Literadura nr. 28 (2)

Dumitru Ion DINCĂ

LACRIMA

Cântecul de leagăn, lacrimile mamei
când umple albia pentru băița de seară
cenușa din colțul plopului
ce-nverzește răsăritul icoanei
până ce cuiul cade ruginit
la stâlpul casei
anunțând oamenilor miracolul firii.
CARNEA VISULUI
Sobru cu moartea regina umbrei
pe țărmul înmiresmat
la flacăra farului munți de scoici
trebuie să duci cornul spre aștri
se despletește carnea visului
pe care o cari înspăimântat…

PORUMBELUL

Blândă litera își sprijină colții
e trist să ataci o pagină albă
fără să știi ce cuvinte urmează
să ridice insule acolo
pe oceanul imaculat…
Brutal soarele lovește
cu așchii de lumină omul liber
unde și durerea e liberă
circulă pe aleile inimii
în păienjenișul cuvintelor
iadul se dezlănțuie
râu tainic din colții literelor
catarge care țâșnesc
spre cuvântul unic…

OCHIUL DE VAR

Așchii din clorofila sângelui pândar
au mai rămas plutind
s-acopere lumina ochiului de var.
Atât erai doar ceea ce iubeai
o lumină într-un ocean de rai
de dincolo de malul ros de val
trup dureros uitat în calendar
rămas doar în cămașa unui zeu
pe care-l miruise Dumnezeu
în trunchiul cârjei scrijelit
de sângele răpus în mit.

CÂINII IMPERIULUI

O troiță de cârje câinii imperiului
asalt la ospățul celor răpuși
ce trist privește un felinar abatorul
și iarna pornește un fulg,
numai unul s-anunțe clopotele
startul către necuviința luminii
de-a se strecura sub linia vieții
palma e desenul, numai semnul
trăitei de câini ai imperiului
ce cuceresc fără răniți
minunata floare a răsăritului.

ÎNFRÂNGEREA CA O VICTORIE

Ca o proprie victorie înfrângerea
atinge razele de lumină
fulgerul din verdele lemnului
crescut în cârja sângelui
pentru un orb în inițiere
la prima lecție
e doar începutul unui abecedar
al vieții, al cărnii, al ochiului
pe care numai o altă ființă
apropiată îl poate învinge
nu poate fi sedusă de nimeni
doar cu laptele eternității
când uneori înfloresc magnoliile
urmărind printre gene de-acolo
de sub umilul covor de curcubeu
mersul luminii fecundat
de vietăți ciudate
apărute din alte galaxii
cum un batalion al învinșilor.
Nici nu mai știu decât că ani de zile
am tot cărat în spate frunza cârjei
lăstar crescut în noaptea dintre zodii
când se-mpărțeau de ursitoare taine
dar eu continuam pe drumul spre lumină
grele acoperind în trupuri muribunde
ceasurile umbrei sub sulița de jar
i-atâta liniște că până și statuile
iar lăcrimează-n bezna groasă
aripi de păsări neștiute pe planetă
au invadat din nou pământul
și rod rod sub scoarța cârjei
ca să-mi doboare calea.

E FRUMOASĂ…

Ea e frumoasă, eu sunt cerbul ei
pana de înger lăcrimează tare
în fulgul aripii din care a căzut
ca o cascadă de mărgăritare.
Și printre aștri luminează lin
chipul ei dăltuit în stele
mă cheamă minunata zeitate
cu toate ramurile sale grele.
De mugurii din care tot țâșnesc
amurgurile ca un stol de foc
frumoasa mea ce lăcrimezi mereu
în marele, misteriosul joc.

Manuela Camelia SAVA

Noi doi

arkadaș (se zice în turcă)
tu vezi dincolo de fereastra opacă
bei un ceai negru
și spui bună dimineața
politicos
ca un prieten fidel către alt prieten
suntem colegi de celulă
închiși în această poveste
gratiile ne încălzesc pielea
Scopul scuză totul
să zâmbești e o întâmplare fericită
fără să știi gura se deschide pentru a spune ceva
buzele se dezlipesc una de cealaltă
zâmbetul se lărgește ca o peșteră
dinții strălucesc orbitor
anibal lector învață
alfabetul nou al semnelor apocalipsei
pancake crepes adio aujourdhui pizza
ochii te trădează
ești omul cu zâmbetul cel mai frumos
să te văd zâmbind e un scop în sine
Anunț liric
printre nori
speranța sapă caverne
plămânii se umplu cu iubire
la meteo se anunță o abundență
de geruri lapoviță ninsori
de sentimente futile
și căderi de îngeri
poezia e calea de a vedea albastrul

