Căruța cu virgule – Prietenia
De la început vreau să spun că rândurile ce urmează, nu se referă la nimeni anume, iar autorul nu răspunde pentru situația în care unii s-ar putea identifica în ele. Ele (rândurile) sunt doar niște păreri personale și nimic mai mult!
Am auzit deseori mulți oameni plângându-se că au fost trădați de prieteni. Cu siguranță, cu toții am trecut prin așa ceva și știm ce înseamnă!
– Eu am făcut atâtea pentru cutare și el/ea, m-a ,,trădat”!
Și înfierează cu mânie proletară această trădare, dând de înțeles că ei au fost victimele, că ei au pus suflet și că doar ceilalți sunt vinovați, fiindcă trădătorii au pus mai presus de prietenie interese pe care și le-au urmărit, iar ei, victimele, au fost înșelați, profitându-se de sufletul lor mare, etc… Alții, nu acceptă că ar fi putut greși și spun că îi așteaptă pe trădători să se întoarcă la ei, acordându-le iertarea, cu superioritatea și condescendența pe care o vor recunoscută ,,oficial”, ca parte a umilinței recunoașterii ,,greșelii”, iar pe lângă regretele în genunchi, trebuie să li se pupe și inelul papal… În furia lor bezmetică îi îndepărtează pe toți cei despre care doar bănuiește că nu-i mai sunt loiali, ca și cum loialitatea trebuie demonstrată cu orice preț, în orice condiții! Văitătorii uită sau nu vor să spună de ce au fost ,,trădați”! Oare, vina este numai într-o parte? De ce partea cealaltă nu ar avea dreptatea ei?… Care este punctul ei de vedere, referitor la acea trădare? Pentru că uneori, ,,victimele” uită să spună că ,,prietenia” s-a rupt și / mai ales din cauza lor! Din cauza acelorași orgolii și interese pe care ei le condamnă grețos! De multe ori, dreptatea este la mijloc, în acel cețos ,,no man`s land” scufundat în mlaștina îndoielilor și a ipocriziilor acceptabile, a amabilităților de conveniență și a zâmbetelor false, în care, de cele mai multe ori, trăiesc șerpii invidiei și viermii mândriei… Însă, acceptarea realității, împăcarea cu sine, nu sunt dezirabile ,,sfințeniei” lor! Nu, pentru că ,,facerea de bine” trebuie glorificată, trebuie trâmbițată, iar făcătorului de bine trebuie să i se aducă osanale și chiar sacrificii umane, în piața publică, spre recunoștință veșnică și zeificare. Pentru că el nu se mulțumește cu puțin, nu se mulțumește cu binele făcut în liniște, cel care contează de fapt! Și poate nici așa i nu i se va umple imensul gol pe care-l poartă în suflet! Acești mici Dumnezei, ce se închipuie făcători și desfăcători de lumi, nu știu că acei puțini fideli care îi mai urmează și care-i toarnă în ureche vorbele dulci de falsă adorație, nu-i sunt admiratori, ci doar alți interesați care le-au locul celor abia alungați, și care așteaptă aceleași firimituri de la masa lui ,,regală”, dar care, cu prima ocazie îl vor sfâșia fără nicio remușcare!
Eu cred că o prietenie nu se câștigă la zaruri și nu se păstrează cu lanțuri! Este acea stare de grație a spiritului uman pe care puțini dintre noi o atingem, acel Sfânt Graal pe care-l căutăm cu toții! Și tocmai de aceea, odată găsită, ea trebuie păstrată departe de orgoliile distrugătoare și soclurile falselor statui aurite! Trădarea, dezamăgirea, sunt și ele reversul întunecat al acestei monede scumpe, iar atunci când o aruncăm în sus, trebuie să fim pregătiți și pentru situația în care ea va cădea pe partea urâtă a ei…
