Literadura nr. 28 (5)

Rodica BRETIN

ÎNGERUL

Era toamnă, sezonul gripelor rebele, iar
epidemia din 1958 bântuia prin saloanele
spitalelor, cot la cot cu microbii, virusurile și
bacteriile obișnuite. Toate o speriau pe mama,
dar nu mai mult decât un zvon răspândit în orașul
de la poalele Tâmpei, nu prin ziare ci prin rețeaua
folclorului citadin. Se schimbaseră între ei nounăscuți
în maternitatea brașoveană! Unii
bănuiau, alții știau, cunoșteau cazuri, nume, date,
împrejurări. Și dacă o să îi înlocuiască copilul cu
vreo altă odraslă, a cine știe cui? Mama nu era
dispusă să riște și a luat singura hotărâre pe care
o socotea înțeleaptă − să nască acasă. Astăzi,
ideea pare o nebunie și s-ar pune o întrebare
firească: cum de nu s-a opus tatăl meu, celelalte
rude apropiate? S-au
opus, evident. Dar cine
crede c-ar fi avut vreo
șansă de reușită, nu o
cunoaște pe mama.
Și așa, când natura a
decis că venise
momentul intrării mele
în scena vieții, evenimentul
s-a petrecut întrun
apartament de două
camere plus dependințe
de la etajul unei case din strada Lungă. Acolo am
venit pe lume, într-o seară de 6 noiembrie, când
în Brașov căzuse deja prima zăpadă.
Nașterea s-a dovedit grea și, după orele de
travaliu, mama și-a uitat spaimele închipuite în
fața unora reale și a cerut să fie dusă la spital.
Tata a alergat la telefonul unor vecini, să cheme
o ambulanță, însă pe atunci¬¬ salvările veneau
când veneau și eu am ajuns înaintea mașinii cu
cruce roșie ce cobora pe strada Lungă în sunet de
sirenă.
M-am născut după moda altui secol, cu o moașă
săsoaică care ținea locul chirurgului obstretician
și cu cordonul omblical înfășurat în jurul gâtului.
Moașa m-a eliberat din strânsoarea care mă
sufocase aproape, apoi m-a luat în brațe,
încercând să îmi sufle viață în plămâni.
Mama se ridicase în capul oaselor, tata
încremenise lângă fereastra pe care se tot uita,
doar o să vadă venind salvarea. Eu, în brațele
moașei, nu mișcam, nu respiram, ocupată să mă
învinețesc. În locul plânsetului unui nou-născut,
camera se umpluse de o tăcere sumbră, de rău
augur. Ce-o fi fost în sufletul mamei în clipa
aceea?
Bebelușul care eram a tras până la urmă o gură
de aer, aducându-i gustul dulce-amărui al lumii
de afară. Am scăpat din prima încercare a vieții –
cât pe ce să fie și ultima! – altfel n-aș fi ajuns să
cresc mare, să trec prin mai multe decât aș fi vrut
și să scriu acum rândurile astea.
Când moașa m-a așezat la pieptul mamei, urlam
deja din toate puterile, bucuroasă că se terminase
cu bine, ori poate nemulțumită de schimbarea
culcușului călduț cu un loc necunoscut și plin de
primejdii, pe care nu știam încă să-l numesc
lume.
Mama s-a uitat cu luare-aminte la mine, copilul
atât de dorit și așteptat. Aveam toate la locul lor,
iar asta a făcut-o să răsufle mai ușurată. Însă eram
negricioasă, cu pielea încrețită pe la încheieturi,
cu fețișoara schimonosită de plâns. Urâtă foc, a
fost impresia dintâi a mamei, pe care avea să mio
împărtășească peste ani. Moașa, în schimb, era
de altă părere.
– Sehr schön! Was für ein shönes neugeboren!
Nu știu dacă am fost un copil frumos, cum tocmai
zisese săsoaica, sau urâțel, cum i s-a părut mamei
− care n-avea nici măcar scuza c-aș fi fost
schimbată – însă știu că am fost iubită de părinții
mei, din prima clipă, atunci și-ntotdeauna, oricâte
probleme le-aș fi făcut, oricâte necazuri le-aș fi
adus.
Când am crescut destul ca să înțeleg câte ceva din
viață, mama mi-a povestit despre venirea mea pe
lume – care, credea ea, fusese un miracol. Unele
lucruri ne rămân în amintire așa cum s-au
întâmplat, altele cum ne închipuim că au fost sau
