Spații culturale 88 (1)

Ionel NECULA

Maladiile democrației

Dac-ar fi să apelez la Organonul lui Aristotel, la formula cea mai consacrată și mai concentrată, aș zice că prin democrație se înțelege puterea poporului (demos-popor, kratos-putere), adică dreptul la opinie, la reacție, la o atitudine, chiar în răspăr, dreptul cetățeanului de a se împotrivi puterii, atunci aceasta ia decizii anapoda. Poporul, masa celor mulți și anonimi, are dreptul de a ține sub observație puterea și de a-și exprima public punctul său de vedere – fie adeziv, fie potrivnic.
Multe din tulburările istoriei – de la Marea Revoluția Franceză la asaltul asupra Capitoliului newyorkez – se decontează din generoasa idee a democrației. Subîntinde, cum se vede, întregul interval dintre uz și abuz, dintre dreptul la opinie, la exprimarea colocvială a unui punct de vedere, la impunerea lui orgolioasă prin forță prin constrângere – ca unicul valid și demn de a fi acceptat. De unde se vede că o părere, o opinie, se poate exprima în mai multe feluri, că ideea de democrație nu întotdeauna se consumă sub forma brainstormingului cu participanți în haine de sărbătoare, cu papion și glamour, că pot antrena și tipologii cu mai puțină instrucție, cetățeni simpli, care vor să fie ascultați, să-și spună părerea în problemele ce privesc viața comunității.
Câtă vreme o idee se afirmă și se susține dezinvolt, la lumina zilei și cu argumentele trebuincioase, ca o simplă părere, sau ca una dintre alternativele posibile nu e niciun pericol ca democrația să sufere vreo degradare, să-și piardă înțelesul primar, cel statornicit în piața publică a Atenei. Ea se alterează și își pierde substanța consultativă abia atunci când se încearcă impunerea unui punct de vedere ca suprem, ca dominant și ca unicul ce trebuie acceptat și îmbrățișat de toți. Se-nțelege că într-o comunitate așezată pe principii democratice, Unul, cel din fruntea ei, ascultă de vocea celor mulți, în timp ce în comunitățile cu forme autoritare de conducere, cei mulți se încolonează în asumarea voinței celui delegat s-o conducă.
Spunem adesea că cele două principii – dictatura și democrația – se află în raport invers proporțional, că ele nu pot coexista în cadrul aceleiași comunități. O eroare. În realitate, nu există democrație fără principii ferme, inderogabile, ce se impun dictatorial, cum nu există dictatură fără o minimă consultare publică. Nu neagă nimeni că această consultare este mai mult formală, teatrală, ipocrită, dar totuși există și dictatorul o invocă, atunci când e nevoie, ca substrat pretextual.
Stăm cu privirile îndreptate spre tărâmul de dincolo de Atlantic, ca spre un model de democrație, și ignorăm coexistența în cadrul ei a celei mai severe dictaturi – dictatura legii, a justiției și a fiscului, care nu-s dispuse la concesii și toleranță. Obișnuim să asociem regimul de dictatură cu prezența tiranului, a despotului care nu se-ncurcă în taclale, ci dictează, decide, hotărăște și voința lui este lege. Istoria, mai ales cea medievală, este plină de asemenea exemplare de tirani la care privim ca la niște malformații ale normalității.
Între timp, însă, omenirea a evoluat și și-a instituit alte instrumente de impunere dictatorială. Dictatorul clasic este dislocuit acum de instituțiile învestite special cu suplinirea și optimizarea funcției severe și autoritare a statului. Statul modern a înființat tot felul de instituții noi, precum fiscul, direcții juridice noi, instituțiile care asigură protecția consumatorului, a mediului și încă multe altele – înființate special pentru a răspunde nevoilor de prevenire a unor catastrofe naturale și cerințelor vieții moderne – care îl înlocuiesc pe dictatorul clasic. Acolo unde toate aceste instituții funcționează ireproșabil, cu rigoare și cu un sistem de sancțiuni copleșitoare, nu mai este nevoie de dictator, de tiran, de despot. Noile instituții înființate de statul modern îl suplinesc cu aceeași fermitate și intransigență și asigură, vrând-nevrând, latura dictatorială a statului organizat după toate cerințele vieții moderne.
