențializat, un Vis
–nanopoem care exprimă perfect ideea lui
Sábato: „visând/ realitatea se naște”. Poemul
Construcția (o versiune personală a Turnului
Babel, posibil) e o artă poetică prin care se
imaginează demersul creației drept un urcuș până
la cer, un cer din piatră, în cadrul unui vis; creația
ca avânt amnezic, dor de absolut, cu urme
vizibile în realitatea imediată, dar imposibil de
decodificat cerebral.
Piatra, ca motiv al creației care ascunde în
duritatea ei, în concretul ei amorf, perfecțiunea
operei, se regăsește de câteva ori în cuprinsul
volumului. O dată, explicit, prin referire la David
al lui Michelangelo: „să-ți dai seama/ că-ntr-un
bloc de piatră/ se mai află și altceva/ sau
altcineva/ prins acolo./ și câți oameni trec pe
lângă/ astfel de blocuri de piatră/ neauzind
strigătele de ajutor/ din miezul lor!/ dar unul
singur dacă le aude strigătul/ este suficient./
astfel s-a auzit și strigătul/ lui David/ și așa a fost
scos –/ după mii de ani de prizonierat în piatră –/
de către un om –/ nu de către un zeu./ de către un
om.” (Studiu sculptural II). Apoi, cu aluzie la
Brâncuși (Studiu sculptural III). Creatorul e, prin
excelență, sculptor, ca în poezia „Jignire” de
Tudor Arghezi. Poetul e și el, un sculptor de
cuvinte care lucrează cu materia pentru a
dezvălui misterul și inexprimabilul: „pe-o coală
de hârtie/ pana alunecă greu/ ca prinsă-ntr-un
chihlimbar/ lichid” (A face poezie). Omul de
știință e un geometru. Lumea e, deopotrivă, un
joc de puzzle, amestec de linii, de cercuri, de
rigoare și haos, dar și sferă, zbor frânt, spirală. Nu
tot ceea ce e exact și sigur reprezintă adevărul
absolut. La o adică, „falsa problemă/ a fost
rezolvată/ printr-un fals adevăr” (Rezolvare).
Mărul ca motiv al alungării din rai, sugestie a
cunoașterii interzise, este reluat în câteva rânduri
cu accente fie serioase, fie ludice. Edificiul pe
care se clădesc toate poeziile din acest volum este
unul grav, în manieră modernistă, centrat pe
obsesia cunoașterii și a creației. Maniera de
construcție a întregului este și ea sobră și extrem
de responsabilă. Cosmin Andrei Tudor
zămislește, demiurgic, o lume: primul text
evidențiază geneza prin oul-sferă (Sfera), ultimul
face aluzie la potopul cu care s-a încheiat o lume
și cu care se încheie lumea din acest compendiu
de idei poetice: „o ploaie măruntă/ mătură lumea/
de idei” (Potop).
Ce e ludic e doar tonul, cu accente de ironie
sau vagă melancolie. Exprimarea reflexivaforistică
și joaca de-a literatura se întrepătrund
într-o poezie de mare subtilitate. Ceea ce face ca
această poezie scrisă de Cosmin Andrei Tudor să
fie o lecție de viață și, în egală măsură, o originală
lecție estetică de mare finețe.

Teo CABEL

Prezențe Literare

Pleoapele Amurgului

Romanul Pleoapele amurgului publicat de
scriitoarea Elena Radu, apărut sub egida Asociației
culturale „Renașterea Buzoiană”, la editura
Editgraph, Buzău, 2022, încă nu a avut parte de
lansarea cuvenită unei povești despre iluzia
normalității sau cum se risipește liniștea unei familii
în apele tulburi ale îndoielii, ale intrigii.
Mira și Emanuel. Mira, credea că totul în viața lor
este bine pus la punct, are un șoc la primirea unui
telefon. I se spune că trăiește într-o amăgire, că
bărbatul ei de fapt nu este ceea ce crede ea și că o
iubește pe cea care a telefonat.
Dacă până atunci unele secvențe ale comportamentului
soțului ei treceau cu vederea, considerate
normale din rațiuni de tracasare cotidiană, acum
totul se transforma într-o devoalare. Suspiciunea
mușca rațiunea și credința femeii cu sadism
tulburându-i liniștea casnică și bunul mers cotidian.
Acum totul pus la cap la cap are altă înfățișare.
Președinta unei fundații pentru copii, Mira
echilibrează cât de cât dezechilibrul creat de starea
tensionată de acasă. El nu recunoaște. Spune că este o
farsă. Confuzia personajului feminin devine și mai
puternică. Parcă și ceilalți, colegi de-ai lui în noul
context își arată colții. Unul îi face avansuri.
În timpul liber Mira se refugiază în fața
șevaletului și asculta muzică.
Emanuel lucra la un proiect de cercetare. Află că
cineva i-a furat lucrarea. Se îmbolnăvește.
Compasiune pentru omul iubit, aduce un aer de
acalmie și de grijă în atmosfera casei dar… Mira
rămâne văduvă. Se refugiază în activitatea de la
fundație. Plănuiește și realizează o călătorie în
Africa, împreună cu copiii. Acolo cineva o remarcă.
Mira este o femeie frumoasă. Nu trece neobservată.
Interesant și captivant acest roman al zbaterii mai
mult lăuntrice. Mira nu este sigură cât a fost uneltire,
răzbunare, complot, denigrare din toate câte i
s-au întâmplat. Suferința nu a avut ultimul
cuvânt, lucrurile bune din viața ei sunt cele care
echilibrează balanța.
Autoarea ne oferă un roman diferit de cele pe
care le-a publicat în ultima vreme. Iese din lumea
ezoterică în cea palpabilă.

Daniel LUCA

Omul-câine

După romanul Viață de câine de C. Ardeleanu,
asemănarea dintre om și câine este luată în vizor
în volumul de versuri circuitul lătratului în
natură, de Silviu Dachin (Editura Tracus Arte,
București, 2022).
Asemănarea prezintă aceleași caracteristici în
ambele opuri: greutățile traiului de zi cu zi,
libertatea doar aparentă, deznădejdea. Bunăoară,
dacă unii oameni își cumpără câini pentru a avea
grijă de ei, alții se mulțumesc să cumpere doar
hrană pentru câini, însă destinată propriului
consum, rezultatul fiind metamorfoza omului în
câine („eu / cu amărâta asta de pensie / ce să fac
/ mi-am cumpărat un sac de royal canin maxi
adult/ din care să mănânc foarte puțin, în fiecare
dimineață // foarte puțin! // dar știți ce / dreptatea
nu doarme / am cel mai frumos lătrat din cartier”
– vecinii mei și-au cumpărat câine). Desigur, cu
unele avantaje …
Metamorfoza aceasta vine însă la pachet cu
nevoia unui stăpân, indiferent cum ar fi el, doar
stăpân să fie, ca o respingere a singurătății
[„apuci un câine de lătrat / (…) / îl duci acasă /
băiță hăinuțe de câine bombonică lăptic / cuțucuțu
cuțu-cuțu / până reușești să-i furi lătratul //
sari apoi prin fereastra deschisă / alergi cât mai
departe / și latri / până găsești un om” – circuitul
lătratului în natură].
Pe de altă parte, atașamentul său față de om
este exemplar, iar locul unui câine este bine
stabilit („câinele va umple golul pământului / dar
pământul care nu mai încape în groapă / nu poate
umple golul lăsat de câine” – adândălade sapă o
groapă).
Ceea ce nu se întâmplă cu poetul, care este
veșnic renegat, izolat, trădat, nefiind niciodată
recunoscut la justa sa valoare („l-au dat ca
supozitor elefantului / că prea se chinuia ăla / și i
s-a făcut milă domnului director de el // de poet
// nu domne de elefant” – ras poetica). Și totuși,
doar prin mijlocirea poetului, prin poezia sa, se
creează o puternică legătură între om și
Dumnezeu („sunt aproape sigur că dumnezeu mia
șterpelit un poem // și-l va citi fără să specifice
autorul / exact în ziua în care voi intra în cer /
călare pe destinul meu străveziu” – scări).
Trupa „Taxi” consideră că „Dumnezeu preferă
lemnul și spațiile mici”, opinie cu care Silviu
Dachin nu este de acord, dezvăluind că
Dumnezeu se adăpostește în stomacul unui copil
pur („dumnezeu locuiește în stomacul unui copil
/ de-aia spun toți că dragostea trece prin stomac /
atotputernic spun ei”).
De altfel, copilăria și
visul reprezintă o șansă
pentru adult de a evada
din marasmul cotidian
(„noroc că din când în
când își amintesc / ce-au
visat / sau îi cheamă
vreun copil / la joacă” –
oamenii sunt atât de
frumoși). Acestora li se
adaugă și amintirea, a
cărei greutate poate răni
(„desprinzi din memorie bucăți zdravene de
amintire / și arunci cu ele prin tavan / până când
vecinul de deasupra începe să plângă / cu plânsul
tău” – așa cum stai întins).
Viața de câine trece prin boală, prin spital
(„vom rămâne doar noi / și câteva boli / pentru
care nu s-au găsit încă trupuri // mi-a spus o
infirmieră / foarte obosită” – stau cuminte la
coadă”), dar și prin iubire („doar ne vom săruta
fiecare / milimetru pătrat de piele / până ni se va
cuveni / tăcerea celuilalt” – noi nu) pentru a
descoperi prospețimea morții („serviți / o bucată
de moarte / gustați / e bună / proaspătă / doar ceam
primit-o de-acasă” – luați vă rog).
Poezia lui Silviu Dachin este tristă, gravă, cu
un umor negru care o străbate vijelios de la un
capăt la altul. Și totuși, produce alinare.

