Spații culturale nr. 88 (5)

Camelia Manuela SAVA

Mă fotografiezi

Vezi
toată carnea gândurilor fragede
îmbrățișarea din acea fotografie iluzorie
o port în suflet
iubirile
sunt culorile care dor cel mai tare

Faci un selfie să recunoști
aripile
de cuvinte legate

Întâlnire

Aseară Dumnezeu trecea pe stradă
desculț călca pe frunzele ude
luminau stelele veştede
luna sângera ca o inimă
pașii Lui erau mici și adânci
pentru o clipă s-a oprit să mă îmbrățișeze cu zâmbet omenos
noaptea era prea înaltă pentru părerile mele de rău

Doamne (am șoptit)
o să-ți las niște încălțări mâine
la cerșetorul din colț

Din poezia lumii

În traducerea lui Leo BUTNARU

Loránd GÁSPÁR
(1925 – 2019)

S-a născut la Târgu Mureș. Poet francez de origine maghiară. Medic, istoric, traducător, fotograf. Prima sa carte de versuri, „A patra stare a materiei” (1966), a fost apreciată cu Premiul „Guillaume-Apollinaire”. În 1998 i se acordă Premiul Goncourt pentru Poezie. E unul din fondatorii reviste tunisiene „Alif”, publicată în perioada 1970-1982. Din bibliografia sa: Istoria Palestinei (1968), Palestina, anii zero (1970), Sol absolut (1972), Apropierea cuvântului (1978), Egeea urmată de Iudeea (1981), Fișe de observație (1986), Arabia fericită (1997), Patmos și alte poeme (2001), În spatele lui Dumnezeu (2010).

***

Undeva în zona abdominală a provinciilor orbite
verdeața regatului tactil.
Ochii, mâinile ușor acaparate
de becul obscur
în greutatea fatală a roadelor pământului.
Când în sfârșit ziua
și fețele care ne separă de pietre
au dispărut.

Lăsând cerul la ferestrele sale,
între buzele și brațele noastre
transpare fără nume trezirea.

Stinge cuvântul…

Stinge cuvântul
stinge gândul
și pleacă! zboară! cazi!
nici în sus, nici în jos
aspirat, constrâns
în crăpăturile aerului
între curburile unei melodii
pe care nu o cântă nimeni –

Casă la mare

(I)

1

aur pal, ceață de cuvinte în frig
zile și icoane ce se întunecă încetul cu încetul
degetele la marginea unei cunoașteri rebele –

2

faleză și clavire înalte pe ziduri albe
geamuri în care rezistă noaptea
uneori iau foc, – note ce ard
dincolo e timpul lor în muzică
imaginile serii ce cade fără a se auzi
în rugina foarte întunecată a apelor

3

în sertarele dormitorului
arome de salvie și cimbru
retrezesc zgomotele unei alte veri
câteva pietricele și lemn lustruit
și patina secolelor pe
profilul nobil al lui Alexandru
care într-o zi strălucea sub picioare
în dezordinea pietrișului –

4

aici ai văzut prospețimea
unui ordin din viața ta de dezmembrat –
și ce grabă acum
a stinge puțină frumusețe
încă vie în tei
albastrul solzos al unei bărci –

5

este vorba despre acest puțin
pe care l-am văzut cum vibrează pe o aripă
și care aprinde necunoscutul unui corp –

6

au avut loc schimburi atât de simple
între liniștea din noi și unele sunete
ale paginilor de carte răsfoită
scurtă explozie de spirit –
calmul din afară revine
marea își repară năvoadele –
7

dimineața în care lumea se uimește
mișcată de mânuța nou-născutului
între o rază de lumină și gură
și fiecare reflecție e un strigăt
nou al surprizei de a viețui –

și melodiile, vocile
precum penele și aripile
ce merg spre locul unde li se deschide ușa –

8

tăcerea zidurilor pudoarea cuvântului rumen
șoaptele mirosurilor la sfârșitul anilor
iar marea desculță în camerele pustii –

ochii mei sunt încă prinși în noapte
însă deja aud ziua care plăsmuiește
în gâtlejul său un măcăleandru-orfeu –

9

rând pe rând fluid și cui ascuțit
încetul cu încetul spiritul se regăsește
în tăcerea pârguită

și se deschide la bătăile corpului,
scurta înflorire printre altele
nenumărate ale unei fugi unice

lansată, pierdută și recuperată
viguroasă claritate a spaimei
disonanțe pe care tu nu le poți rezolva –

10

cifre și cuvinte ca un pachet
din lemn răsucit din sticle sparte
care abandonează ilizibil marea.
Încă o dată lumina atât de aproape
îmi arată mai întâi limitele mele
– îmi face ilizibil gândul –
dar nu este deplină
în fiece furie care mă atinge?

