Spații culturale nr. 88 (3)

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Pe aripi de carte și de mori de vânt

Din toate hotelurile în care am stat în Grecia, la Agla, în orașul Rodos din insula Rodos, m-am simțit cel mai bine. Nu este vorba de un plus de confort sau de priveliște, cu excepția Atenei, mare am avut peste tot, ci de carte. În holul său spațios, așteptând să ne cazăm, am descoperit lângă un panou cu mulțumiri pentru alegerea Aglei în numeroase limbi, inclusiv în română, două rafturi pline de volume, răscolite peste zi, din nou ordonate dimineața. Cărți groase, cu siguranță nu ieftine, după calitatea lor ca obiect, aduse de turiști și lăsate în camere la plecare, ca să nu mai îngreuneze bagajul. Cărți adunate de echipa hotelului și puse astfel la dispoziția doritorilor de lectură, între o plimbare și alta, pe plajă, înainte de somn, sau de răsfoit întârziind dintr-un motiv sau altul în holul primitor. Cărți de vacanță, de aventuri, romane polițiste, dar și clasici ai literaturii universale. De unde vin cititorii în Rodos?, m-am întrebat. Din Norvegia, Suedia, Germania, Finlanda, mi-au răspuns la o primă privire înscrisurile de pe cartonașele puse de cei care le ordonau peste noapte. Din țări friguroase în care cartea încă mai încălzește, m-am gândit, realizând că în bagajul nostru singura, luată la îndemnul părinților de Maruca și Leo, era „Rodos, ultima vară”, scrisă de bunica lor în urmă cu peste un deceniu. Un surâs melancolic mi-a însoțit constatarea, apoi, ținând în mână „Douăzeci de mii de leghe sub mări” de un Jules Verne care îl mai fermecase pe un cititor nordic din mileniul trei, poate vârstnic mi-am spus, alungând însă repede presupunerea, am propus echipei noastre o vizită într-un loc în care nu ajunsesem în acea, neuitată, vară.
Aproape înconjurată de ape, Grecia are în Acvariul din vârful nordic al orașului și al insulei Rodos singurul loc deschis publicului. Spre acesta ne duceau pașii în întâia noastră ieșire împreună, dacă nu iau în considerare și plimbarea de primă recunoaștere-cunoaștere pe țărm, prin întuneric, după cazare, fără Niadi, care mă rugase să ne întoarcem totuși înainte de miezul nopții, ca să nu fiu preschimbată în dovleac, zâmbise. Clădirea, construită cu finețea și încântarea pe care a pus-o Art Deco-ul în arhitectură, cu o plăcută combinație de roz și vișiniu, de cub străjuit de două corpuri cilindrice și cu o ușă înaltă încadrată mult mai înalt de o frescă albastră cu meduze, căluți și stele albe, asemenea unei porți spre adâncul oceanului planetar, face parte din șirul celor apărute în vremea ocupației italiene, adică în perioada 1912-1943. Ea adăpostește un institut de cercetări hidrobiologice, căruia din anul 1967 i s-a adăugat, la demisol, acest acvariu-muzeu, pentru că, pe de o parte ilustrează pentru vizitatori fauna și flora Mării Mediterane și a Mării Egee, iar, pe de alta, ocrotește specii rare sau în curs de dispariție. De la intrare ni s-a tăiat respirația, eram într-o peșteră subterană, în pântecele unei caverne, în răcoare și semiobscuritate, pe culoarul strâmt care îi făcea înconjurul pavat cu pietricele de mare și împodobit cu chipuri ale făpturilor ei, cu ziduri stâncoase, pline de colți de piatră și de cochilii, urmăriți atent de ochișorii și ochii ferestrelor spre locuințele calde, prietenoase ale acelorași făpturi, dar de data aceasta vii, ușor somnoroase, ca într-un vis. Spre ieșire, pentru un bun, plăcut bun rămas, fusese creat un loc de joacă pentru copilărire, bunici, nepoți, țestoase, crabi dimpreună.
