Spații culturale nr. 88 (2)

Petrache PLOPEANU

Sociologia urii colective

Motto:
„Istoria ideilor e istoria urii însinguraților”.
(Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas, București, 1992, p.7)

Este bine de reținut ce înseamnă cei doi termeni, „idee” și „ură”.
Primul: IDÉE, idei, s. f. 1. Termen generic pentru diferite forme ale cunoașterii logice; noțiune, concept. 2. Principiu, teză cuprinzătoare, teză fundamentală, concepție, gândire, fel de a vedea […] Din fr. idée, lat. idea. (sursa: DEX ’09 (2009))
Al doilea: ură1 sf [At: BIBLIA (1688), 4341/14 / Pl: uri și (îrg) ure / E: drr urî1] 1 (Îoc iubire) Sentiment puternic (și statornic) care îndeamnă pe cineva să-i dorească răul cuiva Si: (îrg) urâciune (2), dușmănie, vrăjmășie. […] (sursa: MDA2 (2010))
Nu am copiat toate notele definitorii ale acestor termeni, ci doar pe acelea care sunt în concordanță cu contextul motto-ului de mai sus. Precum se poate vedea foarte ușor Cioran înțelege aici ideea implicată de cunoaștere, ideea filozofică, iar în privința urii, lucrurile sunt clare în legătură cu sentimentul puternic – și statornic – care îndeamnă pe cineva să dorească altcuiva, răul.
A vorbi despre istoria ideilor înseamnă de fapt a vorbi despre istoria filozofiei, iar a vorbi despre istoria urii presupune a vorbi despre teoria și practica urii de-a lungul timpului. Unde s-ar putea întâlni cele două exprimări, istoria ideilor – istoria urii, ele între ele și apoi cu cei însingurați?
Nu va fi nevoie de o multitudine de dovezi, ci doar de câteva, luate cu titlul de exemplu, din diferite epoci istorice: Antichitate, Evul Mediu, Epoca Modernă și cea Contemporană.
În Antichitatea greacă apare filozofia (dragostea de înțelepciune), așa cum este ea concepută și astăzi. Cei mai cunoscuți filozofi, care vin imediat în minte oricui este cât de cât familiarizat cu civilizația și cultura greacă, sunt Thales din Milet, Heraclit, Socrate, Platon, Aristotel. Întrebările la care trebuie să răspund sunt:
1. Au fost acești gânditori niște însingurați?
2. Cum apare – dacă apare – în filozofiile lor sentimentul personal de ură, în orice formă s-ar manifesta el?
În privința lui Socrate și Platon ura este o realitate și se pare că aceasta era produsă chiar de democrație. În Cartea a VI-a a Republicii lui Platon, Socrate poartă un dialog cu Adeimantus, unul din frații lui Platon, dialog în care instrumentul democrației, votul, nu trebuie să aparțină oricui, ci doar celor educați. Votul, spune el, este o aptitudine, nu o intuiție. După Jacques Rancière (La Haine de la démocratie, Paris, La Fabrique, 2013) ura față de democrație este deja prezentă așadar, în filozofia politică a lui Platon. În același timp Platon îl pune pe Socrate în unul dintre dialogurile sale, Phaidon (Despre suflet) să-și exteriorizeze mizantropia, ura față de oameni (misos=ură, Anthropos=om). Sunt ilustrative în acest context cuvintele lui Samuel Johnson: „Urăsc oamenii, pentru că mă consider cel mai bun dintre ei, iar eu știu cât de rău sânt”, ura pentru semeni fiind de fapt o variantă a urii de sine. Aristotel, în Politica, atinge aceeași problemă a mizantropiei. Codrin Liviu Cuțitaru scrie în Dilema Veche (Iubirea/ura de aproape, nr. 946/16-22 iulie 2022) relativ la ceea ce credea Aristotel despre ură: „Omul, în postură de «animal social» (zoon politikon), dezvăluie abateri de la instinctul normal al «asocierii» și «colectivității», atunci cînd semenii îi provoacă dezamăgiri. Reacția sa, în asemenea cazuri, va fi atipică – de izolare, de excesivă căutare a intimității.”
Iată că trei dintre cei mai importanți filozofi ai Antichității pot fi aduși ca martori atât în legătură cu istoria ideilor, dar și cu istoria urii „personale” a unor „însingurați”.
În Evul Mediu, iar aici vorbesc despre spațiul european, desigur că istoria ideilor trebuie legată de monopolul bisericii asupra reflecției filozofice, filozofia fiind caracterizată ca o „ancilla theologiae”, însoțitoarea, ajutorul, servitoarea teologiei (discuția asupra adevărului acestei expresii rămâne deschisă). Ura este, în acest caz, una întemeiată dogmatic. De exemplu Sfântul Augustin are o lucrare, Împotriva Evreilor. La fel el este considerat într-o lucrare apărută în 1930 (S. Augustin 430-1930, Omagiul Revistei „Observatorul”, Beiuș, Anul III 1930, No.4-5-6) părintele vieții călugărești: ridicat la preoție el a fondat lângă biserica din Hippona unde slujea, o mănăstire „și începu să trăiască cu servitorii Domnului după felul și regula pe care o dăduseră Apostolii” (p. 193).