cum am fi vrut să fie. Chiar dacă ce mi-a spus era
doar o nălucire, am crezut-o. Pentru mama,
închipuirea aceea devenise cu timpul mai
adevărată decât realitatea.
Tata coborâse să deschidă poarta pentru cei de la
Salvare care ajunseseră în sfârșit, moașa mă
scutura ușurel, de parcă eram adormită și voia să
mă trezească, mama întinsese mâinile spre mine
dar nu putea scoate vreun sunet, fiindcă și inima
ei se oprise. Și-atunci a văzut ceva ca un contur
omenesc, însă de lumină, aplecându-se peste
umărul moașei și atingând creștetul nounăscutului.
Nu s-a speriat fiindcă a știut imediat
cine este, era tatăl ei, bunicul meu care murise cu
mulți ani înainte, lăsând-o pe bunica singură, cu
patru copii de crescut. Dar asta e o altă istorie, în
seara aceea vizitatorul venit de dincolo și-a
înfăptuit minunea și s-a grăbit să dispară când
tăcerea a fost spartă de întâiul meu scâncet.
Am crezut povestea mamei auzită la vârsta
poveștilor de tot felul – de ce s-o fi pus la
îndoială? Eram deja la școală când l-am întrebat
pe tata despre împrejurările venirii mele pe lume
și care mă făceau să semăn, îmi închipuiam eu,
cu eroii din cărți. Bineînțeles, nu i-am mărturisit
ce știam de la mama – era secretul nostru, unul
datorită căruia mă simțeam specială.
Tata avea o cu totul altă versiune a faptelor – una
simplă, rațională, prozaică – și am constatat încă
o dată un lucru evident: realitatea e mai puțin
interesantă decât închipuirile în care o învelim
uneori. Ambulanța ajusese la timp, mi-a istorisit
tata, iar cu ea venise și un medic, nu doar doi
infirmieri, cum se întâmpla de obicei. Fusesem
salvată de priceperea unui doctor, de știința
medicală. Tata nu credea în miracole, ci în
puterea omului de a inventa lucruri uluitoare, de
a învinge bolile și a ajunge pe Lună. Era, cu alte
cuvinte, un sceptic. Privind în urmă aș spune
totuși că, în felul lui, rămânea un idealist, un naiv.
Astăzi, după atâtea descoperiri epocale, oamenii
au ajuns să își înțeleagă doar limitele – ceea ce,
într-un fel, e tot un progres.
Istoria are și un epilog, scris, ca orice urmare care
se respectă, două decenii mai târziu. Mama
rămăsese prietenă cu moașa ce îi fusese alături în
seara de 6 noiembrie, cât pe ce să fie fatidică, dar
care se sfârșise fericit. Săsoaica, Renate Vogel
era numele ei, a rămas în Brașov după ce familia
ei emigrase în Germania. În 1982, deja bătrână și
lovită de o pareză, Renate ajunsese la azilul din
Șchei, unde mama se ducea să o vadă din când în
când. La una dintre vizite m-a luat cu ea și, câtă
vreme s-a dus prin saloane să împartă haine,
dulciuri, ce mai adusesem, am rămas singură cu
bătrâna.
Renate stătea toată ziua într-un scaun cu rotile,
fără să vadă ori să îi pese de ce se întâmplă în jur,
lăsându-se pe mâinile infirmierelor care o spălau,
o îmbrăcau, îi băgau pe gât mâncare sau
medicamente. Avea și momente de luciditate, în
care redevenea ea însăși, dar erau tot mai rare. Se
retrăsese în lumea dinăuntru, retrăindu-și
amintirile, frecându-le cu piatra de șlefuit a
nostalgiilor și regretelor până ce ajunseseră să
taie timpul ca săbiile japoneze forjate de-atâtea
sute de ori. Nu credeam că mai știe cine sunt, nici
să-și mai amintească de seara în care ținuse în
brațe un prunc ce părea fără suflare. Am întrebat-o
totuși – aveam ceva de pierdut? Am vrut să aflu
cine mă întorsese la viață, cui să-i mulțumesc, pe
cine să dau vina pentru toate neîmplinirile de mai
târziu.
– Cine m-a scăpat atunci, Frau Vogel?
N-așteptam vreun răspuns, dar l-am primit:
– Ein Engel.
Și Renate a repetat încet, în limba română, ca să
fie sigură că am înțeles.
– Un înger a fost. Un înger.