Am luat-o de-a lungul țărmului, a plajelor subțiri cu fluturii multicolori ai umbrelelor pe nisip, cu baloane policrome în aer și bărci cu pânze albe pe apă, fascinați de coexistența valurilor albastru închis, bleumarin, agitate, furtunoase ale Mării Egee și ale celor albastru deschis, bleu ciel, calme ale Mării Mediterane curgând, mergând parcă deodată cu noi, dar despărțite de un perete inexpugnabil de sticlă, spre Portul Mandraki și căpriorii săi. Și am mers așa, însoțiți în stânga de cele două mări, savurând smochine brumării, felii de harbuz roșu și de cantalup verzui în caserole de carton, cu furculițe de lemn după cerințele războiului declarat materialelor plastice, întinzând piciorul din ce în ce mai lent cu saboții din ce în ce mai grei, până am hotărât tăcut să nu ne mai mișcăm. Și am rămas așa, împietriți de soare, până ce lângă noi Cerbul și-a trosnit coarnele și a izbit ușor cu micuța sa copită coloana soclului, iar de dincolo de calea de apă dintre ei, Căprioara i-a răspuns, amușinând aerul sărat cu boticul ei fin, de catifea. De-abia atunci ne-am îndurat să ne mutăm privirile dincolo de făpturile lor de bronz fierbinte, spre fortăreața Ágios Nikólaos, Sfântul Nicolae, și spre cele trei mori de vânt de pe stăvilar. O să ne întoarcem, așteptați-ne!, le-am spus iar, ca în urmă cu cincisprezece ani, Niadi și cu mine, plecând cu toții spre Agla.
Ne așteptau de peste cinci veacuri, cel puțin fortul, ridicat de cavalerii ioaniți în a doua jumătate a secolului al XV-lea, când în Moldova noastră domnea Ștefan cel Mare, la capătul unui dig natural, din porunca Marelui Maestru Piero Raimondo Zacosta, ca să apere portul vechimii, Mandraki, străjuit odinioară de legendarul Colos din Rodos. Extins și întărit prin grija altui Mare Maestru, d’Aubusson, după asediul turcilor din 1480, Ágios Nikólaos este astăzi pentru oamenii mării în primul rând farul insulei, permanent de veghe pentru siguranța călătoriilor lor. Am reușit să ajungem sub zidurile sale abia după căderea întunericului. Digul pe care se înalță este acum brațul unui ancoraj în care se leagănă neîncetat ambarcațiuni particulare din toate țările lumii, iar până la construcția sa masivă se înșiră, la fel de chemătoare și misterioase, trei mori de vânt, cu aripile înlănțuite. Doar trei din cele vreo zece-treisprezece din Evul Mediu în gura cărora corăbiile își vărsau grânele. Cu siguranță parte din acele grâne vor fi venit și de mai sus de Dunărea apropiindu-se prin deltă de Marea Neagră, mai ales după ocuparea insulei de către otomani. Priveliștea morilor și a fortului pare o creație a imaginației, într-atât de distinct,
de luminos-roșietice te întâmpină sub cerul nopții, atât de fantastice se decupează arămii pe întunericul cerului și al mării. Ca și cum, și după apus, printr-un tunel secret, soarele ar continua să le atingă și să le poleiască. Tăcerea lor desăvârșită între clipocitul suspinat al ambarcațiunilor și furtuna sonoră a talazurilor mării le desăvârșește existența fantastică. Și a fost nevoie să descoperim între mori și fort un șir de catarge cu drapele naționale mișcate mut de briză, ca să depășim tensiunea drumului cu mori și cetate, printr-un râset de ușurare și bucurie: unul era, părea să fie tricolorul românesc.
Am revenit și noaptea, vrăjiți de splendoarea locului, dar l-am colindat în două rânduri și la prânz, cu nepoțeii Maruca și Leo dornici să hrănească pisoii dintr-un adăpost ca o căsuță din povești. Am fost curioasă să văd tricolorul nostru și în crucea amiezii, în limpezimea sa ascuțită. Ascuțită și atât de tăioasă: deși purtam ochelari de soare, am simțit ochii umezindu-se, în vreme ce sus flamurile își mișcau culorile, iscând nesiguranță și apoi simțământul eșecului pentru descoperirea nopții dintâi. Dar nu am spus nimic. Nimănui. Cine știe după ce criterii, în virtutea căror relații între țări, a căror înfrățiri de orașe fuseseră arborate acele drapele!
Povestea aceasta are totuși alt sfârșit. După ultima din călătoriile noastre pe insulă, cu câteva ore înaintea plecării definitive de la Agla pentru întoarcerea în România, la Suceava, ai mei, deși obosiți, nu s-au grăbit spre lift, întârziind în fața rafturilor de bibliotecă din hol, până m-au făcut să mă alătur lor. Lângă volumele din nord, apăruse, micuță și oarecum fragilă, cartea „Rodos, ultima vară”. Dar nu atât prezența ei acolo m-a mișcat, cât înscrisul, cu litere mari – lângă Norsk, Sweden, German, Finland – Română. M-a tulburat până într-atât, încât sub bătaia puternică a inimii aripile morilor de vânt s-au eliberat și au început să se rotească. Insula întreagă s-a umplut de mireasmă de grâu, iar cerul ei, de mierea pâinii de acasă.