Un al doilea teolog, Thomas d’Aquino, socotit cel mai important teolog romano-catolic, vorbește despre „omul interior” și subliniază: „tânjim după integritatea propriei noastre vieți interioare, în ceea ce privește spiritul; îi vrem și îi facem tot binele pe care-l putem; […] Nimic din toate acestea nu există la omul rău, ci mai degrabă opusul: ura de sine, remușcări de conștiință și amintiri despre fapte rele îl bântuie în mod constant.” Reținem de aici ideea „urii de sine” și porecla pe care i-au dat-o colegii săi, „bou taciturn”, în școala dominicană din Koln unde a studiat cu Albertus Magnus, cel care spunea despre Thomas: „Acest bou taciturn va umple întreaga lume cu mugetul său ”. Expresia „bou taciturn” nu este una gratuită, la întâmplare, ea reflectând caracterul lui Thomas, mai retras în sine, însingurat chiar pentru cei care erau obișnuiți cu claustrarea impusă de cinul monahal dominican. Se adaugă faptul că moartea i-a fost anticipată de un atac cerebral, „viziunea” despre care vorbește chiar el, ca să conchidem că avea un caracter sensibil, predispus la singurătate.
Epoca Modernă avea să-i impună ca filozofi importanți în ordinea rațiunii, pe germanul Immanuel Kant și pe francezul René Descartes. Cel dintâi nu scrie prea mult despre ură, dar introduce conceptul de „imperativ categoric”, care ar fi un principiu moral absolut, o datorie necondiționată pentru toți oamenii. Ura nu poate fi un astfel de imperativ categoric deoarece ridicată la rangul de principiu ar trebui introdusă obligația ca toți oamenii să urască, în primul rând pe semenii lor, iar atunci societatea ar fi imposibilă. Kant face astfel trecerea spre o interpretare sociologică a urii, văzută ca parte a binomului dragoste/ură prin unirea contrariilor. Ceea ce ura desface, reface dragostea. În același timp Kant vorbește despre „bucuria de nenorocirea altora […] de a ne bucura imediat de existența enormităților care distrug binele lumii universale, chiar și de a dori, în consecință, astfel de evenimente, este o ură secretă a omului” (Metafizica moravurilor, Doctrina virtuții)”. Pasiunea (ura), spre deosebire de emoție (mânia), se răspândește în timp și include calmul și reflecția care permit „să o clociți, să o înrădăcinați în sine și să primiți făcând aceasta (cu bună știință) răul în maximele sale; este vorba atunci de un rău calificat, adică de un adevărat viciu”.
Descartes leagă ura de iubire. Pentru el un grad mai mic în manifestarea urii nu îi atenuează natura: „ura nu poate fi atât de mică încât să nu dăuneze”. Tot el vorbește însă de „ura justă”: „Căci atunci când ura este justă, ea ne îndepărtează doar de subiectul care conține răul de care este bine să fim despărțiți, în timp ce iubirea care este nedreaptă ne alătură lucrurilor care pot dăuna sau cel puțin care nu merită să fie luate în considerare de noi…” (Descartes, Passions, Art 142). Ura, mai spune Descartes, este însoțită întotdeauna de tristețe și jale.
Secolul al XIX-lea avea să cunoască existența și apariția operei filozofice care face din ură, violență, lupta de clasă motorul progresului social. Desigur este vorba despre Karl Marx și marxism, ideologia la care se raportează regimurile comuniste din secolul al XX-lea. Marx stabilind proletariatul drept clasa socială principală în societate, îi stabilește și obiectivul, construirea societății comuniste prin revoluție socialistă care să extermine burghezia. Lupta de clasă înseamnă în esență exterminarea unei întregi categorii sociale, așa cum de fapt avea să se și întâmple. Tot Marx ridică ura pe culmile genocidului atunci când selectează popoare precum rușii, sârbii, croații, cehii, scoțienii, evreii și când afirmă că aceste popoare sunt rămase în urma evoluției cu o etapă, de aceea trebuie să piară în holocaustul revoluționar. Secolul al XIX-lea avea să se încheie cu moartea unuia din cei mai mari filozofi ai acestui secol, Friedrich Wilhelm Nietzsche. Într-una din cărțile sale afirma: „Singurătatea mea nu e dependentă de prezența sau absența unor persoane, dimpotrivă! Urăsc pe cine îmi fură singurătatea fără să-mi ofere în schimb prezența de care am nevoie.”