11

eu sting imaginile ce jignesc
oglinzi invizibile, atente
doar la bulboanele ce se adâncesc –

da, da, atât de mult spirit în degete,
abisul mut al atingerii
lucrurilor și corpurilor –

lingourile unui foc de Crăciun
când sania iese în zăpada
ce-și odihnește greutatea
unei blânde îngrijorări –

(II)

1

eu ard încet
iarbă văratică
un strigăt al liniștii
în ideea infinitului

bisturiul zorilor descărnează oasele
cerul este gol un om ascultă
bătăile inimii sale duse de mare

2

pietricelele tremură
pietricelele râd
ghemuite în val
se rod și se restrâng

clinchetul lor în buzunarul meu
descifrat pentru degetele mele
idee că pot
auzi și atinge –

3

în ziua ochilor mei
o apă ce se sparge –
picături de spațiu
strălucind la nesfârșit –

ciorchini de gânduri
în noaptea trupului
deschise cuvintelor
trezite în inimă

pulsația acelorași
șiraguri de perle

4

în unele zile pietrele
roind în seară
cimentul lor gravitațional

cuvintele dizolvate
ochiul și mâna prinse
în elan ilicit –

5

limpezimea corpului
privește-n întuneric

cerul în apă
munții plutesc
așezați pe ceață

un râset de copii
în răcoarea serii
se destramă la nesfârșit –

6

fărâme de vedere
căzute de pe care masă
ca nicio muzică –

atunci când noaptea își dezvăluie
albeața în livadă
petalele zumzăitoare
în stupii creierului

poate gândul
ninsorilor din noi
cântărește tăcerea?

iar noaptea scrie
cu cuvinte albe?

7

pagina mea e clară și cuvintele obscure
lăbuțele insectelor vâslesc în frigul
trupului ancorat în propria spaimă

eu ignor cât a fost nevoie pentru a săpa
în aceeași mișcare țesută, rețesută
pentru surditatea chipului necunoscut

8

o veche fotografie de familie
subțire supliment de călătorie
ce caută cu umilință uitarea –

(Din „Patmos și alte poezii”, Gallimard, 2001)

Fapte culturale

Festivalul Internațional al Aforismului
Ediția a VII-a, Tecuci, 12-13 octombrie 2023

Organizatori: Fundația „Pelin” și Biblioteca Municipală „Ștefan Petică” Tecuci

● Concurenții vor trimite câte 30 de aforisme nepublicate și nepremiate la alte concursuri. Lucrările vor fi prezentate pe o pagină nesemnată. Pe altă pagină vor comunica: adresa electronică, poștală, telefon și un CV de maximum 50 de cuvinte. Scriitorii consacrați sunt rugați să trimită câte 20 de aforisme/10 epigrame pentru rubrica Hors concours a Antologiei.
● Expedierea lucrărilor se va face în perioada 15 mai-15 iulie a.c., pe adresa: vasghica@gmail.com,
● Se vor acorda: două premii Opera Omnia,Trofeul Festivalului, premiile I-III, premii speciale, premii de excelență, diplome, plachete, cărți etc.
● Participanții se pot înscrie pentru prezentarea unor referate despre aforism/ epigramă, dar și a unor amintiri, impresii (de la edițiile anterioare), interviuri, recenzii, pe care le vor trimite organizatorilor până pe data de 15 iulie
● Conform tradiției, în prima parte a manifestării, 250-300 de elevi își vor etala, în fața scriitorilor invitați (cca 60), cunoștințele lor în materie de aforism.
● În program: sesiune de comunicări, lansări de carte, prezentarea Antologiei Festivalului, ediția a VII-a, 2023, dezbateri, gala elevilor, turnirul aforiștilor și al epigramiștilor, scurt concert de muzică clasică
● Pentru „Gala laureaților”, premianții vor pregăti câte 10 aforisme, care vor fi citite în fața publicului.
● Pentru întâlnirile cu publicul, premianții și invitații de la „Secțiunea aforism” vor pregăti câte o serie de 15 aforisme.
● Invitații epigramiști vor pregăti câte un grupaj de 5 epigrame/ catrene sau 8 distihuri.
● Întâlnirile cu publicul vor avea loc în școli, biblioteci și în Ateneul Pelin.
Premianților și invitaților le recomandăm să facă o foarte exigentă selecție a materialelor trimise pentru Concurs, pentru Antologie, dar și a celor prezentate în fața asistenței.
● Organizatorii asigură masa, cazarea și decontarea transportului (pentru distanțe mai mari de 200 de km).
●
Informații suplimentare:
Vasile Ghica, mail: vasghica@gmail.com