Rodica BRETIN

CĂLĂTORIE ÎN FANTASTIC

„Fantasticul este forma supremă a literaturii” spunea scriitorul peruan Mario Vargas Llosa, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, referindu-se la realismul-fantastic, în care excelează școala latino-americană. Genul propune o construcție perfect logică și coerentă care, în mod subtil dar inevitabil, duce către o rezolvare ce nu ține de realitatea imediat înconjurătoare, pe care o numim – adesea impropriu – „normalitate”.
Realist-fantastice sunt opere memorabile ale unor
creatori ca Victor Hugo, Prosper Mérimée, Emile Zola, Charles Dickens, Rudyard Kipling, G. K. Chesterton, Edgar Allan Poe, Howard Phillip Lovecraft, Anton Cehov, Lev Tolstoi, Mihail Bulgakov, Garcia Marques, Vargas Llosa, Mujica Lainez, Pierre Benoit, Stephen King… Iar în ceea ce privește autorii români, de la Ion Luca Caragiale, Mihai Eminescu, Barbu Delavrancea, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Mircea Eliade, Tudor Arghezi și Vasile Voiculescu, la Vladimir Colin, Horia Aramă, Olga Caba și Ioan Dan Nicolescu, mulți au explorat lumi fascinante și, adesea, interzise pentru capacitatea de înțelegere a contemporanilor lor.
Toți au fost nu doar scriitori de mare talent, ci și
personalități multilaterale, cu o vastă cultură, ce aveau în comun pasiunea pentru istorie, artă, geografie, astronomie, științe ale naturii, disponibilitatea și dorința de a descifra tainele universului și ale vieții.
Realismul-fantastic este mai actual astăzi ca niciodată. Contrar unor păreri preconcepute, el nu reprezintă o încercare patetică de evadare din realitate, o ieșire de serviciu aleasă de neadaptați, de cei care nu fac față luptei pentru existență în jungla „societății de consum”. Departe de a fi o eludare a problemelor stringente, alunecarea spre fantastic rămâne un exercițiu ofensiv, o demonstrație practică a dictonului lui Friedrich Nietzche: „Ceea ce nu ne ucide, ne face mai puternici”.
De ce aleg unii creatori ca personajele lor să treacă într-o lume imaginară? Pentru că acolo apar situații conflictuale care le depășesc în dificultate pe cele posibile, probabile sau previzibile din lumea reală.
Un supraviețuitor dintr-un univers fantastic are toate șansele de a învinge în viața cotidiană, descurcându-se mai bine decât așa-numitul „om de pe stradă”, superficial, fără păreri și valori personale, ce s-ar prăbuși odată cu dispariția reperelor sale familiare.
Science-fictionul a avut dintotdeauna, are și va avea limitări, declarate chiar din titulatură. Se dorește a fi o ficțiune bazată pe știință, autoasumându-și obligația de a explica, de a ordona totul – o dovadă de suficiență într-o lume unde mereu descoperim noi elemente ale vieții și noi legi ale Universului.