Secolul al XX-lea stă, și în ceea ce privește ideile, și în ceea ce ține de istoria urii și a însingurării, foarte bine! Este secolul în care ideile s-au copt, au atins extrema coacere și au dat peste marginea cazanului în care se turnase, pentru amăreala care stă bine oricărei băuturi, suficient de multă ură. Focul de sub cazan era ațâțat rând pe rând de bolșevicii lui Lenin și apoi Stalin, de fasciștii lui Mussolini și de naziștii lui Hitler. Fiecare și-a apropriat și apropiat o serie de idei care, în mintea lor le-ar fi justificat apetența spre ură. Ale lui Marx și Engels, de cei dintâi, ale lui Georges Sorel, Nietzsche și Vilfredo Pareto de către fasciști, ale lui Nietzsche de către naziști. Când se analizează așa-zisele baze teoretice ale celor trei regimuri la care m-am referit, se vorbește despre o falsă sociologie, în cazul ideologiei marxiste, o falsă istorie în cazul ideologiei fasciste și o falsă biologie în cazul nazismului. Toate aceste ideologii sunt purtătoare de ură. Se găsește întotdeauna cineva care să fie ținta urii și a urmărilor practice ale acesteia: burghezia, țărănimea, francezii, englezii, evreii, slavii etc.
Am văzut după tot acest excurs al nostru că există dovezi peremptorii despre istoria ideilor ca istorie a urii celor însingurați.
Acum, încercând să nu fiu negativist și să văd pretutindeni numai ură, voi face abstracție de istorie, cantonându-mă în prezent, adică în sociologie. Așadar nu mai este istorie, ci sociologie, nu mai există idei, ci realități, nu mai există ură și însingurați, ci iubire și colectivitate. Exprimarea cioraniană se va transforma astfel: Sociologia realității e sociologia iubirii colective. Și nu mă pot abține să nu mă duc cu… ideea, la filmul Parfumul: povestea unei crime (o coproducție franco-germană-spaniolo-americană produs sub regia regizorului german Tom Tykwer) unde în antepenultima scenă are loc, din iubire, dar o iubire stimulată artificial, o acuplare generală și fără opreliști între toți spectatorii adunați să se bucure de spectacolul unei bune execuții!
Dar oare, așa să fie? Sociologia realității noastre, cea de toate zilele, să fie o sociologie a iubirii colective?
Demersul meu de până în acest punct a încercat să respecte logica cioraniană. Cioran spune că istoria ideilor este istoria urii însinguraților. Cu toate că nu sunt de acord cu respectiva aserțiune, am acționat în sensul spuselor filozofului româno-francez. Dar de ce nu sunt de acord? Și chiar nu sunt? Dacă aș fi de acord cu Cioran ar trebui să-l introduc și pe el în această clasă a celor însingurați care își exhibă ura sub forma ideilor. Ar trebui să-l așez pe el în vârful acestei piramide a ideilor, dar și a urii, pentru că el este sursa ideii cuprinse în motto-ul acestui articol. Și dacă l-aș introduce și pe el în această logică a evoluției ideilor și urii, în ce fel ar trebui înțeles acest silogism? Pentru că, altfel lucrurile ar arăta, din punctul de vedere al logicii formale, astfel:
„Istoria ideilor…”
„…însingurați(lor)”
„…istoria urii…”
Cum se citește silogismul respectiv? Ideile majore ale umanității, sunt rodul activității însinguraților. Pentru că însingurarea produce ajungerea la extrem a sentimentelor legate de frustrarea (dezamăgire, dispreț, respingere, refuz, ostilitate, ură) creată de ceilalți („L’enfer, c’est les autres” – „Infernul sunt ceilalți” – J.P.Sartre), atunci (dacă p, atunci q) istoria ideilor este o istorie a urii autorilor acestor idei. A urii față de ce? Față de ceilalți, desigur! Din perspectiva celorlalți, tu ești infernul. Și au dreptate și ei!
Și totuși nu sunt de acord, fac însă o concesie, în totalitate (s.n.) cu Cioran: există și filozofi care nu au fost nici însingurați, nici nu au avut pretenția că sunt creatori de idei care ar putea fi introduse în această „Istorie a ideilor”, nici nu au manifestat ură față de cineva sau ceva. Nu-mi cereți să dau exemple. Aș putea să vă răspund Vasile Conta sau Lucian Blaga, dar mă tem că îndemnat de acel demon al oportunismului intelectual, să nu care cumva să găsesc vreo asemănare cu aforismul lui Cioran. Pentru că, la urma urmei, fiecare creator este om și nimic din ce este omenesc nu-i este străin, așadar și ura poate fi un loc comun unde se întâlnesc demiurgii! Altfel s-ar ajunge la situația oribilă de condamnare a filozofilor și filozofiei. Ori nu filozofii și filozofia lor sunt vinovați de ororile istoriei, ci aceia care au văzut oportunitatea preluării și reinterpretării ideilor respective în conformitate cu interesele lor. Sora lui Nietzsche, Elisabeth Förster-Nietzsche, avea să denatureze grosolan scrierile fratelui său, corespondența dintre ei, pentru a justifica acțiunile lui Hitler, ea fiind o înfocată nazistă. Ea este o simplă unealtă găsită la momentul oportun și folosită în scopul justificării politicii N.S.D.A.P.!