Mihaela Roxana BOBOC

O altă facere a lumii

între ziua ta și a mea este o altă facere a lumii
prima zi începe cu tine
care-mi porți chipul și bucuria
poezia și tristețea
până la a șasea strajă
când te predai și pleci
cu copilăria pe umeri
a șaptea zi mă odihnesc
fragil, macii se leagănă sub șine,
un cântec de vioară se aude țâșnind
din coastă
acolo unde un înger a pus un ciot de aripă
să-mi zgândăre nesomnul
între ziua mea și a ta sunt treizeci și trei de
trepte
pe care poezia urcă,
tot urcă, spre cetate.

Litera dură
Se rostogolește litera dură precum o căpățână
la picioarele călăului
poetul taie fără milă în propria carne
în trupul cuvintelor sculptează o ușă
doar de el știută
pe care intră și iese în lume
harul
paharul cu otravă
băut până la zenit.

Pură coincidență

Iubirea desfășurată precum un ghem la
picioarele tale
nu știu cât încurcă ițe și cât țese poezie
azi din pură coincidență
am deschis fereastra
și un porumbel alb a ocupat pervazul
din fața balconului
acolo unde o pisică lacomă
visează că ninge cu pene
până când poezia devine o pasăre jupuită
de orice emoție.

Răgaz

Libertatea ține de la ultimul scâncet al copilei
până la primul mieunat al pisicii
răgaz (in)suficient să scriu / rescriu / transcriu
cioturi de poem
pe care le alipesc
ca și când ai coase un petec de cer
de uterul pământului
și înăuntru ar bate o inimă
plină de poezie.

Ziua mea

Sunt mama copiilor mei
mama mea
mama mamei mele
mama tuturor mamelor
care cresc lăstari și taie de la rădăcină buruienile
neputinței
tai încă un an din calendar
pun iubirea la dospit
ce rămâne așez pe masă
când toate plânsurile mă vizitează
rânduri – rânduri.

Respirații

Ocrotesc în mâini o candelă roșie
în care am primit Învierea ca pe o cruce
scrijelită în ceară
pe tocul ușii și al ferestrelor
îngerul scrie respirații nocturne
și apoi învelește casa într-un bandaj de lumină și
dor.

INTERVIU Camelia Iuliana RADU

PE GAURA CHEII – VIORICA RADUȚĂ –

Nu văd dublu. Îi las pe alții

Viorica Răduță a debutat cu poeme în SLAST,
1987, însoțite de prezentarea lui Mihai Coman.
Debutează editorial cu volumul de versuri Patimi
după mine, urmat de lipsă la psalmi în 2000, cu
prefață de Cornel Ungureanu, apoi Al 13-lea Iov
(2003), când amintirile corpuri subtile (2007),
Viață de apă de uscat (2008), cam toți murim
(Limes, 2010) și Mama întreabă dacă stau până
seara (Limes, 2013). Urmează Când se duc în
uitare, prefață de Gheorghe Grigurcu (Pleiade,
2015) Arsura umblă după trup, Editura Next
Page (2018), O sută și una de poezii (Editura
Academiei Române, 2019) Ai moartea pe față
(Editura Casa de Pariuri Literare, 2021).
În 2002, eseurile despre autori români și despre
condiția scriitorului în contemporaneitate,
Graalul fără Graal, urmat de Interpolări și
interpolări (Casa Cărții de Știință, 2007), unde se
continuă mai accentuat critica de tip comparativ
sa interferența film-literatură.
După prozele cu substanță poetică accentuată,
Înainte de exod (1998) și Irozi (2001), autoarea
publică romanul testimoniu Hidrapulper (2007)
la Ideea Europeană, exact în momentul cel mai
fierbinte al dezvăluirii de turnători (prezenți în
carte cu reclamații „autentice”). În exod, proză de
familie, numit inițial Eu somnul, apare la Cartea
Românească, 2008, apoi Mama mea moarte
(2008), Casa Cărții de Știință. Romanul În două
lumi (Cartea Românească, 2013) ajunge în loculnucleu de inspirație, un liceu ploieștean,
„literatură subversivă”. În 2015 publică romanul
Vremea Moroiului, în 2017 Orașul închis
(Polirom), cu prezentare de Ștefan Borbely, în
2021 Un calcan pe Lipscani (Casa de Pariuri
Literare), prezentare Christian Crăciun. A
colaborat cu proza scurtă Statuia Libertății și
cuiele Muruzoaei la volumul Cartea orașelor,
(Humanitas, 2022), coordonator Andreea
Răsuceanu.
A publicat microeseuri în volumele colective:
Actele colocviilor de critică, (Editura M.L.R.,
2016), Cât de frumos poate fi un oraș urât
(Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană,
2016) și Prof de română, o altfel de antologie de
texte (Casa de Pariuri Literare, 2018),
coordonator Cristian Cosma.
Romanul Orașul închis a obținut Premiul
Cartea anului 2017 pentru proză, Filiala Proză
București.
Premiul RSS Reloaded – Cartea de poezie a
anului 2021 pentru volumul Ai moartea pe față.
Premiul Cartea discretă a anului 2021 pentru
Un calcan pe Lipscani, acordat de Asociația
Română a Creatorilor Culturali și Artiștilor
(ARCCA).
Este membră a Filialei Proză, București.