Fantasticul nu explică, nu justifică nimic. El constată și contestă realitatea înconjurătoare. Și o face respectând regulile marii literaturi: cu personaje clar conturate, credibile, umane tocmai prin calitățile și defectele lor, cu mesaje intrinseci, nu clamate pedagogic, cu apărarea unor valori perene, nesupuse tradițiilor, modei sau părerilor „opiniei publice”.
Nu în ultimul rând, fantasticul avertizează, prezintă dileme care au fost și vor rămâne mereu actuale. Personajele sale luptă cu forțe atât de primejdioase pentru civilizația terestră, încât coșmarele lumii de astăzi – globalizare, poluare, incultură, tendințe dictatoriale, fanatism religios, terorism – pălesc prin comparație.
Fie că alege să demaște o impersonare a Răului ce posedă trupuri și manipulează conștiințe, o instituție sau o grupare care încearcă să controleze umanitatea, fie că descoperă ființe venite din alte lumi, aproape inimaginabile pentru noi, realismul- fantastic militează pentru adevăruri esențiale în formarea generațiilor succesive de oameni interesați să schimbe în bine societatea în care trăiesc. Și ne amintește că există – în imensitatea universurilor cunoscute și a celor încă nedescoperite – infinit mai multe decât putem noi percepe sau înțelege astăzi.
Sunt doar câteva din avertismentele acestui gen literar – însoțite de un crez: „Importantă nu este întotdeauna victoria, ci curajul de a lupta.”.
Ceea ce, într-un fel, reprezintă esența realismului-fantastic. El se constituie într-un manual de autoapărare a omenirii împotriva surprizelor pe care i le rezervă universul și viitorul. Un exercițiu de supraviețuire – dar nu cu orice preț. Căci, prinse în vortexul timpului, în purgatoriul lumilor paralele sau doar în coșmarul existenței cotidiene într-o societate marcată de tare profunde, personajele din operele reprezentative ale genului își păstrează o trăsătură definitorie: umanitatea.
În final, devine irelevant dacă Binele câștigă sau pierde. Esențial rămâne doar mesajul transmis cititorului: fiecare destin contează, orice om poate influența balanța universală dintre Bine și Rău. Destinul tuturor depinde de voința fiecăruia – ceea ce, chiar la scară cosmică, nu poate fi lipsit de însemnătate.
Iar destinul generațiilor viitoare este hotărât de noi, astăzi.

Daniel CORBU

POFTIȚI, DOMNULE KAFKA!

S-ar cuveni un imn pentru
alunecarea-n abis
s-ar cuveni o dovadă!
Și pe când se desface-n bucăți zeul tău protector
și înflorește văzând cu ochii labirintica
civilizație metatextuală
iar miracolul dezgolirii de sine
atinge apogeul cu aceeași febrilitate
cu care neofiții își împart Paradisul
nu dispera! LUCRUL ÎN CARE NIMENI
NU CREDE SE-NFOMETEAZĂ ÎN SINE
și totul e salvator
până și această peticită speranță
până și acest vis amputat
și chiar această dimineață în care
stai și privești picurii ploii pe un mormânt nou.
Cineva mătură curtea abatorului cineva spune:
poftiți domnule Kafka!
S-ar cuveni un imn pentru
alunecarea-n abis
s-ar cuveni o dovadă!
Nu departe: o trompetă rezemată de zid.
Mâna clipocind ușor înspre inimă.