Eu nu pot să-l condamn desigur pe Cioran, cu toate că nu-mi este deosebit de simpatic; sau poate tocmai de aceea. El a afirmat ceva, bazându-se pe un fapt dovedit, nu pe o fantezie politico-ideologică, așa cum învățam noi la liceu prin 1977. Dar pot să ajustez în conformitate („în conformitate”, sic!) cu prezentul, silogismul său. Ce ar presupune asta? O schimbare de termeni și de paradigmă, adică de înțelesuri. Dar acțiunea aceasta nu o pot face fără o justificare și legitimare. Justificarea se leagă de dorința de a oferi coerență și valoare de adevăr motto-ului cioranian, iar legitimarea se poate face printr-o dialectică diferită de cea marxistă, dar totuși dialectică: suntem într-un prezent în care se pare că ura este atotstăpânitoare. Asta referindu-mă la ideile majore ale existenței noastre: pacea, sănătatea, mediul, supraviețuirea socială, supraviețuirea speciei omenești.
Și atunci, pentru ca tot ce spun eu aici să capete coerență, împăcând ideile cu lipsa urii și neluând în seamă „însingurații”, sunt nevoit să refac conținutul premiselor și concluziei cioraniene. Astfel:
istoria ideilor prezentului este o sociologie a ideilor;
ura este intrinsecă mulțimilor umane;
istoria urii trece în sociologia urii.
Gustave Le Bon, în lucrarea sa Psihologia mulțimilor (1895), face următoarea afirmație: „Accederea maselor la putere va marca probabil una dintre ultimele etape ale civilizațiilor occidentale, o revenire la perioadele de anarhie confuză dinaintea înfloririi societăților noi” (Gustave Le Bon, Psihologia mulțimilor, Editura Antet XX Press, București, 2012, introducere).
Psihologia maselor este de fapt sociologia maselor. Nu mai vorbim aici, așadar, de „istoria ideilor”, de „istoria urii”, de „însingurați”, ci aducând problematica conținută în textul cioranian în cel mai acut prezent, translatăm totul pe tărâmul sociologiei, vorbind de „sociologia ideilor”, de „sociologia urii”, de „mulțimi” de indivizi care se manifestă ca un individ însingurat. Nu istoria ideilor, a adus comunismul, fascismul, nazismul, fundamentalismele religioase, dictaturile canibalice din Africa sau ale orezului din Asia de Sud-Est etc., ci mulțimile-Chucky (păpușa însuflețită și ucigașă din filmul horror Mireasa lui Chucky, 1998 &), abil manipulate prin idei inoculate de Păpușarii urii. Desigur nu voi incrimina orice mulțime care își manifestă ura. Aceasta poate fi față de un dictator, față de un regim politic opresiv, față de politica aberantă a unui guvern sau organizație suprastatală.
Dar ceea ce vreau să scot în evidență este faptul că odată înlăturat dictatorul, regimul, organismul supranațional mulțimile nu-și epuizează niciodată „stocul” de ură. Dovezile sunt evidente chiar pe pământ românesc: înlăturarea regimului național-comunist al lui Nicolae Ceaușescu nu a secat izvorul de ură al românilor, nici până în ziua de azi. Ura s-a rafinat, desigur, s-a „aditivat” cu alte „manifestări”, naționaliste sau internaționaliste, dar în esență a rămas aceeași. Ura este evidentă în manifestările mulțimilor, iar „păpușarii urii” continuă să existe, născându-se pe meleagurile mioritice sau venind de aiurea. Și niciodată, de asta sunt sigur, nu vom scăpa de acest destin mioritic, acela al ciobanului ucis de frații de același neam. Aici nu este vorba de resemnarea la care fac referire mulți dintre exegeții baladei Miorița, ci despre acțiunea pură a URII. Nu turcii, nu austriecii, nu rușii, nu ucrainenii, nu germanii, nu americanii sunt de vină pentru starea noastră nenorocită, ci noi înșine. Iar distrugerea noastră va veni din mâna mulțimilor de români, care abia așteaptă să iasă în stradă, nu pentru a obține ceva, nu pentru a clădi ceva, ci pentru a distruge. Pentru că sociologia mulțimilor manevrate prin sforile invizibile ale intereselor transnaționale, este o sociologie a urii, a distrugerii.
Istoria ideilor, clamată de către Cioran a fost depășită de sociologia urii „re-clamată” de către protestatarul român „de profesie”!