Președinte de Onoare: prof. și traducător Creola Thenault Băltărețu, doctorat obținut la Univ. Paris Ouest
Președintele Fundației: Doru-Eugen Pelin
Președintele Festivalului: Vasile Ghica

Florin Daniel DINCĂ

SIMBOLISTICA APEI ÎN POEZIA LUI DORIN TUDORAN

Dacă în mitologie apa este o „substanță primordială, esențială și germinativă” (Romulus Vulcănescu, Apele cerești și pământești, în Mitologie română, 1985, p. 475), nu altfel stau lucrurile în ceea ce privește o parte a poeziei lui Dorin Tudoran, în care apa este numenul a tot ceea ce apare în „calendarul desăvârșit al naturii”, pe care noi îl citim ascultând „cum crapă / pielea realității înconjurătoare” (Viitorul facultativ).
Când îl invoca pe Dumnezeu, cel răspunzător și de viață, și moarte, D. Tudoran vedea ploaia ca teofania cea mai potrivită și o așeza în rama microtextului Ceilalți, în care opoziția dintre eu și ceilalți textualiza golirea metafizicului de noime, aici deicidul clamat aparținând politicii de stat totalitar, comunist: „și vino doamne vara pe seară / ascuns într-o ploaie albastră și moale / pune-mi pedeapsa într-un strop oarecare / ceilalți vor șterge urmele tale” (Ceilalți).
Că există o deschidere a eului înspre limpiditatea materiei („mă prăbușesc / spre inima de diamant a pământului” – Câteodată) și că matinalul lilial delectează privirile contemplatorului nu-i scapă comentatorului, care apreciază că poetul „nu obosește (…) să obțină, (…), imagini și simboluri ale transparenței” (Daniel Cristea-Enache, Trestiile de sticlă, în București Far West. Secvențe de literatură română contemporană, 2005, p. 198), de vreme ce în structura Micului tratat de glorie citim astfel de versuri: „se face dintr-odată ziuă / de parcă nervii unei harfe / sunt mângâiați velin de coada / păunului cel mătăsos” (Dimineață). Faptul nu înseamnă că Tudoran s-a realizat doar ca scriitor al diurnului, heliofil, respingând, din nictofobie, contrarul. Starea de simbioză a diurnului și a nocturnului o semnalează poetul: „rana dintre noapte și zi / purtând-o pe frunte” (Câteodată). Apelor translucide li se contrapunea apa denaturată prin cetate, una în care auzim – după antropomorfizare – „horcăitul insalubru al orașului” (Blitz), periclitând identitatea eului care își accepta prăbușirea (formă a înnoirii) și iniția călătoria (formă a personalizării eului): „Acestei ape tulburi, de care eu mă nărui / ca malul osândit la devorare, / eu îi aduc în larg, îi datorez, / corăbii încărcate cu suflete de sare. // Acestui lut mâhnit, care din nou aude / cum e strigat de lutul mâhnitului său tată, / eu îi mai sunt dator numai uimirea / și resemnarea de-a înflori vreodată.” (Datorii)
Eul liric – diafan înflorind (verbul îi aparține lui Tudoran) sub bolta mirobolantă a erosului fugos – spera ca prin forța verbului poetic să îi dea trăinicie fugitivului care îl subjuga, dar trebuia să accepte semnele neputinței. Văzându-se în ipostaza altui Manole, poetul părea să rateze, fiindcă apele, simbolizant al tuturor circumstanțelor distructive, nu pot fi oprite din asaltul lor, sentimentul întemeierii magnifice scăzând aproape până la dispariție: „Am adunat piatră albă / de jur împrejurul numelui tău; / au venit ape și totul / pare trecut prin dinți de fierăstrău.” (Ape)