În condițiile în care omenirea a evoluat și s-a înmulțit într-o ritmică extrem de alertă, când au apărut atâtea aglomerări urbane cu nevoi sporite și cu semeția unor zgârie nori care sfidează modestia omenească, a trebuit să se intervină cu reguli noi de conviețuire. Societatea modernă a introdus atâtea reglementări dure și ferme cât nici nu gândea, să zicem, despotul medieval.
Dacă la toate acestea mai adăugăm și canoanele bisericii, restricțiile de postire și de comportament, înțelegem că omului modern i-a rămas puțină libertate la dispoziție. Orice faptă și-ar propune, orice pas ar face, și oricât de nevinovat ar părea, întâmpină atâtea reguli și reglementări care trebuie respectate, că pericolul de a deveni culpabil poate fi evitat cu mare greutate. Orice ar face omul, chiar și gestul cel mai nevinovat, deranjează pe cineva, riscă să încalce involuntar o prevedere și, prin urmare, riscă să-și piardă libertatea.
Viața s-a complicat, s-a malignizat, Pământul însuși a intrat în metastază s-a infectat cu tot felul de noxe toxice și deșeuri radioactive care-i prejudiciază sănătatea și dăunează și vieții omenești, o cancerizează, o face tot mai greu de îndurat. Nu mai este de mult o binecuvântare să trăiești, ci un chin, un zbucium, o tortură. Fericiți nu mai sunt cei ce s-au născut, ci nenăscuții, generațiile potențiale de a deveni într-un viitor previzibil locatari ai acestei planete – în parte devenită deja abiotică.
Vorbim însă despre democrație și concluzia noastră că, în hățișul de norme și reglementări de care e impregnată societatea modernă, omului recent i-a rămas puțină libertate de mișcare. Se consideră, bineînțeles, liber, dar este mai mult erzațul unei libertăți iluzorii, pentru că peste tot întâlnește prescripții și interdicții de tot felul, care îi îngustează culoarul de acțiune. Toposul menit să-l străbată e îngrădit cu prevederi imperative, dar și cu perspectiva unor accidente așa de nefericite, că însăși planeta s-ar putea dezintegra într-o pulbere cosmică. Încă un accident Fukushima, mai nevolnic gestionat, și planeta ar putea deveni abiotică – își va face rostogolirea galactică fără zarva viețuirii pe coaja ei.
De asta spun, democrația și dictatura coexistă simbiotic, dar viața evoluează debalansat, cu un ascendent al factorului autoritar. Vremea democrațiilor extensive a trecut, istoria a intrat într-o fază nouă, cea a conservării iluziei ei.
Era de așteptat ca, după o perioadă de progres excesiv, după mult lăudata revoluție tehnico-științifică să urmeze una conservatoare, de neutralizare a efectelor ei nocive. Interesul științei actuale nu mai vizează descoperiri epocale, cât anihilarea acelor urmări dezastruoase și neprevăzute, cumulate în timp, cu urmări maligne și contradictorii. Probabil că și istoria omenirii va fi structurată în două perioade distincte: după o epocă de progres năvalnic trebuie neapărat să urmeze una reparatorie, de conservare a ceea ce s-a câștigat și de înlăturare a efectelor dăunătoare declanșate.
Legenda spune că atunci când oamenii regelui Midas l-au descoperit, în sfârșit, prin imensitatea pădurilor virgine, pe Silenius – despre care se spunea că poseda darul profeției – și l-a întrebat despre destinul omului, acesta le-a răspuns că era mult mai bine dacă nu s-ar fi născut vreodată. Dar nu mai spune ce să facă dacă totuși s-a născut – fără voia lui și fără să fi fost, în prealabil, consultat. Rămâne, așadar, să-l căutăm singuri și să ni-l facem cât mai ferit de angoase. Dacă vom reuși sau nu se va vedea la timpul cuvenit.