1. Cei mai mulți cititori te cunosc pentru
romanele tale, ele au o compoziție aparte. Pe
cât de realiste și de dure în prezentarea
evenimentelor, pe atât de imaginative,
incorporând cu elemente suprarealiste care
sparg monotonia cursivității casnice. Cum ai
ajuns la această formulă? De la poezie? A
fost un gest motiv spontan, l-ai gândit ca pe
o strategie? Sau?

Sub lupă deformatoare, partizană, arogantă și
lovită de subiectivisme, improvizație,
superficialitate, opacitate, caracteristici ale
viețuirii noastre literare, sunt mirată că pui
întrebări așa de bine țintite.
Evaluarea, în ce privește arătura scrisului meu,
nu cred ca e în favoarea prozei, critici de talia
lui Gheorghe Grigurcu, Dan C. Mihăilescu,
Urian, au fost, și asta nu sub presiunea de grup,
ceată, „foncție” și alte „mecanisme”, poate
doar seducție de „gust”, dac nu cumva o
înstrăinare a lui… Rafinat este, însă, și un
Ștefan Borbely, cu aprecieri deosebite pentru
proză și poezie, un Cornel Ungureanu pentru
… mai multe, dar să nu folosim autoritatea, e,
ca și succesul, tot o (posibilă) păcăleală, mai
ales că toate comentariile lui Christian Crăciun
au fost totdeauna adânci, de pildă.
Formula, vocabulă dragă, a venit de la început,
doar că am mai diluat, cu fiecare roman, dacă
pot spune așa, „concentrarea” narativă. La
început am îndrăznit, cel puțin cu Irozi, un
experiment, apoi m-am dus și spre narație, fără
ca tușele să excludă puzzle-ul, unde în joc e
antrenat și cititorul deși e drum lung dacă pui
grăbirea sau ne/potrivirea unuia sau celuilalt.
Proza față de poezie, adâncă și țâșnitoare,
mereu la pândă după ce atingi stări limită, mă
duce și spre cotidian, de care sunt aprinsă
mereu, spre istorie și oameni. Nu exclud,
dimpotrivă, liricul în proză, a se vedea la Herta
Mülller, pentru că el tușează mai puternic
starea personajului, asta e funcția, nu arătarea
aia de… frumușață, care se hlizește la cititorul
pasiv și, mai ales, la critica fugi(ti)vă.

2.Ai început cu poezia, și, după cum știm, ai
destule volume, cât să acoperi operă
literară consistentă. Cum, când te-ai gândit
la roman? Care a fost motivația, nevoia ta
de scriitoare?

Nu a fost poezia la început, doar publicarea ei,
întâi într-un grupaj, comentat de Mihai Coman,
apoi într-un volum prost editat, Patimi după
mine, dar, ca o premoniție, împreună cu câteva
proz(ioar)e. O sută una de poezii adună într-o
antologie poeme, meritul, zic și îmi cer iertare
pentru gestul de trufie, e că selecția îmi
aparține, deci mă marchează ca …gust/ spirit
auto-critic (așa cum am încercat în multe,
destule cronici, chiar de întâmpinare).

3.În poezie ai o luciditate aparte, aș spune că
trezești cititorul cu poezie condensată, ca îi
ceri să iasă din confortul personal. În roman,
dezlănțui imaginația. De obicei, se întâmplă
invers, la scriitorii care practica ambele
genuri literare. Pentru tine cum se face că
procesul creativ este inversat?