DRUMUL DAMASCULUI

„Dar pe când călătorea el și se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Și căzând la pământ, a auzit un glas zicîndu-i: Saule, Saule, de ce mă prigonești? Iar el a zis: Cine ești, Doamne? Și Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe care tu îl prigonești. Greu îți este să izbești cu piciorul în țepușă.”
(Fapte, 9:3-5)

Vine un timp când armele și trufia
devin o povară
iar cuvintele nu-s niciodată de ajuns.
Cei ce bat tobele pentru tine și înalță surlele
nu știu că primesc de fiecare dată alt om.
Cum și tu, Saule din Tars, fără a colinda gările
văzduhului pe când
ți se odihneau caii și cămilele
și slujitorii osteniți
ai primit fulgerarea devenind alt om.
Așa cum și eu, Saule prigonitor,
pe când mica și marea istorie își zornăie
înfundat ruginitele lanțuri
izbesc fără voie cu picioru-n țepușă
devenind Celălalt.
Și mereu Celălalt cu fiecare poem Celălalt
pînă când poți deveni o mie de Ceilalți
care-au primit
fulgerarea.
După cum știi, doar Calea contează și iarăși
după cum bine știi, peste mierea păcatului vechi
un altul se-așază
și până la urmă orice istorie e o adunare de treceri
pe drumul Damascului.
Tu ce spui
carne histerizată de cântecul nevăzutelor lumi?

CIMITIRUL DIN SÂNGE
Mult prea majestuosului
poet Ion Mircea

Pe nesimțite atâtea lucruri devin muritoare
și pe nesimțite atâtea răsar din broderii de neant!
Când vorbeai de ninsorile cu globule albe și roșii
dintr-un sânge universal
eu chicoteam prin colțuri Ioane Mircea.
Zâmbeam.
Pînă când am văzut cum se deschid
ferestrele poemelor tale
să intre aer curat dimineața.
Până când m-am simțit și eu stăpân
pe principiul imixtiunii lumilor
și am văzut sângele morților
oxigenând sângele celor vii. Până când
am scris poema crinului roșu
și-am făcut portretul robot al totemului.
Atunci Manualul tău de adorație universală
mi-a fost la mare căutare și de rodnic folos
pentru că începusem, drăgăliță Doamne,
să ademenesc
crucile negre
din sângele cerului
și să probez adorația magilor
purtați secol de secol în roabele lumii.

ALTE SFATURI DE AMĂGIT ÎNTUNERICUL

Deasupra a tot ceea ce ești există!
Îmblânzește-ți orgoliul
învinge clipa când nu-ți poți aparține
și te izbești de zid ca păsările oarbe!
Educă-ți voința ! Coboară în suburbiile gândului
neschimbată e lupta dintre bine și rău
nu renunța niciodată la tine
orice om își este propria sărbătoare!
Dacă-ți vezi moartea acoperă-i gura
cu flori
și fiecare dimineață te va găsi vorbind
în limba scrisorilor de dragoste.

Nu te-ndepărta de tine o clipă
NU SĂRUTA FRÂNGHIA PE CARE
ȚI-O-NTIND SCAMATORII DE VORBE
și nu zornăi cuvintele adevărului precum
trădătorii arginții!
Așteaptă:
nu poți stapâni ceea ce nu ai încă
și nu te poți dărui altora
dacă nu te dărui la nesfârșit ție!

DEASUPRA A TOT CEEA CE EȘTI EXISTĂ!

Nu renunța niciodată la tine!
Indiferența apropie de moarte
așa cum dorința te-apropie de păcat.

Vei întinde mâinile după vise și îți vor
arunca monezi
vei traversa clipe cumplite ca drumurile
spre marile abatoare
nu dispera!
Poți fi înfrânt de propria libertate
nu dispera
știu că porți cuvinte niciodată rostite
și ceva în tine nu poate să tacă.
Slăvește clipa
că înainte și după tine, doamne, cât întuneric!