In memoriam

Niculae GHERAN

„Poza mea cu pălărie, unde mă gândesc la învierea morților”

„Marțea sunt trei ceasuri rele. Să nu le ratăm!” Consecvent cu sine, nu le-a ratat. La al treilea ceas al amiezii, marți, 4 aprilie 2023, Păgubașul, care a făcut o artă din acest atribut, și-a dat întâlnire cu aceea pe care și-o imagina, și-o dorea tânără și frumoasă. „Știi tu că tipa vine cu vreo coasă și nu cu o duzină de prezervative, să știe omul măcar de ce moare, goală-goluță, sub un mantou de blană?”
Curtenitor cum a fost toată viața, nu a putut-o refuza – au plecat împreună…
S-a retras acolo unde nu e întristare, nici durere. Nu înainte de a-și ține promisiunea: „Mai că-mi vine să scriu și eu un cuvânt de «la revedere», să nu las popii să mă slujească («nespovedit, neîmpărtășit»), înainte de a ne despărți zâmbind, cu madame Piaf în urechi, fiindcă nici eu «je ne regrette rien»”.
Ceruse cândva unui prieten bistrițean, preot și poet totodată, ca slujba să fie scurtă, să rămână timp pentru băutură. Scurtă a fost. La fel de scurt a fost și mobilierul, cu rol de catafalc, pe care a fost așezat sicriul în mijlocul bisericii – fix jumătate de copârșeu plutea în aer precum asistenta maestrului în numerele de iluzionism ale lui Josefini. Dispus nu doar „să fluture o batistă la despărțire”, hâtrul Niculae Gheran a făcut să fluture prin aerul înmiresmat de tămâie și-un zâmbet, poate poznaș, cu siguranță amar, foarte amar… „Nu mă întreba când a trecut vremea. Ne jucăm de-a viața și plecăm tocmai când ne-a venit mintea la cap!”. Sau poate a ținut, în felul său unic și inimitabil, să transmită un soi de „nici nu știți ce pierdeți” mărimilor din fruntea breslei, care au considerat că coroana (chiar așa!) trimisă prin curier le poate ține locul la căpătâiul confratelui… „Pe vremuri, dacă Muntele nu se ducea la Mahomed, venea Profetul la Munte”.
De trei luni, bunul său prieten, olteanul de geniu D.R. Popescu, își doarme somnul etern la Bellu… cam într-o rână, înghesuit în coasta tânărului Coșovei, la margine de țintirim scriitoricesc, iar nu academic. Niculae Gheran s-a retras la locul cu verdeață, betonat, dintr-un cimitir de la margine de București… N-a fost să fie nici Dobricul la care sperase – „Mănăstire, maici, chef”. Sfântul locaș nu avea cimitir!
Dacă nepieritorul său spirit nu s-a lăsat îngenunchiat de niciun regim („Salariat am fost, slugă niciodată”), mă gândesc că muritorul lui trup ar fi trebuit să-și găsească odihna de veci la picioarele lui Rebreanu. Poate la șapte ani, când îi va fi suficient să îl încapă un săculeț de pânză, va ajunge, în fine, acasă…
În timpul vieții, fotoliile academice s-au dovedit neîncăpătoare… „Dumnezeu să-i ierte, că are ce ierta!”.

Rodica LĂZĂRESCU

Fapte culturale

„Primăvara poeților”, între inginerie și versuri, la Biblioteca Județeană „V. Voiculescu”

Poeții buzoieni consacrați sau la început de drum au avut ocazia să se întâlnească pe 6 aprilie, la Biblioteca Județeană „V. Voiculescu” Buzău, cu membrii „Literar ing” București, cercul literar al Asociației Generale a Inginerilor din România (AGIR).
Reuniunea a avut loc cu prilejul celei de a XIV-a ediții a Festivalului „Primăvara poeților” și l-a avut invitat special pe Nicolae Vasile, „părintele motoarelor cu magneți permanenți din România”, cel care conduce cenaclul „Literar ing”. Omul de știință a lansat cu această ocazie cărțile „Enciclopedia Scriitorilor din Generația 2000” și „Pagini din istoria dezvoltării industriei României – volumul 7 – Industria de mașini electrice din România”, pe care le-a și donat Bibliotecii Județene „V. Voiculescu” Buzău. În ceea ce privește poezia, cele două galerii de poeți, buzoieni și bucureșteni, au schimbat „șarje” în versuri, făcându-și astfel cunoscute cele mai noi creații și apariții editoriale.
Printre poeții buzoieni prezenți la eveniment au fost: Valeria Manta Tăicuțu, Nicolai Tăicuțu, Tudor Cicu, Dumitru Pană, Nicolae Pogonaru, Mihaela Roxana Boboc, Laurențiu Belizan, Constantin Suditu, Ramona Müller, Dan Ionel Dinu, Elena Căpățână, Stan Brebenel, Cornel Diaconu, Adriana Anghelescu, Teo Cabel, Sorin Călin, Violeta Bobocea, Alexandra Gheorghe, iar de la București au fost prezenți: Cătălin Marius Negoiță, Antoaneta Rădoi, Octav Lica, Julian Radu, Marilena Dumitrescu Enescu, Grigore Curcanu, actrița Doina Ghițescu, Constantin Gavrilescu, Nicolae Vasile, Silvan G. Escu, Nicolae Aurelian Diaconescu (fost director al Muzeului Tehnic din București).
Atmosfera a fost întreținută și de savuroasa actriță Doina Ghițescu, dar și de recitalul muzical susținut de Alexandra Gheorghe, elevă clasa a VII-a, la Școala nr. 11 Buzău.
La eveniment a fost prezent și publicistul Ionel Stănuță, care, în prezența fostul director al Fabricii de Sârmă Buzău, Vasile Moraru (președintele de onoare al AGIR Buzău), a dezvăluit că pregătește editarea unui volum dedicat istoriei, probabil, celei mai importante întreprinderi pe care a avut-o Buzăul: ISPS/Ductil. Este vorba despre o istorie construită pe baza mărturiilor a 50 de oameni, de diferite naționalități, despre fabrica de care și-au legat viața de-a lungul timpului.

Cristian IONESCU

Cenaclul poeților din cer

Ion VINEA
(17 aprilie 1895 – 6 iulie 1964)

Clopote

Din ce adânc și limpede trecut
înfiorați stelarele amurguri
și oamenii cu inima de lut,
voi, clopote captive-n bolți și burguri?

Legând în glas, de ora care-a fost,
sositul ceas al legănatei treceri
palpând și-nalt și sfânt alai, ce rost
clamezi în drum ne-nduplecatei seceri?

Pe unda ierbii,-n vânt și-n vis ascult
oricând, oriunde, palida lor larmă,
de-i zvon, chemare, bocet sau alarmă.

Prin vieți și morți sunt robul lor de mult,
cuprins în roiul de-aur ce se sfarmă
de zodii vechi, august și-etern tumult.

Dor de mare

Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg singuratica mare sub cer
și un veler înalt și o stea de-ndreptar este tot ce mai cer.
Și timonul smucind și al vântului cânt și al candidei pânze cutremur
și al negurii val pe al mării obraz când se crapă de ziuă și tremur.

Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg ale largului aprige glasuri.
E un limpede, e un sălbatic apel, pe talazul cel fără popasuri;
și tot ce mai cer e o zi de vânt cu nori albi fugăriți prin genună,
cu stropi spulberați, cu spume spumând și păsări ce țipă-n furtună.

Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg, fără loc, fără margini, destinul,
prin al vântului ca de cuțit tăiș, urmând pasărea, urmând delfinul.
Și tot ce mai cer e un cântec de drum zis de-un vesel pribeag lângă mine
și-un somn fără vis când e visul sfârșit și-l îngână apele line.

Madrigal

Mi-e veche inima: un menuet
captiv în ceasul unei jucării.
L-asculți și-ncerci în soarta lui să-l scrii
altfel: să-i stingi suspinul desuet.

Împotrivit pe singurul său gând,
se-ntoarce-n arcuri cântecul plăpând
și lasă semn, ca dintr-un zbor ținut,
rugina lui pe degete de lut.

Polen de chin pe albe cinci petale,
fie-le, Doamnă, dulce nimbul pus,
și iartă ornicului nesupus
când încă plânge-n degetele Tale.

Sonet

Răpus de veac și oameni și retras
în sinea mea și-n gând ca-ntr-o cetate,
cuprins de umbre-n prag de bun rămas,
din vorbe și-amintiri solie las
răzbind prin vremuri în eternitate.

Din câte-au fost e tot ce mi-a rămas,
răzbel, ospețe, baluri, stinse-s toate,
și-ntoarse-n ceasul de singurătate,
mă-ncerc tăcerii grele să-i dau glas
de clopot spart care-n paragini bate.

Și poate-n tremurarea-i ruginită
să-și mâne-n timp sonorii săi strigoi
ajunși în visul lumii ca prin sită,

pe când învinsul mut, cu ochii goi,
neștiutor de zarva lui stârnită,
și-așteaptă judecata de apoi.

Ceas rău

Din inima noastră deșertată,
Ora s-a prelins a despărțiri.
Ca o perlă bolnavă a zăcut pe fund
Setea, când n-a mai avut ce să mai soarbă.

Ora de doliu, veșnică, fără moarte,
A pândit în noi ca un vechi blestem.
Cu seva otrăvită a timpului
A suit în soarta iubirii
Și toate cuvintele au înflorit amare,
Și în toate privirile
Au tremurat presimțirile.

Cum se-nfrățesc mâinile în acest adio,
Cum își citesc ochii acest bun rămas.
A cui e voința care ne dezbină
Când strigă-n noi sângele
După tot ce a fost?

Ivoriu

Într-un sfârșit, în marginea orelor moarte, ‘nalt și aspru,
Turnul a crescut zi cu zi, noapte cu noapte
întemnițându-mă.
Singur veghez. Nici un zvon. Lumea e de mine departe.

Glasul strigă-n deșert:
unde sunt visele? unde izvoarele? unde ești, mamă?
Pumnul zadarnic izbește în piatră.
Cine e de vină? Cine mă desparte?
Nimeni n-aude. Nimeni nu mă cheamă.
E târziu. Turnul sporește în noapte.

Voluptas

Printre Tanagre false și flori de fir persane
când dormi, pe mări de ambru și umbre, în alcov,
spre trupul tău alunec, înot, ca spre-un ostrov
cu golfuri călduroase și leneșe liane.

Naufragiat, de-a pururi setos de noi secrete,
descopăr alte unghiuri și-un alt parfum când plimb
pe formele-ți inerte mișcările-mi încete
și-adulmec ora-n tine, pătrunsă de un nimb,

iar pipăitul, artă ciudată și subtilă,
pe matele alee scăzând șerpuitor,
călăuzește gura spre floarea imobilă
ce scapără-ntre bucle stigmatul de fosfor.

Adagio

Mars funebru pentru iubirile moarte,
Aur solemn din fluide fanfare.
Unde sunt Umbrele? Lung le plâng clopotele.
Ritmic polenul silabelor rare
tremură-n floarea cărărilor palide
din cimitirul feeric al toamnelor
până departe,
ce monoton stelare.
Cum le plâng de-ndelung clopotele.
Van uragan de ruini de volute sonore
grav fulgerat în deșertul gol de fantome,
legeni în drum coroanele fără de nume
rostogolind pe treptele ude șipote, ropote,
glorii de dolii pe urma uitatelor urne și ore.
Unde sunt, unde sunt Umbrele?

Marș funerar în amurg închinat bacantelor moarte,
Ruga de-apoi pentru cele căzute
Pasionat pe-al lor câmp de onoare,
Vis efemer sortind pomenirii eterne.