Cătălin NEGOIȚĂ

Mărturisirea diurnă

Eu sunt deja pregătit, mamă,
Istoria pe care mi-ai împrumutat-o îmi e cea mai convenabilă
poveste.
Lăzile cu amintiri, căptușite cu larve pline de ratări,
Vor naște fluturi deja spovediți, într-o oportună iveală.
Voi sta aici lângă tine, sfidând inconștientul logicii,
Sorbind somnul dintre vocalele tale, cu genele ostenite de cantorii
De pe spinarea semnului cărții tale de rugăciune.
Știrile bune nu se vor vinde în colțul ochiului, se vor da din mână în mână.
–Stai liniștită, sunt în măsură să-mi permit un happy-end decent.
Voi da cleștelui dinți în loc de cuie și voi devoala carantina asta până la toamnă.
Atunci îmbrățișa-ne-vom leneși într-o cană de ceai.
Eu, adolescentul teribil, tu, bolta frunții mele ce mi-ai dat formă peste linie și punct.
Vom decripta atunci suspecta afecțiune dorică a visului împlinit.
Ca un etern învins, atunci voi triumfa,
Acceptând viața doar ca să mă ascund de ea.

Iertare

Eu și tu înotăm în creuzetul de vise
Desprins de pe manșeta de blană a câinelui dingo
Ca o lumină cusută pe schele.
Simulăm zilele ce vor să vină drept,
Între cifrele sluțite de exactitatea perfecțiunii.
Dăm praful jos de pe decorații,
Caii jos de pe călăreți,
Apa jos din picuri și de pe literele roșii alungăm rușii.
Dezvelim din perete oglinda unui mare salon de ceremonii
Unde piese dichisite sună a teacă de porumb
Urcat cu târna în podul urechii
Fără să facă vreun bine.
Am putea țintui piatra în beznă,
Am putea scormoni gunoiul cumetriilor din conversații,
Rece, retrograd, cu ochii umblând pe jos alături de o umbră Gillette,
Către o carotidă pulsând aievea umflătura unui râu după ploaie.
Dar nu se poate.
Acum ești liberă!
Urcă-te în coșar după stele galbene
Și plimbă căruțul de supermarket prin țarcul cu Care mici și Care mai mari,
Dă de mâncare logaritmilor scunzi și apă inocenței lor hexagonale.
Apoi o liniște și mai mare se va prăbuși la picioarele tale și fruntea mea deopotrivă.

Distribuie: