Propoziții pretențioase – Ambarda
Încercasem din răsputeri, nea… rămăsese anonim.
Avându-l pe Cristi depozit de nume – în cel mai bun ca Nae, dar numai la nevoie, fiindcă el parlamenta cu proprietarii de zor; o tăietură de foarfecă, trei fumuri de țigară și zece cuvinte dialogate -, îmi amintii restul de apelativ pentru vecinul mamei lui Carmen: nea Vasile sifonaru’. Vecin cât mai apucase să fie în căsuța de la drum din care a mai rămas în picioare zidul cu arcade și geamuri lipsă, dar flancate cu pal. Pe nea Vasile trebuie să și-l amintească urbea. Era la fel de prezent pe străzi cu căruciorul tras după el precum Mihăiță cu gentuța.
Comanda a fost să așternem pe casă doar până în dreptul hornului de pe partea dinspre nea Vasile. Nici nu știam cum să facem. Tabla vecinei, în continuare, spre spate, era mâncată de rugină. Și dacă am fi vrut să ne oprim acolo, ar fi fost o amăgire că n-ar fi plouat la hotar și nu ne puteam permite o asemenea situație. Unu – ne-am fi trezit cu clientul pe cap, apostrofându-ne că am promis o treabă bună și a ieșit una proastă, degeaba în rest e ok tabla, dacă la nadă se scurge apa prin ea; doi – biata băbuță, amărâtă, vecina din dosul curții, și așa plouată în zeci de locuri, ar fi avut parte de o linie continuă de infiltrare. ,,Bre tată, mai punem măcar un rând pe ambele părți, dă-le-ncolo de șase foi, s-ajungem măcar unde e mai zdravănă tabla, că nu putem nici să încheiem.” Până la urmă am mai luat vreo opt foi și am rezolvat două rânduri, până la o zonă mai solidă, mai trainică și mai puțin casabilă la îndoituri și bătăi de ciocan pe ilăul mobil: fierului de încheiat. Am înlocuit și-un tronson din curte de jgheab, am făcut reparațiile de scândură anterior montării foilor de tablă, obținând rezultatul scontat de proprietari.
Facem câțiva pași înapoi spre ,,hotel” – așa i-a rămas numele de pomină actualului 9 Tei -, la o librărie, văd acum, un jgheab simplu, dar la înălțime. Sau la casa vecină cu ornamente burlanele. Mi-e mintea încețoșată.
Peste drum fuse doar Cristi, însoțit de tata, să peticească la acoperișul brun de atâta rugină, câteva foi de tablă luate de vânt.
La fel de departe în minte este și mai înainte, vizavi de părinții lui Carmen, lucrarea de jgheaburi și burlane. Mă văd dincolo de gard manevrând uluce, dar nu am nicio fărâmă de imagine cu mine montându-le la streașină casei aflată tocmai în fundul curții pe stânga. Ca punct de reper atelierul tv din cămăruța separată de la stradă. A nu se confunda cu altele, par example cel din curtea lui nea Papuc, de la colțul cu Galicei.
După seriile anterioare de amnezii, urmează numai una de nume. Al celui de mai jos cu două case – jos pentru că apa se scurge toată spre spitalul vechi -, lucrător vârstnic la Intercoop, la forjă am impresia, după un chin de zile mari cu modul de a amplasa scara de telefoane – încă mai făcea față nevoilor noastre albastra – în curtea foarte îngustă. Și teren în pantă, și copăcei, și floricele, și marchiză înălțată la 6 metri și alte obiecte de uz casnic: mese, cratițe, ghivece, araci…. Vai și amarul nostru. Mai pe acoperiș, mai pe scară, ne-am ostenit destul ca să dăm gata năzbâtia tot boierească ca pe timpuri.
Nu neg, frumoase odinioară, semețe, boltite, ornamentate, cinste constructorilor. Dar incomode la remedieri. Cred, în infatuarea lor, că au gândit că le vor dura clădirile, fără strop de intervenție, o mie de ani.
