Propoziții pretențioase – Aminare
Îmi dau târcoale zeci de amocuri. N-aș mai face nimic
Un du-te-vino pe Ferdinand. Care mai de care mai moțat, mai ales din mașină. Că-i polițai, că-i taximetrist sau simplu frecușar de asfalt, toți se-ntrec pe sine în virtutea pedalei de accelerație. Imediat după farmacie – să fi fost și-n 2006? sau…; era, Trandafir de Râmnic, găzarul, avea sediul în partea dinspre Terasa Parc, în același imobil -, casa pe care am prelucrat-o ne-a solicitat vreo trei zile la fața locului și una la atelier. Tabla toată și jghebulețele. Le-am diminutivat fiindcă le e măsura 25 de centimetri ca desfășurare. Se fac și mai mici de atât, la vreo marchiză, la vreo ,,aplecătoare”, însă la streșini mai mici de 25 nu preiau apa de ploaie și tind să dea pe delături. Că am mai avut noi neajunsuri în vremurile anilor 90-2000, când comercianții râmniceni te amăgeau cu tablă calitatea întâi și ea era adusă din resturile combinatului siderurgic de la Galați, când nu numai zincul se dezlipea precum hârtia colantată, ci și dimensiunile îți făceau probleme. Ei ți-o vindeau ca 2×1 metri și ea avea 1970, 1985, 1992, milimetri, în lungime și doar 98-99 sau chiar 96 de centimetri în lățime. Împarte dară în opt lungimea și vezi dacă ieși la milimetru cu ultima bucată trasată. Adică era de preferat să renunți la ,,un metru” și să rămâi cu șapte. La șapte foi pierdeai șapte metri, deci o foaie în plus. Sau dacă rămânea ultima bucată cu trei milimetri mai mică o asamblai ori la colțuri, ori din toate ,,resturile” făceai un tronson și la îmbinare te chinuiai să priviștești cât mai bine, refăcând jgheabul mai mare, pe loc, la dimensiunea celui mai mic. Cu cleștișorul lat desfăceai fălțișorul în spate, îl calibrai la dimensiunea celuilalt și strângeai. Sau se îmbinau cele două invers față de normal și te apropiai cât de cât de măsura celui mare. Depinde de ,,inspirația” de moment…. Au fost și burlane, dar n-a mai fost nevoie de saceagurile sofisticate. Streașina foarte aproape de zid ne-a îngăduit să ieșim din ștuț direct într-o bucată de burlan de un metru, iar pe ea am introdus-o în unghi obtuz, deschis până la vreo 170 de grade, în burlanul cu cot asamblat la atelier. Două pe lateral spate, unul la dolia mică – chiar dacă nu este nicio bifurcație pe acoperiș, ci doar o parte de casă ieșită cu zidul 40 de centimetri; constructorii de pe vremuri, încredințați că au făcut mare brânză, mare design -, unul prin spate și două aruncătoare la stradă. Pe stradă, fiindcă zidul din față ține loc de hotar. Loc de…. Pentru mine de analize de sus, de pe acoperiș. Ca-n orice anarhie, nu puteam face notă discordantă cu populația și autoritățile, uneori prea nepăsătoare, alteori dând dovadă de un zel exagerat. Să mă fi auzit cum mă răsteam la polițaiul ce oprise pe un oarecare în detrimentul altuia, care vădit greșise chiar sub cascheta lui. ,,Lasă-l, bă, ce ți-a făcut? Așa v-ați obișnuit, să sancționați pe cei proști și șmecherii să scape neatinși!”. Nu s-a auzit foarte bine și probabil că n-avea chef să se ia de mine respectivul. Oricum greșise și de-aia n-a ripostat pe măsura acuzelor mele. De-alde mine, viteji pe dreptate, nu golani tupeiști care să șteargă nelegiuirile cu gura cât șura, cu pumnul, cu săbiile și pistoalele ori cu mașinile, pentru fapte amorale s-au împuținat până la dispariția definitivă, am devenit o nație de amuțiți, nu mai suntem în stare de-o grijanie, de-o anaforă, apatici cetățenește, dar în vervă când ni-i de propriul stomac și de plăcerea personală. Amoroși, de parcă suntem făcuți numai din hormoni, leneși, fuduli și mai ales ai naibii de afurisiți. În ritmul ăsta cardiac social, ne putem duce de râpă fără mari eforturi. Câțiva ani și putem uita c-am existat vreodată, fără niciun cataclism apocaliptic cosmic.