Cătălin Marius NEGOIȚĂ

Indiferența față de oval

Ochiul cel strâmb strânge în bancnote de-o sută destine,
Apoi se spovedește ochiului drept ca să se spele de teama judecății
Un sunet ireal de plăcut apare,
Vine parcă dintr-un pian ce și-a golit de fildeș glasul clapelor,
Trece prin urechea mea, printre zeii de paiantă și caută să se împlânte în inimă.
Muzica asta capătă mierea sfertului de ceas,
Enigma existenței ce ni se despoaie în față,
Sătulă de întunericul ce a ținut-o în ou.
Încă o notă și gata, s-a terminat totul!
Da, e marele succes al eșecului ce dă naștere indiferenței față de oval.

Sub geana celei mai sigure dintre nopți,
Orașele sunt pline-ochi cu rinoceri de Dali
Ce ne invită la valsul dual al vieților noastre.

Pas în argint

A fost nevoie de urlet,
A fost nevoie de disperare,
Leneși, condorii s-au cutremurat în vocale răvășite
Fără a găsi sensul zborului lor rotund.
A fost nevoie de răzbunare,
A fost nevoie de icnete,
Bieții șerpași ai intenției așteaptă în stepe speranța.
A fost nevoie de mine însumi
Și a fost nevoie de Dumnezeu.
Bietul Iov, o zi de netrecut, un gând zdrobit,
Ce a mai rămas e:

Un pas spre sine,
Și cioburile argintii de la vitrine.

Doar schije de urlet lovindu-se de timpanul universului vin de atunci încoace.
NU mai stă nimeni la coadă?
Gata cu răzbunarea?
Ce se așteaptă încă?
O altă zi,
Nimic nu mai poate aduce înapoi spuza focului nașterii.
Atât a mai rămas și din mine,
Un pas,
În fine…
Și cioburile albăstrui de la vitrine.

Măștile din valea cărnii

Pentru carnavalul marilor creduli, minciuna și-a mascat în tonuri de verde și roșu
Întruchipările alegorice ale virtuții.
Unduindu-se în mișcări de rânjete, de fețe ascunse,
De zâmbete ceruite, prinse la reverul fiecăruia, vânătorii devin pradă.

Carnea taurilor e deja moartă și se vinde din spatele galantarului,
În uralele mulțimii dezlănțuite, venite ca la predică.
Toți sunt consumatori de minciuni de pe timpuri,
Toți până la unul iubesc doar ziua de mâine,
Taurii din arena ultimului cuvânt,
Iar din când în când adevărul,
Precum toreadorul răpus din greșeală.

Dintre toți, eu am dezlegare la dulce!

Îndemn la muză

Spune pietrei să tacă, să zacă,
Spune-i, cotropit de tremur,
Storcând cuvinte din ce în ce mai grele,
Pentru că nu mai poți ține îngerii în colivii.
Pune în jurul meu să mă plouă invers
Și ploaia să urce la loc în cer ca un surâs de muribund,
Cere-mi încă o copilărie
Și scări spre în sus și frica hăului deopotrivă.

Moștenește-mă cu un lucru neînsemnat,
Cu o esență de pildă,
O esență ce poate să fie un sâmbure
Sau un copac, în esență, ce mai contează!
Fii tu muza unei stări de spirit în care
Timpul să-mi dea de știre!

Mihaela Roxana BOBOC

Imponderabil

Iubirea este doar un cuvânt, Anya.
iubesc un om care nu-mi aparține,
nici sieși,
și dacă iubesc nu-l iubesc
doar plânsul dintre gene
și vocea din cochilie
când se face noapte în miezul zilei
și dor din nimic
o plastilină în mâinile lui Dumnezeu,
o pasăre de lut care prinde grai
în luna lui gerar.
Mă gândesc, Anya, la ceea ce iubesc și
îmi apare în vis un om
pe care nu-l cunosc dar îl iubesc
pe care l-am iubit înainte să știu.
Pun la frământat versuri,
și ele cresc în mine.
E vremea să cuprind grumazul părintelui meu
să încap în tălpile copilei
cu moartea pe moarte călcând.
Anya, să nu-i spui că am iubit,
să nu spui nimic.
Îmbrățișează-l când orele se ascund
la pieptul lui,
o lume mică într-un ochean –
fericirea se zărește străină, purtând eșarfa roșie
la gâtul subțire al anotimpului.

Caravana

În vremea când oamenii trimit scrisori tot mai rar,
dar scriu tot mai mult
poeme – întrebare
poeme – fără destinație
poeme – corbi,
acest început de an,
Anya,
ți-l las nădăjduind că-l vei iubi
îndrăznind.
Plec odată cu această caravană
unde nimeni nu așteaptă răspuns
se aud doar zilele cum se scurg pe copertină
și femeia
pe care o văd în fiecare zi
privind netulburat zarea
vocea ei domoală
când îmi povestește
cum a îngropat
tot ce a iubit
și leagănă amintirile
dezlegate.
Sunt lucruri care nu se spun,
oameni pe care îi pierdem și
învățând să mergem
cu durerea pe umeri,
aruncăm maci printre șine de tren –
ei cresc netulburați și roșii
sângele lor hrănește gările
și oamenii privesc ceea ce nu pot atinge
doresc ceea ce nu pot avea.
Eu am avut tot, Anya,
și am aruncat poeme sub șine
până n-am mai știut nimic.
Această caravană
care vine de niciunde
îmi este adăpost
și pentru prima dată
zăresc omul care cerșește la un colț de gară
o respirație.

Prin vămi

Este noaptea când dau ceasul înapoi
mana cade lin din cer
aidoma fulgilor
în ochii trecătorilor
bezna este de nesuportat
dacă iei sufletul Anyei și îl treci prin vămi
descoperi orfanul desenat pe mâneca dreaptă
și timpul, acest părinte,
modelează umbre.
Nu scoate versuri din soare
să-i spui Anyei
cum iubește toamna
de iese apă și sânge
prin venele poetei.
Este noaptea când scriu cu ecou
și dragostea, această omidă plămădită,
te scoate din cocon
până nu mai atingi nimic
pământul rămâne un punct pe atlas
sigiliul rupt din viața dinaintea vieții
îmi face dor de Dumnezeu
dar tu nu ești sus cum nici în iad te-am aflat
Ești ploaia care secetă se face în josul cuvintelor
și mana care flămândă lasă gura poeziei
Ești dor și doare clavicula
de strig să fie ploaie
și dragoste în inima Anyei
Copilă, scoală-te!
dau ceasul înapoi
și timpului îi scot o coastă
să încap între două respirații
ruginite în toamnă.