Daniel López-Serrano Paéz

„Canichu” (1979, Madrid), poet și prozator.
Este licențiat în Historie și a publicat șase cărți,
dar mai are cărți inedite pregătite pentru
publicare (paisprezece).

Traducere și prezentare: Elisabeta Boțan

Vivisecție

Vor veni ei și ne vor omorî pe toți
în timp ce pe peretele tău va atârna afișul
ultimului tău concert,
în timp ce tinerii beau în parc
cu tricouri de Zara cu Guevara
tip Andy Warhol aproape
de biserica de la râul cu rațe,
un domn va citi presa în piața
publică ocupată de mesele de la bar
sub statuia de bronz,
când ceasurile se vor opri o clipă,
într-o pulsație a secundelor noastre
înainte de lumina albă;
și când vom fi murit
ei vor întreba de ce au purtat războiul,
în timp ce carnea le cade de pe oase,
și va fi atunci, când n-o să mai fie nimic,
nici măcar un singur magazin de Zara,
nici pe balcon steaguri
de la ultima partidă de fotbal,
nici măcar cutia Pandorei,
că timpul se va întoarce înapoi,
un glas profund va spune: „facă-se
din nou Geneza”,
și câinii vor rătăci prin deșert
călare pe stăpânii lor.

Depresie

Am în cap un gând veninos,
zi și noapte,
ca un fluid lipicios,
îmi ia celelalte idei și le împletește
în trupul lui spinos
de întortocheată amărăciune în cutii de bere.
Dă-mi zahăr,
dulce uitare,
dulce greață,
pasăre ce nu știe să zboare,
alegi
tot ceea ce spui
din canalele
veninului pe care mi-l dai.
Am în cap un gând veninos,
zi și noapte
și nu am somn
pentru a-l putea ignora.
Maimuțe dansând prin ochii mei,
lame de oțel.
Venin,
nu are cine să-mi dea
antidoturi
pentru creier.
Calamari uriași
desenați cu ceară.
Încâlcire.

Papagal zburând

Un papagal acoperit de litere
zboară în formă de pungă de plastic
vântul îl duce, coboară și ridică,
se lasă purtat, se face elastic.
Ochi în formă de ferestre îl privesc,
brațe ca niște felinare vor să-l prindă,
să-l țină, să-l fixeze, să-l facă nimic,
să-l țină sus, fără această întârziere
pe care o provoacă vântul când îl face să zboare,
dar e un papagal ca o pungă,
ce se dăruie zborului umflat de aer,
chiar dacă aerul îl face să zboare ca pe un obiect.

Încă sunt viu, nu-mi cereți mai puțin

Toate bărcile înaintează
chiar și atunci când se scufundă
în adâncurile apelor,
ce frumoasă este imaginea odelor
în timp ce ignori
singurătatea, tăcerea, ceasurile,
care-l devoră pe marinar
în eternități care îi disipează
figura și îl confundă
cu lancea săltăreață care dansează
în vâltoarea de apă
care îl consumă.

Jonathan Alexander España
ERASO

(Pasto, Nariño, Colombia, 1984), poet și prozator.
Licențiat în Filozofie ți Litere; a publicat două cărți
și în numeroase publicații din mediul național și
internațional. De asemenea, este coautorul altor două
cărți Poemele sale au fost traduse în franceză,
italiană și română.
Traducere și prezentare: Elisabeta Boțan

Tablă de maree
Lui Roy Sigüenza

I
Sunete albastre zgârie mlaștina.
Marea, carne interzisă.
II
Valul dispare la țărm.
În striațiile homarului agonizează sori.
III
Lumina strălucește în alge
Și alunecă pe pupila unui pelican.
IV
Ziua își pierde chipul în apă.
Muzica își depune ouăle în nisip.
V
Sunt valul dintre pietre.
Trec prin sare și o supun.
VI
Sfârșit și început:
bărbații de pe țărm,
bucăți de barcă scufundată.
Scriitor
În fața ta,
scriitorul aerului
te vede din fundul
unui puț cu apă densă.
Din ultimul val
cicatricile lui îmi arată calea.
Tăcerea e un azil.
Levitez peste o mână tăiată.
Pagina mă alungă
între rugă și cuțit.
Delirurile poemului
Foile zilei
descifrează suflarea izgonirii.
În desiș
fălcile sale anunță
originea nopții.
Comori
se pierd în strălucirea
lunii din apă.
Chiar și așa
nu aștepta ca,
din ochii săi,
lumină printre buruieni,
să apară delirurile poemului.
El nu anunță misterul
naufragiaților de mâine.

Vrajă

Plouă cuvinte.
Norii arată înspre cerb.
Ulii coboară
ca o ceață.
Pe această foaie,
urciorul și oasele.
Doar te rogi ca
la jumătatea poemului
să nu se arate moartea.

Scriitor

În fața ta,
scriitorul aerului
te privește din fundul
unui puț cu apă densă.
Din valul din urmă
cicatricile sale îmi arată calea.
Tăcerea este un azil.
Levitez peste o mână tăiată.
Pagina mă alungă
între rugă și cuțit.

Distribuie: