Literadura nr. 28 (1)
Camelia Iuliana Radu – Mereu va exista un martor
Ca o cometă care apare pe cer sub forma unui punct strălucitor, existența poetică va crește, apoi va
lăsa în urma ei o coadă lungă, tot mai răsfirată, un evantai luminos, uneori uluitor. O trecere care va
fi reținută de memoria oamenilor poate doar o clipă sau o istorie. Uneori se va stinge la fel de
nelămurit cum a apărut, alteori va reveni, amintind urmașilor o zi îndepărtată din istoria lor colectivă,
născocind alte momente deosebite în viețile celor noi. Pentru că, până la urmă, despre asta este vorba.
Despre prezența care tulbură existențele, pentru a le reașeza în alte configurații și despre povestea
înscrisă pe zidul istoriei. Primul strigăt, la intrarea în viață. Primul cuvânt articulat. Prima literă scrisă,
prima propoziție, prima compunere închegată. Prima poezie. Primul caiet de poezii. Primul volum
publicat, prima carte de succes, prima carte valoroasă. Mereu va fi un început, mereu va exista o altă
deschidere.
Dar cine numără pașii, cine adună o urmă, cine păstrează cuvântul? La început părinții. Apoi,
învățătorii; apoi mentorii dacă sunt. Și apoi? În iureșul vieții, poetul se trezește brusc singur. Nu este
vorba de sărbătorile literare, de lansările de carte, de evenimentele culturale care îi aduc pe toți
aproape. Este vorba de lungile zile în care a terminat de scris poezia nouă și ar vrea să o împărtășească
unui cititor avizat, îndrăgostit, dar toți sunt ocupați. Fiecare cu munca lui, cu iubirea lui, cu durerea
lui. Se face un gol de jur-împrejur, o tăcere lungă. Cu atât mai mare tăcerea, cu cât nevoia este mai
mare.
Între două volume, timpul se adună în dune imense, acoperă de cele mai multe ori optimismul,
starea de după facerea unui volum este grea și nu se vorbește cu voce tare despre acest subiect, de
cele mai multe ori nici cu voce mică, ar fi indecent, spune cutuma nerostită a breslei, între oameni,
dacă vrei să îi inspiri, ai rol de deschizător de drumuri, adică poet, nimeni nu vrea să știe consecințele
actului creator. Dar ea există. Și, pentru supraviețuire, este nevoie de adăpost, așa cum au alpiniștii
pe vârfuri de piatră abrupt, pentru o noapte, două.
Cred că acesta este rolul revistelor literare. Să adune scriitori sub o umbrelă protectoare, să fie citiți
între două volume, volume scrise greu, de cele mai multe ori publicate tot mai greu în ultimul timp,
volume de proză, de poezie, de om nespus din sfială. Rolul revistelor literare, atât de blamate în
ultimul timp, este să dea o pagină tipărită în care vocea unui scriitor să poată spune; hei, sunt aici, nu
v-am uitat, sunt aici. Iar când o revistă este independentă, împotriva inflației, a salariilor mici, a
problemelor din hârșâiala zilnică, când ea trăiește vie, nu doar supraviețuiește, timp de 7 ani, iar
povestea ei devine tot mai cunoscută, fiind apreciată (cum am auzit o expresie zilele acestea: este o
revista curată!) și nu doar atât, dar văzută ca imparțială, atunci revista are motive să fie onorată, să
spere în literatură și, cu siguranță, chiar și în literadura cuvântului scris. Aici, dură fiind expresia
rezistenței în timp, Revista literară Literadura se poate considera azi, după 7 ani de la înființare,
gazda bună a autorilor de calitate, cunoscută nu doar în Buzău, unde locuiesc cei care i-au pus piatra
de temelie, ci și în țară. Ea adună un colectiv de redacție care muncește cu plăcere (și din alte orașe,
nu doar din Buzău) și reprezintă deja un nume de referință între revistele independente. Afirmația o
fac fără sfială prefăcută, o fac totuși cu acea bucurie necenzurată, știind că într-un timp literar mâncat
de invidii și, uneori, de calomnii ciudate, mai există, iată, o insulă a prieteniei care, în același timp,
nu face rabat la calitate. La mulți ani, LITERADURA și tuturor colaboratorilorsăi, autorilor publicați
în toți acești 7 ani de muncă și pasiune; graficienilor, tehnoredactorilor, tipografilor, La mulți ani!