După cum se înfățișa în poezia lui Tudoran, erosul – o vânătoare („Mă rogi să-ți descriu / felul în care se poate suna din corn / încât vânatul să-ți iasă în cale / până și acolo / unde nimeni / n-a visat să-l găsească” – Scrisoare, I) – își înscena cruzimile inocente („spre tine arcul aș întinde – / săgeți de apă te-ar cuprinde / ca într-un virginal omor” – De te-aș atinge), pentru că „rănile frumos mirositoare” (Ce așteptați de la cântecul meu?) erau voluptuos căutate. Dar ce simbolizează vânătoarea și rănile vânătorului? Lupta eului cu sine, în al cărei final se întruchipează „celălalt”-ul, marcă a psihismului ascensional, a personalizării tot mai conștiente a eului poetic aplecat, vicios, asupra lui însuși, nefiindu-i străină o anume doză de narcisism scriptural: „Cellalt nu lăsase în urmă / nimic după care să-nveți / cine ești și cine-ți urmează / înotând prin roșii nămeți. // Cellalt plecase, spuneai, / așa cum seacă o apă; / dar de ce nu-i o albie-aici, / o monedă în ea – chiar și calpă? // Cellalt, se spune, cellalt / a fost o săgeată de apă / mușcând dintr-un cer de cobalt, / într-o noapte cu mult prea înaltă. // Cellalt nu lăsase nimic: / niciun semn, nicio șansă / de-a afla cine-a fost; spre-a-l zări, / sufletul meu alunecă-n transă.” (Cellalt)
Una dintre formele pervertirii pământului și a apelor o reprezenta noroiul, de care perechea ideală Orfeu și Euridice – într-o versiune contemporană, autohtonă – se ferea, pentru că eul atrăgea amestecul, noroiul, în sfera moralului („s-a adunat / prea mult noroi / în fața porții date de gard” – Într-o zi), văzându-l ca variantă a jegului împovărând sufletul omenesc, fiindcă acolo – adică aici, la noi, în România socialistă – „a crescut / prea mult jeg / pe sufletele oamenilor” (Acolo).
În ultimul volum scris de Tudoran în România ceaușistă, publicat în Danemarca, reapare noroiul („poalele hainei – mâncate de noroi”), înscris într-o evidentă opoziție cu zăpada înălțimilor („ochii tăi – țintă la culmea văzduhului” – Pastel de iarnă), pe care le asalta sufletul însetat de candori – zbătându-se între mâzgă și cer, baudelairian – al poetului anunțându-și victoria, revoltat și dezgustat, sarcastic și optimist: „Va veni și victoria cândva. / Cu sau fără de brațe / lipsită de aripi sau măcar / de una. / Cineva o va așeza într-un muzeu / imnurile vor începe să șiroiască / din buretele prea-plin al așteptării.” (Viitorul facultativ)
Prin anii 1982–1983, pentru Tudoran, viitorul era facultativ. Așa se intitula un extrem de aspru poem din De bunăvoie, autobiografia mea, în care – pamfletărește, colocvial și rechizitorial – se vorbea atât despre demența Puterii, cât și despre tragedia disidentului „cândva tânăr și genialoid, azi – un raft incert de bibliotecă” și a României falimentare, din care au dispărut Tityrus și fagii lui Vergilius („Pădurile de fag ia-le de unde nu-s / ia-le de un’ le-a dus impostorul cu mațe de împărat, oh!”), în care se dispera, pentru că trebuia „să învingi și mâine”, în care moartea putea „începe cu orice literă” (Viitorul facultativ), dacă pana scriitorului se schimba într-o sabie pusă la gâtul Puterii năucite chiar de zelul uvrierilor propagandei proceaușiste.
În tragedia manevrării și a deformării individului de către instituțiile regimului, a ostracizării și a pângăririi cutezanței creatoare, a ejectării sale din culturalul autohton, Tudoran opta, sfidând consecințele, pentru acțiuni care contribuiau la recondiționarea normalității: „acum visezi: / că vânezi numai cu săgeți de apă / că ridici o mânăstire pe locul unde s-a sinucis un izvor / că-ți încredințezi sufletul unei mări fără faimă / că bei laptele unui animal pe cale de dispariție.” (Dreptul la frică)