VOI RĂMÂNE ÎNCHIS ÎNTR-O CARTE
Lui Constantin Noica

Trezit deodată la vârsta când tinerețea
îți întoarce spatele
trezit deci într-o dimineață mai inutil
ca o medalie pe pieptul mortului
m-am privit în oglinda de la capătul patului
și mi-am amintit ploile din copilărie
ploile acelea mărunte de noiembrie, mamă.
Stăteam în mijlocul camerei ca o statuie
de cârpe
prin care trece vântul făcând gestul firesc
al gospodinei ce-și șterge palmele
transpirate de coapse
m-am privit în oglinda care mă arăta
străin și singur
cum singur sunt și acum în mijlocul
acestui poem despre mine
înconjurat de vorbe cum înecatul de mare.
Aveam paisprezece ani când m-am dus
să văd războiul troian
mie-mi plăceau mai mult Paris și Ahile dar ce
importanță mai are
încă de pe atunci presimțeam că voi rămâne
închis într-o carte.

ÎNCORONAREA CU LACRIMI

„Pe pămînt tot ceea ce există
are nevoie din cînd în
cînd să plîngă”
Nichita STĂNESCU

Multă vreme mi-am imaginat poezia:
o femeie privind printr-o fereastră.
Multă vreme am crezut că privind prea mult
frumusețea
voi orbi.
Îmi spuneam: de m-aș învinge mereu
fără martori și fără fast
de m-aș învinge în fiece clipă!
Dar cineva îmi arăta cu degetul instrumentele
de făurit duminici
felinarele de înaintat în deșert
altcineva tocmai descoperise complotul
lucrurilor mărunte
asupra privirilor mele
prietenii răsturnau pe trotuar valize cu îngeri
serile îmi pregăteau încoronarea cu lacrimi
și nu știam cum să te mai mint moarte
care ani de-a rândul ai acoperit spațiile albe
din poemele mele
îți cântam litanii cântece din nordul meu
răsărite ca florile din inimă
singur îmi încurajam călătoria pe cruci
și mă vindecam de mușcătura atâtor cuvinte
otrăvite.

CÂND VEI CITI ACESTEA CITITORULE
EU DE MULT VOI FI PLECAT
PRIN ALTE POEME.

Maria ANASTASIU

Rană

Și ca un mort cu nările scobite
Pe-o nară scoate marea buruiană
Când gura ta, în pas de caravană,
Pe gură ca o rană mi se-nchide.

În valuri mari cât niște piramide
Tăcerea e și alto, și soprană
Și apa, ca o frescă de icoană,
În ochii tulburi ți-a deschis firide.

Se-nchină marea de la nord la sud,
Un vânt o trage ca pe-un clopot mut
Și-i mușcă botul ud de lighioană.

Iar eu, pierind sub versul nou născut,
Cu dinții dau de tine să m-apuc,
Dar marea mi-e deschisă ca o rană.

Ancestrală

Pe malul ăsta la apus venea
Un basileu din care-mi vine neamul,
Privindu-și chipul într-un val și-n banul
În care de demult se-nchipuia.

Cu zornăit de bani călca el malul
Și malul ca un ban se ruginea,
Iar basileul detronat cânta
Și banul vechi pierea și el ca valul.

Iar tu, venind încoronat cu soare,
Cu anii zornăind în buzunare,
Ce-mi pui pe umeri frumusețea ta

(Când valul unui veac apus mă doare
Și-i port pe toți strămoșii în spinare)
S-adaugi moarte la durerea mea?

Ferestre

În tine e atâta frumusețe
Că dac-ar fi să-i măsurăm ardoarea
N-ar mai putea s-o stingă toată marea
Și soarele ar face fețe-fețe.

Nici versul meu menit să te răsfețe,
Nici dragostea nu ți-a cuprins splendoarea
Și moartea, prinsă iarăși cu ocaua,
N-a mai văzut nici ea așa mândrețe.