Împreună, comunitatea literară crește în fiecare an, inspiră, aduce laolaltă creatori contemporani
într-o mare bibliotecă.
Mereu va exista un martor trecerii prin univers a unei lumini. Uneori, o revistă.
Teo Cabel – Poveștile încep cu oameni reali
La o cafea, la o discuție de seară, ca o alternativă la revista seniorului Marin Ifrim, cu dorința de a
mări arealul literar al locului, așa am pornit împreună cu poetul Constantin Suditu revista Literadura
acum șapte ani. Ni s-au alăturat scriitoarele Manuela Camelia Sava de la Râmnicu Sărat și Mihaela
Burlacu de la Buzău. Apoi redacția s-a mărit: Florentin Popescu-senior editor, Tudor Cicu, Florentina
Loredana Dalian, Liviu Ofileanu, Sorin Călin, Mihai Marian, Mihaela Roxana Boboc, Ramona
Müller, Camelia Iuliana Radu – senior editor.
Literadura a început să își rostogolească zilele alături de scriitori consacrați, care au salutat apariția
revistei.
Răsfoind paginile revistei găsim literatura buzoiană reflectată: Dumitru Ion Dincă, Ion Roșioru,
Magda Ursache, Passionaria Stoicescu, Valeria Manta Tăicuțu, Gheorghe Iova, Florentin Popescu,
Titi Damian, Tudor Cicu, Emil Niculescu, Marin Ifrim, Dumitru Pană, Nicolai Tăicuțu, Nicolae
Pogonaru, Titi Damian, Ion P. Iacob, Daniela Șontică, Nistor Tănăsescu, Lucian Mănăilescu, Radu
Bătăturescu, Elena Radu, Carmen Tania Grigore, Mihaela Roxana Boboc, Gina Zaharia, Laurențiu
Belizan, Ramona Müller, Florentin Genovel Frățilă, Viorel Dodan, Cornelia Ionescu Ciurumelea,
Dumitru Dănăilă, Adrian Mondea, Ștefan Andrei Costache, Valentin Tufan, Laura Cozma, Alexandru
Pripon, Gheorghe Ene, Florin Rotaru, Mihai Sălcuțan, Dan Ionel Dinu, Dan Gabriel Onțeluș, Mihaela
Aionesei, Paul Androne, Nina Beldie, Aurel Anghel.
Au debutat în revista Literadura, Codruța Vancea, Victoria Maria Pripon. Diana Adriana Zburlea,
Mugurel Roșca, Ioana Agheană, Simona Stapan, Ștefan Șandru, Atiseea Lauvage.
Au publicat tinerii: Maria Lăcrămioara Rotărescu, Ilona Pîrvu, Teodora Lungoci, Petronela Coman,
Luiza Ivanof, Nicoleta Florescu, Alexandru Eusebiu Ciobanu, Iuliana Pașca.
Mulțumim scriitorilor Liviu Ion Stoiciu, Angela Mamier Nache, Liviu Antonesei, Șerban, Codrin,
Claudiu Komartin, Robert Șerban, Felix Nicolau, Nicolae Tzone, Augustin Doman, Lucian Vasiliu,
Ovidiu Pecican, Nichita Danilov, Luminița Amarie, Vasile Baghiu, Leon, Iosif-Grapini, Ioana
Bogdan, Angie Melania Cristea, Ioana Burghel, Ottilia Ardeleanu, Diana Dobrița Bîlea, Mihaela
Meravei, Nicolae Nistor, Florina Carvaci, Raul Bribete, Daniel Luca, Raluca Faraon, Sorin Despot,
Mihai Zbârnea, Ygru Zeltil, Mircea Teculescu, Florin Dochia, Mioara Băluță, Cornel Vasiliu, Nuța
Istrate Gangan, Florin Caragiu, Elisabeta Boțan, prezentă permanent cu traduceri din poezia spaniolă,
Mihai Vintilă, Adela Efrim, Liviu Mățăoanu, Viorica Lazăr, Teodor Dume, Luminița Zaharia, Zeno
Halupa, Rodian Drăgoi, Hristina Doroftei, Dana Banu, George Pașa, Emilia Ajule, Geo Galetaru,
Mariana Gurza, Gela Enea, Irina Lucia Mihalca, Mihaela Oancea, Ion da Coza, Adrian Botez, Daniela
Voicu, Dorina Neculce, Liviu Ioan Dragoș, Mioara Vergu, Victoria Milescu, Adi Filimon, Luminița
Potârniche, Florin Ciocea, Ana Gabriela Bălan, Cornelius Drăgan, Adrian alui Gheorghe, Gabi
Suschter, Daniel Dăian, Traian Vasilcău, George Asztalos, Liliana Popa, Doina Popa, Maria
Cernegura, Vlad Mușat, Iuliana Paloda Popescu, Valentin Busuioc, Gelu Diaconu. Andreea Maftei,
Vali Orțan, Marian Hotcă, Marin Moscu, Valeriu Marius Ciungan, Liliana Rus, Alexandru Cazacu,
Ionel Bota, Vasile Toma, Carmen Ardelean, Oana Anca Mihaela Glasu, Paul Spirescu, Corina
Dașoveanu, Călin Dengel, Mihai Soare, Ana Ardeleanu, Marcel Vișa, Carmen Maria Mecu, Dumitru
Băluță, Oana Goia, Mihai Merticaru, Carmen Secere, Ioana Tătărușanu, Savu Popa, Alexandru
Sfârlea, Iulia Dragomir, Ramona Boltizar, Ștefan Mocanu, Emanuel Pope Hopernicus.