Glas sepulcral de alămuri finale,
Funeralii iubirii neîntâlnite,
Funeralii eroinei necunoscute.
Unde sunt Umbrele? Lung, le plâng clopotele.

Fior

E gol ca ochiul unui mort
spațiul căzut sub cer
în sânge, ca un luptător.

Peste crângurile lămurite
în văzduhul care s-a lărgit
vântul leagănă soarele
ca pe o floare.

Tu vezi acum apusul până în fund
unde mărăcinișul roșu
macină miresmele.

Ascultă sunetele rupte
din lumea întinsă ca o strună
pe care mersul cel rotund
alunecă.

Plâng simțurile,
mint vedeniile.
Tu lasă noaptea să te împresoare
ca pe un sâmbure nedescuiat
ce-și ține taina lui neputincioasă
sub coaja care s-a înfiorat.

Sandu TUDOR
(22 decembrie 1896 – 17 noiembrie 1962)

RĂGAZ VECERNIC

Din bronz se dezghioacă vecernia de pace.
Cu tânguitul clopot peste văzduhul van
aluneca în undă un gând aerian.
În pălimar pe cumpeni prin frunza din ceardace
mi-ai spânzurat roșii inimi greoii trandafiri
cu dangătul în vâslă mireasma împletind.
Pe un chilim în prispă, stau jos și-ascult, clipind
priviri încenușate de zările subțiri.
Al somnului păianjen greoi urca din dungă.
Cu fum de umbră scrie un deget gros pe zid.
Sub streșini scapă luna rotundă ca un blid
de pune pete grele pe asfințirea lungă.
La poartă crește-n cruce cernit Hristos de tuci.
Cucernică-ngrijare mă prinde ca un gol.
În ritm pornesc mătănii lovind cu fruntea-n țol
și-n lung și-n lat țes trupul cu fir de multe cruci…

II

Hristoase, prin ceardace de înfrunzate șoapte
pornește din roși inimi cu suflet de mireasmă
un vânt care să umble în nevăzută-aiazmă
s-aducă pe străinul ce drumuie în noapte.
Am să aprinz ferestrei în sfeșnic o lumină
să-ntâmpin ostenitul sosit fără îndemn
cu somnul de evlavii când te sărut pe lemn.
Și-am să-l așez să-mi frângă al pâinii trup de cină.

CUTA DE ISPITĂ

Între umbră și soare,
a răsărit o floare.
Sângele de vis
din paharul închis
cu petale de fum
se îngână lângă drum.
Cu parfumul vinovat
a lutului curat,
legănat sfielnic,
aplecat feciorelnic.
Și-n seninul deschis,
ca un nimb înscris,
ispita din pământ
caută un sfânt.

STIHURI DE PSALT NOU

Tu, Doamne, tată!
Ca altădată
cu glas înalt
pe psalt
vreau să Te cânt,
fără cuvânt
rotund învățat,
cu suflet curat
vreau să te cânt.
Și, Doamne, Tu Cuvânt!
Pornește roată de vânt
să răsune prin lume
clopot în hău
numele Tău
din cântul meu nou.
Și Doamne, Tu Duh!
Ridică solar pe văzduh
hulubul sfințitului foc
cu verdeața minunii în cioc,
să se lumineze în sine
tot muntele de humă din mine.

OCTAVA ADEVĂRULUI

Adevărul poate fi tâlhărit sau numai furat,
Poate fi născocit, întâlnit sau câștigat,
Poate fi încă ghicit sau poate fi dat,
Dar nu e mântuitor decât întrupat.