Pe când rămânea conștient că slujea „unei mări fără faimă” (Dreptul la frică), unei Românii căzute în angrenajul diabolic, oficial, Tudoran se simțea ingurgitat de monstrul de ceață, cel ivit din indolența rațiunii și din fricile ancestrale față de orice Putere care se hiperbolizează, fără să fie capabilă să reziste la nesfârșit demonilor săi interiori: „Parc-aș fi fost înghițit / de un pântec de ceață / vai, ochiul tău se uscă pândind / fiara ce va muri spre dimineață.” (Câteodată)
Încă din O zi în natură, Tudoran avea să anunțe, vaticinar privind spre viitorul Lumii estice, dispariția regimurilor dictatoriale, căci „apa mării se-auzea căzând / ca o definitivă eroare” (Ochiul), odată cu victoria creștinismului, al cărui simbol va fi fiind peștele din cele două catrene Ochiul, asupra ateismului venit de la Răsărit, care – în pofida tuturor cruzimilor făcute în numele acestuia – a rămas fără de rădăcini trainice în sufletul românesc, așa cum s-a văzut după 1990: „Ce să fi fost acea gură de pește / însângerată și tremurătoare, / în care apa mării se auzea căzând / ca o definitivă eroare? // Și ochiul animalului rotind / ultima rază care-l întâlnise / și aruncând-o ca pe-un bumerang de aur / ce revenea, târziu, din vise?” (Ochiul) Marea simbolizează și infinitul rezervor al formelor diafane, care tind o clipă spre fixare, dar tot într-o clipă dispar. Aceste treceri de la virtualitate la reificare, ale eului și ale noneului, îți iau ochii, dar în spatele lor simți cum se dilată nimbul efemerității, „logodnele din mări sunt pline / cu suflete de chihlimbar” (E semn).
Eul se lasă atins de nostalgia solarului sau a selenarului de ieri, un fapt dificil de diferențiat în lipsa altui detaliu grăitor în această privință: „Nici raza nu se mai arată / la fel de limpede, subțire, / căzând pe-altar de iarbă grasă / – pumnal de rouă și uimire.” (Elegie) Între el și ceea ce există astăzi – marinul expus contemplării, sub ochiul al treilea („în locul tâmplei drepte vibrează, în surdină, / al treilea ochi al meu” – Rouă), al fanteziei active – apare o fisură, percepută muzical, drept o alienare a eului de noneul marin: „Nici pe nisipul dintre trestii / nu mai cresc harfe de lumină; / din larg – în bărci de sare – / se-ntoarce-o muzică streină.” (Elegie) Nici erosul de azi nu mai este cel de ieri, înfocat, ațâțat de voluptatea imersiunii, a legănării acvatice, simbolizând plutirea amniotică: „Nici eu nu știu dacă ce-aud / e-aceeași tandră îngânare / a trupurilor noastre-aprinse / și căutându-se prin mare.” (Elegie) Orice fapt derizoriu (îmbăierea în mare, să zicem) se spiritualizează. Eul poetic și eul social (din ce motive?) se coboară la matrice (regressus ad uterum, cum spun psihanaliștii), se revigorează, se reintegrează în Lume, din care s-au abstras. Pozitivul (reconstrucția simbolică a eului) nu elimină negativul (dezmembrarea simbolică), una fără cealaltă fiind un nonsens.
Erosul și thanatosul – încorporate atât în figura femeii, cât și în figura mării – își împart ființa plenitudinară, dar este greu să îți dai seama care prevalează, deci întrebarea rostită în această direcție trebuie evitată, dar nu obligația de-a releva natura lor ferină: „În valuri, trupul meu se izbăvește / de gustul tău neiertător – țărână; / și parcă totul, totul se amână / când apa iertător m-adăpostește. // Podoabele mi se topesc la gât, / la mâini și trupul mi se pare / nu sfâșiat, ci mângâiat de gheare / pe care-n el tu mi le-ai zăvorât. // Pe trupul meu parcă se urcă miere / spre buzele crăpate și amare / și-acest neobosit