Mulțumim și celor care nu au încăput în această pagină, dar vor fi prezenți mereu în revistă!
Mulțumim pictorilor Cornelia Ionescu Ciurumelea, Dumitru Zamfira, Mihaela Roxana Boboc,
Iulia Șchiopu, Daniel Dăian, Claudiu Ștefan Ene, pentru aportul grafic în interiorul sau la realizarea
copertelor revistei.
Literadura apare cu finanțare proprie și uneori din bunăvoința unor oameni care știu ce înseamnă
să trudești la o revistă.
Mulțumesc colegilor de redacție pentru implicarea materială, literară și sufletească!
PLEDOARIE PENTRU LECTURĂ
PROF. DR. MIHAELA N. BURLACU
Din statisticile realizate la nivel național și european reiese că românii citesc mai puţin de 5 minute pe
zi, 35% dintre români declară că nu au citit niciodată o carte, 68,5% nu au citit nicio carte în ultimul an,
doar 20% citesc o dată pe lună și 8% zilnic. Din păcate, 37,5% dintre persoanele de 15 ani nu înțeleg ceea
ce citesc iar rata analfabetismului funcțional în România a trecut pragul de 40%. Aproape jumătate dintre
copiii cu vârsta între 6 și 14 ani se plasează în categoria „nefuncțional”, adică nu înțeleg ceea ce citesc,
arată edițiile din ultimii ani ale Raportului Național de Literație. Ce face statul român? A propus o zi în
care lumea să citească. Sună haios! O zi pe an… în care să citim… Așadar, ziua de 15 februarie a fost
stabilită ca fiind Ziua Națională a Lecturii. Legea decide faptul că bibliotecile și instituțiile publice cu
responsabilități în domeniile Educație și Cultură trebuie să ofere asistență și sprijin de specialitate în
această zi, contribuind la încurajarea lecturii în rândul populației. Ministerul Educației și-a lua rolul în
serios și a publicat pe site următoarele indicații: „Pentru marcarea zilei de 15 februarie, Ziua Națională a
Lecturii, invităm cadrele didactice din toate unitățile de învățământ să organizeze activități de promovare
a lecturii în rândul antepreșcolarilor, preșcolarilor și elevilor. În timpul programului școlar, elevii vor fi
încurajați să prezinte cartea preferată, să citească din ea și să discute pe marginea ei.” Bun! Și s-a citit o
zi!
Pasiunea cititului nu se naște așa de ușor, mai ales că implică efort intelectual și financiar.
Cercetătorul Dacian Dolean observă că școala din România are un impact semnificativ asupra literației
copiilor, constatare validată de către experți internaționali în domeniul literației: „Cine spune altceva
înseamnă că nu are cunoștințe suficient de bune în domeniul științelor educației sau în domeniul
alfabetizării copiilor din România.” Profesorii sprijină în permanență cititul, nu doar pe 15 februarie! Se
fac cluburi de lectură, concursuri, activități extrașcolare, ore interesante și atractive, apoi copilul se duce
acasă și deschide gadget-uri, nu cărți. Fără efortul familiei, școala singură nu poate influența un copil să
citească. Și nu mă refer doar la efortul de a cumpăra cărți sau de a duce prichindelul la bibliotecă pentru
a împrumuta ceva de citit. În familiile în care adultul nu citește, copilul nu se va apropia de cărți. Degeaba
pretindem de la adolescenți să petreacă timpul liber lecturând, dacă nu le suntem exemplu.