CHIP ISIHAST

Un om de muncă, cu spatele lat,
la răspântia pământului însingurat,
ține stângaci, ține cu frică,
între degete aspre, prea mari,
o luminiță de floare mică,
rumenire subțire de lampadar,
care-i luminează în gând un simțământ de dar.
Și omul cu floarea fără de nume,
închide ochii grei, de la lume,
de la toate risipirile,
de la toate zările,
de la toate șerpuirile
și întâmplările
Strâns în el, pe inimă sprijinit,
cu fața stinsă și amară,
și-a pus către buze degetul împietrit,
într-o oprire de semn,
anume să vădească,
străvezimea unui pecetluit îndemn:
ca nimic să nu stânjenească
tăcerile dinăuntru și din afară
Și sub răcoarea de stemă sufletească,
acolo în pragul somnului și al vieții,.
lângă căzutele scrumuri din năruirea de veac,
omul pe sine se ascultă,
în pacea pleoapelor închise
și înserarea scoborâtă
a feței.
Și cu degetul la buze, cu floarea în mână,
aplecat cu totul pe marginea simțirii,
își aude răsunetul adânc al desăvârșirii.
care-l cheamă ca într-un adânc de fântână
și-l suie lăuntric și la fel,
sus, în cerurile împărăției din el,
îl suie cu răsuflarea înceată,
îl suie lin,
îl suie cu umblare
de heruvică roată.
Pe dinafară el e șui,
e stingher, străin,
pare un năuc, hai-hui,
ca o născocire de prisos dintr-o carte,
cu pletele toate zvârlite într-o parte,
dar el, în el, râvnește depănat,
râvnește cugetat și cuminte,
în sine să se citească,
pe cât se poate.
Cu luare aminte
și răspicat,
în cerul său cel mai departe,
încearcă să-și deslușească
zodia lui mai mult decât firească
acolo unde-l așteaptă înalt,
luceafărul inimii și al suspinului,
înflorit pe singurătatea sfioasă,
în pâlpâire țepoasă,
cum e încrucirea spinului,
cosită și culeasă,
în iarba de seară,
de îngerul cel nevăzut al destinului,
sub care omul ar vrea să se călugărească.
Și heruvica roată
bate mereu în el cu o răsturnare
largă și înceată,
cu o covârșitoare,
dulce dezlegare
de lacrimă curată,
care-i spală toată
asprimea omenească
de pe fața lui furată
de priveliștea duhovnicească.
Și gândul său de închinare,
prea-blând și prea-plin,
duce la inimă mica floare,
în înțelesul închinat al lui Amin.

ANAHOREE

,,Hai să ne împăciuim,
Frați ai Crucii să ne prindem.
Toată agoniseala și dulceața
să ne-o vindem,
numai ca să pornim:
La neîndemânata și neașteptata călătorie,
fără țintă firească, dincolo de orice bucurie.
Glodurile toate ale pământului să strivim
sub tălpile astea ale noastre.
Mai departe decât zarea nădejdii albastre,
peste câte margini de lume,
fără întoarcere și fără urme.
Și așa să tot străbatem,
să ne chinuim, să ne zbatem.
Dar, mai ales cu râvnă să ne rătăcim.
Numai așa, pentru nimic anume.
Numai pentru nimb, dar fără faimă, fără nume.
Pentru lumina cea neapropiată,
pentru inima noastră tare uitată.
Dincolo de așteptare,
dincolo de bunătate, dincolo de aflare,
dincolo de mierea cea albă din lună,
dincolo de-a visului fermecată furtună.
Numai cu traista păroasă,
bâta noduroasă de păr
și ciobota spartă și întoarsă
de căutarea neajunsului Adevăr.
Umblând pe sfârcurile singurătății,
către pierduta cale a Domnului,
la înălțimea morții și a somnului.
Fără amintiri, fără gânduri, fără plângeri.
Prin urâciunea cea mai uscată a pustietății,
prin care arar și răzleț se strecoară
numai șopârle sau sau dau îngeri
ce nu se mai văd a doua oară.
Și acolo, la răspântia spulberărilor ajunși,
ne vom face pre noi ai Nevăzutului supuși
Azvârlind și toată gingășia,
și chiar și ce pare bun și frumos.
Adevărați anahoreți ai lui Hristos
larg îmbrățișând nemernicia,
nu doară pentru vreo iubire,
ci pentru ce e hâd, de scandal, de oropsire,
cu aceeași neostenită îndârjire
ca a tuturor leproșilor sfinți
cărora și noi, hai să le urmăm spre mântuire
ca unor Părinți.