Poezia de început a fost… largă, firul narativ
se strecura înăuntru, dar a fost un moment când
„formula” s-a schimbat, s-a distilat, așa am
simțit, nu controlez impulsurile scripturale, nu
scriu după vreun scenariu sau program. Poezia
vine din respirație, dar din adâncuri, nu o poți
opri, proza cuplează vederea-viziunea la
actualitate, trecut, memorie, cuplată cu trăirile,
momentele evenimențiale, alte „torturi” de ieri
și de azi care mă locuiesc, ca și lumile proprii,
până le scriu. Atunci mă eliberez și trec în
următoarea zi, să zic și viață? Inversat procesul
creativ, întrebi? Dacă eu spun că realul e la
mine suprareal și suprarealul-real, atunci așa o
fi.

4.Tu cum creezi? Ești o scriitoare ordonată,
cu program? Scrii mult și arunci mult?
Scrii și revezi textele sau lucrezi constant
până la forma finală? Crezi în talentul
literar? În destinul literar? Se vorbește
adesea despre vocea literară a unui scriitor.
Crezi în existența ei? Consideri că ți-ai
găsit această voce?

Pentru poezie nu trebuie decât să vină primul
vers, după un stimul trăit până la marginea lui,
nu durează mult „transcrierea acestei stări
mereu ultimative pentru mine. La proză e de
durată geneza, cum se zice, trebuie să se
contureze locul și câteva personaje care mă
bântuie, abia apoi, începe scrierea, începe și
reîncepe câteva zile. După, curge cum trebuie,
doar intermitențele mele, mereu existentă „în
două lumi”, două tipuri de activități, etc,
prelungesc, uneori, la mai mult de trei luni un
roman. Fără voce, nu există scriitor, marca
stilistică și de lume este umbra unui scris
adevărat. Nu trăiește fără ea. Despre destin
literar nu vreau să discut, e ca în politica de azi,
sub vremi…

5. Ai metode, strategii de lucru. Tehnici? Cum
le folosești dacă există? Ce sfaturi ai da
tinerilor scriitori? Din experiența ta de
scriitoare, ce ai învățat?

Dacă tinerii m-ar asculta nu s-ar grăbi să se
promoveze în iureș, ar mai aștepta să vină
scrisul spre ei ca o lume pe care nu o pierzi
niciodată, doar aștepți să se coacă și să capete
„vers”, îmbrăcăminte. Sigur că pot fi explozii
geniale, cinste autorilor! Eu nu pot învăța, e tot
mai greu cu patima asta după… mine fiindcă
nu cred că putem fi așa de slabi cititori, critici,
scriitori… dar să nu mă credeți…

6. Cum percepi prezența femeii scriitoare în
literatura română? Există discriminări, nu
există? Ai avut sentimentul ca bărbații sunt
mai apreciați? Cum era în trecut? Cum
apreciezi că este astăzi? S-a schimbat ceva?
Ei, nu există discriminare!?

Nu știu dacă e cea
mai importantă, dar este, doar și literatura
română face ca țăranul neaoș foarte, care zice
din când în când, supărat, culmea, pe el însuși:
Femeie proastă! Nu există literatură feminină,
Doamne Dumnezeule, cum poți să lupți, și ca
femeie, să existe două literaturi când e una
singură. Aici nu știu să dau sfaturi, dar cei mai
obturațiscriitorisunt… femeile. În Franța Eric
Dussert a scos la iveală numărătoarea asta,
adică ist fals, pe baza unei documentații
enorme. Situația se va schimba când vom avea
un nume al femeii scriitoare, dacă e să glumesc.

7. Crezi că există literatură feminină sau pur
și simplu literatură?

Nu văd dublu. Îi las pe alții.

8. Poți să ne dezvălui ce proiecte noi ai? La
ce lucrezi acum și ce planuri de viitor ai?
Noile proiecte presupun schimbări în
redactarea textului sau ai rămas constantă?

Sunt pe final cu un roman despre Podul
Mogoșoaiei și Uranus, București, ca să merg pe
scurtătură, dar, fiindcă sunt ancorată la
actualitățile vechi, dar și cele actuale, de
mucava, triste și vesele, prea apropiate de
alegoria unei distopii albe, cred eu, nu pot sta…
nepedepsită, adică fără opinie, atitudine, dar
una ficțională, nu am pătimiri/participări
politice.
Am în sertar un volum de poeme, m-a provocat
războiul de lângă noi, dar nu spațiul și
momentul sunt în discuție, ci ființarea distrusă,
deci nu un… anume război, ci, ca să devoalez
ușor, „rochia miresei”, o rochie care îngheață,
și asta e cupola noastră, a lor, a voastră. Dacă
aș avea și dinte costeliv întreg aș muta asta, sau
oi fi făcând-o „pe gaura cheii” în romanul de
acum(?), în zona interzisă, literatura, cu regizor
cu tot