Deşi toate studiile de specialitate indică beneficii clare ale lecturii pentru dezvoltarea armonioasă şi
reducerea stresului, marea majoritate a românilor nu citește nici măcar o carte pe an. Un studiu al
Universităţii Sussex arată că șase minute de lectură pe zi pot reduce nivelul stresului cu până la 68%,
alături de creșterea nivelului de empatie, dezvoltarea vocabularului și creativității. O carte ne poate
echilibra și ne deschide uși spre lumi nemaivăzute. Cărțile de dezvoltare personală învață cititorii să se
bazeze pe propriile puteri, oferă rețete spre claritate mentală și oferă informații specializate din toate
domeniile.
Argumentul „am auzit la televizor” înlocuit de curând cu „am văzut pe facebook” sau „e unu pe
tik-tok” definește comunitatea științifică din fața blocului sau din social media. Cu toate că în biblioteci
găsim răspunsurile la orice întrebare, nu ne găsim ușor curajul să declarăm că „am citit eu undeva”. Parcă
soluția nu este suficient validată dacă nu o urlă un individ pe ecranul unui telefon. Cu toate acestea,
îndrăznesc să susțin că cititul e mai bun ca orice! Da, și eu utilizez social-media, și eu mă uit la TV, și eu
sunt cinefil, și eu caut răspunsuri pe internet. La sfârșitul zilei pot însă spune că și eu am citit ceva. Nu o
să înșir motive pro lectură, nu o să vă mai spun care sunt beneficiile cititului, deoarece le știm deja cu
toții. Vă îndemn doar să citiți!
Liviu Ioan STOICIU
Ieri, 6 aprilie, de exemplu
Nici un sunet fundamental, doar nimicuri, degeaba mă
concentrez. Rămas în mijlocul drumului,
dezorientat, la atâta distanță de locul de unde am plecat,
de câți ani am – am uitat, trebuia
să ajung undeva anume, de fapt? Mi-ar fi plăcut să mă țin
până la capăt de mine însumi, dar m-am îndepărtat
într-atât, încât am pierdut legătura. Mă
consum în singurătate. Rar mai sunt atent la înfloriturile
din jur – ieri, 5 aprilie, de exemplu, la
Mănăstirea Pasărea mi-am încordat mușchii, mi-am scos
pieptul în față printre atâtea magnolii cu petale
uriașe, nemirositoare, pregătit sufletește
să trec pe sub masă, în biserică, fără să pot să îngenunchez,
accidentat, în Vinerea Mare, să-mi întâlnesc
moartea. Pentru a nu înnebuni. Că sunt egal cu zero. Totul e
zădărnicie. „Și suferință”, vine adaosul. I-am
aprins cinci lumânări lui Geo
Bogza, în cimitir, și i-am cerut iertare lui Dumnezeu că
nu-l mai aud decât vag… Pe zi ce trece
mă pierd. Nu mai am resurse. Poate așa e normal, lumea mea
și-a terminat rostul. Păcat că nu reușesc să
mă împac în secret cu acest
gând. Sunt o țintă bântuită de stafii, spovedită, ieșită din
valuri pe nisipul cald: orice speranță a unei
întoarceri din drum a fost
răpusă…
Canton după canton
Ce simt? Am pierdut șirul, canton după canton, e
respingător, canton peste canton, bălăriile crescute acoperă
halta CFR Adjudu Vechi până la cer, e o pată
uriașă, la ce mă uit eu, de fapt? La
aluatul sufletului – care a crescut, a crescut. Măi, de ce
râzi tu când te uiți în sus? Aluat al
sufletului locului și al celor plecați, amestecați, atârnați
în cuie, prinși în cercul amintirilor deșănțate
din copilărie, aluat frământat în
picioare de vizitatori ca noi… Fac poze în 20 mai
2006 cu tata, cu surioarele Mela și Ita –
aici a fost paradisul nostru, am pierdut tot, nici ruinele
lui nu mai sunt, s-au furat. Cu mătură de pelin
am măturat, aici, căile către rai… Sau mă
înșel? Stai o clipă, concentrează-te: Cantonul 248 este viu
înlăuntrul meu, e un organ intern în plus, are
apucături, îl recunosc întreg, mai
rău e că în fiecare zi
el se duce de râpă o dată cu mine. Sunt
un bou nesimțitor, toată viața n-am făcut decât să imit
zeii – „luând drumul ochilor”.