cearșaf de sare / pe ochii mei așterne virgine emisfere. // Atât de sfânt mi se arată totul, / atâta liniște mi se așază-n sânge, / încât îmi pari o fiară care plânge / și tandru căutându-mă cu botul.” (Atâta liniște) Stând față în față cu marea – a cărei forță incomensurabilă o simte în dezlănțuire, pentru că o percepe în toată leonina ei cruzime, deci nonmaternă, de aceea o și numește prin cuvântul fiară, una hămesită, cu ochii de sare, albul sării fiind albul morții – poetul, accent în gramatica marinului, provoacă – prin atitudinea lui imperativă („Arată-te”, repetat de cinci ori în poziție inițială) – stihia să se arate (Visatele epifanii), adică să se întrupeze, să se închidă într-o formă, să își restrângă ambiguitatea informală decurgând din natura ei ambivalentă.
Chiar dacă între eu și noneu nu se mai află niciun obstacol, perceperea onticului nu este plenară, insuficiența lui izvorând din slăbiciunile instrumentului comunicării de care eul dispune, criza din relația eului cu noneul nefiind ascunsă: „Mai mult nu-ți pot spune – / nici n-ar fi adevărat. // (…) // Mai mult nu se vede – / e o dimineață orbitoare. // (…) // Alte amănunte nu se pot distinge.” (Visatele epifanii) Realul s-a interiorizat, soarele și inima poetului fiind totuna („o pendulă de aur bate / în pieptul meu”), narcisismul vădind frăgezimea perceperii vizuale („pe oglindă se scurge / (…) / măduva unui fruct”), dar și blândețea auditivului, dacă „dinspre pădure vin / cântece subțiri / ca firul de iarbă” (Visatele epifanii).
Fiind dublat de misterul marinului, misterul erosului ne dezvăluie izomorfismul interiorului și al exteriorului, marea și femeia fiind egale, astfel explicându-se scrierea strofei în care singurătatea devine teriomorfă („miracolul singurătății / mă apasă peste piept / cu labe de cristal” – Visatele epifanii). De la informal, adică de la virtualitate („Arată-te”), la formal, adică la fenomen („Iată” – Visatele epifanii), se trece repede, urmărind eul care execută o lectură a obiectului (marinul, în acest caz), pe care Tudoran – care nu a fost „un patetic, nici un retoric” (Ștefan Aug. Doinaș, O zi în natură, o zi în istorie, în Lectura poeziei, 1980, p. 248) – o va numi, mai târziu, ca fiind una devorantă, care injectează în carnea realului serul fatal și salvator al eticului: „Undițe hulpave / privirile tale sfâșie / carnea somnoroasă / a vecinătății // haosul vorbește / cu glas de baionetă // catedra de chirpici / a curajului / pârâie // asta e lectura devorantă / pe care o faci tu lumii / astăzi.” (Bloc-notes)
Dacă în partea întâi a Visatelor epifanii eul ajunge prea puțin în avanscenă, în partea a doua își anunță, ritos, prezența, expunându-se în poziția de contemplator, față în față cu marea născătoare și ucigătoare a tuturor, dar simbolic sinonimă cu regimul dictatorial, fiindcă nu trebuie să evităm riscul extinderii interpretării în această direcție. Zborul simbolic (nu Pasărea Emanuelle rodea gratiile țării-carceră, dând o formă activă visului eliberării, materializat în actul expatrierii din 1985?) se asocia cu înotul, figura înotătorului anticipându-i pe Ulise și pe Columb, două măști poetice ilustrând călătoriile ca fiind niște expresii simbolice de exil și de suicid literar.
Ce aștepta poetul pe țărmul mării? Vulturii „cu aripile de diamant”, din Visatele epifanii, care întruchipau, simbolic, ajutorul companionilor spirituali, de care era atâta nevoie, pe care încerca să îi identifice în interiorul breslei scriitoricești, pe care urma să o evoce drept paradis pierdut în Pastel de toamnă, iar după 1990 – în proza Căpitanul Ahab, din România ca părere (2015).