Orele cu oase lungi

Râul curge
nestingherit în inima Anyei,
intru în tunel cu luna în sân
lumina înghite durerea ca o sugativă –
am mai fost aici
femeile se roagă fără timp
împrăștie zilei cuvinte și ea și le întoarce odată
cu fânul
unde rugăciunea doarme
neîntoarsă.
Anya iubește orele cu oase lungi
înfipte în trupul poeziei
un schelet ca de sfânt din care
curge mir și tot ce a fost în stricăciune devine sacru
poți ghici urma ochilor
poți ghici lacrimile înghițite în nodul din gât,
femeile nu plâng,
femeile rup părticele din suflet
și hrănesc corbii aceștia flămânzi,
orbecăind în sân
odată cu luna transformată în jar.
Să nu-i spui Anyei
cât de frumoasă este
învelită în haina de femeie,
cămașa cu nasturi mici
și cute ascunse în buzunarul dimineții.

Femeia

O femeie după ce te iubește luminează
un lampion răsfățat de întuneric
ochii ei
către cerul din care zâmbete,
ploi și curcubeie
amestecate
așa cum numai ea,
femeia micilor capricii
îți bate în fereastră, știind că ai ieșit deja pe ușă,
îmbrățișarea vine
când tu, poezie,
tu, culoare,
tu, oricum ai veni
îmi săruți mâinile
modelându-te din nimic.
Femeia după ce luminează rămâne lumină,
naște lumină
te veghează în respirația de noapte.
Ah, nopțile cusute cu fire de argint
când părul ei mângâie întunericul și din sân
un tremur
ca un hohot
te pictează din moarte
spre înviere.
(din volumul Iubește-l, Anya, Editura Neuma, 2021)

Marius CERNEA

Îți mai aduci aminte, Tată?

Îți mai aduci aminte, tată, când m-ai învățat prima dată să dau cu piciorul în minge?
Eram cât un boț și alergai cu mine prin parcuri.
Îți mai aduci aminte, tată, când m-ai învățat prima dată să merg pe bicicletă?
Mi-ai dat bicicleta ta și am mers pe „aeriană”, și nu mi-ai dat drumul până nu am învățat.
Îți mai aduci aminte, tată, când m-ai învățat prima dată să tai la traforaj?
Eram mic și rupeam pânzele și tu mi-ai dat cu săpun pe ele, să nu se mai rupă apoi m-ai învățat să fac castele.
Îți mai aduci aminte, tată, câte năzbâtii ți-am făcut?
Și tu niciodată nu te-ai supărat, ba parcă mai tare mă iubeai, mai tare munceai să nu ne lipsească nimic. Tare bun suflet ai mai avut, tată, bun ai mai fost cu toată lumea, dar mai ales cu noi!
Îți mai aduci aminte, tată, când m-ai îmbrățișat la Primărie, în ziua nunții mele, și m-ai ținut strâns, strâns?
Mă simțeam același copil ocrotit.
Îți mai aduci aminte, tată, când l-ai învățat prima dată pe Alberțel să meargă cu bicicleta?
Ce mândru priveai în urma lui când l-ai lăsat singur!
Îți mai aduci aminte, tată, când o ajutai pe Bianca la tema de la matematică?
Cu ce haz își amintește cât de haios îi spuneai rezolvarea.
Îți mai aduci aminte, tată, când făceai căsuțe pentru păpuși cu ei?
Au și acum pozele de-atunci, tată.
Îți mai aduci aminte, tată, pantofii găuriți cu care umblai, că abia vă ajungeau banii de doctori și medicamente pentru copil?
Îți mai aduci aminte, tată, când m-ai purtat pe brațe la toți doctorii României să mă salvezi?
Am luptat și eu, tată, cot la cot cu doctorii și asistentele. Aș fi intrat și în infern pentru tine, tată, dar eu nu te-am mai putut salva de data asta. Să mă ierți, tată! Să mă ierți!
Ți-ai făcut la țară un rai, tată, cu mâinile alea două cu care ai muncit toată viața să ne crești ai ridicat pentru tine și pentru nepoți un loc de povești.
Dar ai plecat!
Să ai grijă de noi, de-acolo, cum ai avut și de-aici!
Sărut mâna, tată!
Drum lin!