Zadarnic vin din văile celeste
Atâtea mări albastre de poveste
Căci orb și surd le vede ochiul meu;

Te văd pe tine-n marea care este
Și ochii tăi sunt două mari ferestre
Prin care Îl zăresc pe Dumnezeu.

La bătălia de la Salamina

Era o lună mare cât un soare
Când soarele își îmbrăca lumina,
Pe fundul mării înflorea grădina
Și valul putred mirosea a floare.

Nepăsător de zile și hotare
Zenitul își înfipse rădăcina,
Eu ți-am întins pe spate pelerina
Și sabie ți-am pus la cingătoare.

Iar de-ar fi fost să cadă Salamina
Totuna e și gloria, și ruina
Căci marea cade numai în picioare;

Ca pe-o cămașă ți-ai albit retina
Și-n ochii surzi îți țiuie lumina,
Dar poate moartea să te uite, oare?

Alexandria, la un apus de soare

Poruncă vremii-i dau în astă seară
În plete numai iarna să te ningă
Și soarelui – mai bine să se stingă
Decât să-l văd cum anii ți-i măsoară.

Și mării am să-i dau poruncă iară
Pe mână ca un câine să te lingă,
Și valului cu brâu să te încingă
Când soarele în valuri stă să moară.

Ci mai degrabă arză marea toată
Și vie mai degrab` Împărăția –
Totuna mi-e de noapte dacă crapă

Sau piere iar în foc Alexandria,
Căci tu ești cartea mea neterminată
Și-acest apus de soare – veșnicia.

Marea Moartă

Mă uit la apa strânsă laolaltă
Și valul, luându-mă de subțiori,
Mă zguduie din creștet până-n nori
Și cerul mi-l descuie ca o poartă.

Oricât mi-ar fi și pana de bogată
Și-n părul tău m-aș prinde la strâmtori
Ca într-o plasă de pescuitori,
Știu bine eu că moartea te așteaptă.

Atât e lumea asta de sărată
Și-așa de scurtă viața uneori
Că orice mare e o mare moartă

Și orice vers ne trage doar pe sfori,
Până-nțelegi, pe pielea ta, odată
Că numai morții sunt nemuritori.

Iarbă

Trăind un veac întreg într-o silabă
Am meșterit cu versurile mele,
Anume ca să-ți fac ție plăcere,
Această mare crudă și neghioabă.

În apele cu zăngănit de salbă,
Când soarele înmugurea a mere,
Aici și gândul se făcea tăcere
Din care n-am fi înțeles o boabă.

De-aceea, iată, vin acum cu surle
Să pun și eu tăcerea mea să urle,
Când marea parcă n-are nicio treabă.

Ca pasărea ești tu în vârf de turle
Și-ți stă deschis, sub aripile sure,
Un cer de foc din care crește iarbă.

Recunoaștere

Ce-i cu copacii ăștia care seara
Se clatină ca niște oameni beți?
O zi a fost de când erau puieți
Și le dădea întâia oară floarea.

Ce sunt aleile de dale arse,
Scrâșnind mai rău ca lemnul sub topor?
Trecut-am ieri și lunecau ușor,
Mai molcome ca faldul de mătase.

Ori soare, cer, arome, primăvară
Când s-au răscopt și cine le-a cules?
O mână doar ce-am apucat să-ndes
Și-am scos din coșul rece mâna goală.

Și toți acești copii ce până ieri
Jucau cu foc pământul în picioare
Azi i-am văzut mergând în cărucioare
Și pasul lor de tunet nicăieri.

Obloane trag, perdele las să cadă –
Să fie oare ochii mei de vină?
Veniți să-mi puneți doliu pe retină
Ce crede ochiul mintea să nu vadă!

Dar mai cu seamă mă întreb uimit
Cine-i străinul ăsta din oglindă?
Și-a cui e vocea care suferindă
Îmi spune simplu c-am îmbătrânit?