Marea din literatura lui D. Tudoran era centrul vital în jurul căruia gravita viața scriitoricească. Ea stimula călătoriile imaginare, care erau mai veridice decât voiajurile cele reale. La țărmul mării omul arăta ceea ce el era într-un anume azi, dar mai ales ceea ce putea să devină de mâine pentru un alt mâine. De sub epiderma banalității cotidiene ieșea terifiantul. Eul, înzestrat cu simț regizoral, își direcționa discursul către celălalt, vocativul nefiind altceva decât un alt subterfugiu literar. Aici se deforma accidentalul (scena de pescuit, reală sau închipuită, puțin contează pentru cititor) printr-o exagerare bine țintită. Aici marea va lua chip omenesc („tâmplele de sare ale mării / zvâcnind”), dar trup leonin, năvodul pescarilor căzând „în pântecul apei însângerate” (Și tu, cu o rază subțire). Rolul celor prinși în „pasta / roșie și din ce în ce mai fierbinte” va fi să ne (re)povestească răul, să le dea celor văzute dreptul la cuvânt: „Numai voi ați scăpat, pentru a povesti; grăbiți-vă!” (Și tu, cu o rază subțire)
Ce să fi însemnând – în contextul ideologic șaptezecist – avertismentul: „Cineva strigase: Monstrul! / în vreme ce nisipul / devenea cleios și foarte cald” (Și tu, cu o rază subțire)? Să fi fost Monstrul acela un descendent simbolic al chitului biblic, în care aluneca tragicul Iona cel de acum, din ceaușism, adică Tudoran și generația lui? Să fi fost acel Moby Dick din visele fostului ziarist Eugen Jebeleanu, în a cărui conștiință se cuibărise sentimentul vinovăției pentru naivitatea condeiului său din Cuvântul liber, din 16 iunie 1936? Cu siguranță că Monstrul lui Tudoran a fost epoca atroce, nu de aur, de care se spălase pe mâini semnatarul versurilor „Vai de suflețelul nostru / care – când să fie mare – / ni se cocoșă ca prostul / proștilor dând ascultare.” (Eugen Jebeleanu, Ca prostul, în Poezii, 1989, p. 295), evocat, legendar aproape, prin figura lui Ahab: „Când scriu aceste rânduri, mă întreb dacă nu cumva Eugen Jebeleanu a fost – în lungile, enigmaticele sale tăceri și în scurtele, dar violentele sale izbucniri – un fel de căpitan Ahab, imputându-și că n-a văzut în guvidul ajutat să scape cu viață monstrul ce avea să nenorocească milioane de vieți. Lui Eugen Jebeleanu chiar i s-a întâmplat Moby Dick. Mă lua cu el la malul apei, cu gândul de-a avea un martor, în caz că monstrul se va arăta încă o dată în calea sa. Nu s-a arătat. Sau nu l-am văzut eu.”. (Dorin Tudoran, Căpitanul Ahab, în România ca părere, p. 284)
La o anume vârstă spirituală – prin Uneori, plutirea și O zi în natură – Tudoran arăta că avea o excelentă relație cu peisajul marin. Dacă am lega textele descriptive ale poetului de experiența estivală a omului Tudoran ar fi futil și rizibil? Tudoran – aidoma rivalilor din viața literară – a debarcat, de la o vreme, câte două săptămâni (atât cât i se acorda unei serii de condeieri) la Casa Scriitorilor Zaharia Stancu de la Neptun, unde se prelungeau prieteniile, unde se domoleau orgoliile, invidiile și frecușurile scriitoricești: „Nimeni nu a prins vreodată vreun pește aici… Trebuie să găsim un alt loc. Da, știi dumneata chestia asta… Taci, că spe¬rii peștii. Am înțeles că mă lua cu el nu să pescuim sau să facem politică, cum ne bănuiau unii și alții. Mă lua cu el spre a exersa tăcerea. Așteptarea.”. (Dorin Tudoran, Căpitanul Ahab, în România ca părere, p. 284)

(va urma)