Fărădelegea lui Călin – Dudul țivil
Nu prind șpilul, nu pricep distincția….
Ni se propune un alt tip de mandat, fără reprezentare – întâia lacună -, chipurile ce determină o persoană să ia asupra sa toate consecințele acestuia – a doua ipostază cu nelămuriri; am căutat așa: ăla micu-l determină pe ta-su (da-i obligat prin natura vârstei părintele să-și pună pielea-n saramură) să semneze și să și-o ia pe cocoașă; nu prea e, n-are cum; mai departe nu văd de ce ar face oricine pentru altcineva pasul, fără să existe consecințe și răspunderi între cei doi; dar e timp de aflat și sunt articole de parcurs – și cum se prezintă bățos în fața terților, însă și spășit în virtutea obligațiilor, ,,… chiar dacă terții aveau cunoștință de mandat.”. Păi cum chiar dacă? Ce caută aici? Nu rezultă nicio condiționalitate. Ei știau, mandantul știa, mandatarul este conștient de răspundere. În Al. 2 fasole, muci… de-alde din astea. Ce-i p-aci, prin secțiune, se peticește cu ale mandatului cu reprezentare. (Art. 2039)
Art. 2040 scoate din cărți mandantul acestui tip de nereprezentare. El și terții sunt străini. Oarecum. Te-ndoiești de acest fapt evident, imperativ la Al. 2, unde mandantul se poate substitui mandatarului, poate exercita dreptul de creanță – și-a văzut sacii-n căruță -, dar, să se achite mai întâi față de mandatar.
Pretenții. După ce mandatarul a făcut de capul lui de era de făcut și pe propriile speze, dorește mandantul să ceară bunurile obținute de mandatar, până la a pretinde bunurile obținute de terții buni-bunuți. Mobile, imobile, i se cere mandatarului să le treacă în posesia mandantului. Încape loc și de refuz și ca atare și de judecăți sau doar de cereri cu parcurs scurtat, rezolvate direct printr-o hotărâre de posesie a bunurilor dobândite în urma mandatului fără reprezentare. (Art. 2041)
Nu pun litere, las eliptic cuvântul, pun diacritice unde nu sunt, mai intru în dezacord după lungi divagații și paranteze, însă mă sesizez într-un târziu și corectez. Să-mi spuneți cum pare ca legea să mănânce cuvinte ligament și să nu aibă o finalitate: ,,Creditorii mandatarului nu pot urmări bunurile dobândite de acesta în nume propriu, dar pe seama mandantului, dacă mandatul fără reprezentare are dată certă și aceasta este anterioară luării oricărei măsuri asigurătorii sau de executare.”. Măcar un ,,da” la terminare rezolva problema. (Art. 2042)
Mandatar-mandant, comisionar-comitent. Noua pereche se prinde să primească și să furnizeze comision. Tot o mandatare, dar cu titlu de achiziție/vânzare/prestare, în care comisionarul, profesionist sadea, va fi retribuit cu un comision. O ispravă verbală de deosebit pe unii mai… șmecheri. (Art. 2043)
,,Proba contractului”…. Le-o fi fost greu să repete, deși sunt meșteri la repetări, ,,forma scrisă” sau ,,forma autentică” a contractului de comision. Niciun dubiu în privința actului. După cum am citat sau și cu semnătură privată. Nu mă miră că acesta reprezintă dovada existenței contractului, totuși, el există în sine, iar cea mai nimerită certitudine rămâne autentificarea acestuia, prezența lui în circuitul licit. Celelalte sunt vorbe goale. (Art. 2044)
Pe cât de concis, pe atât de ambiguu. Terț, contractant, responsabil direct față de comisionar. Cine să fie acesta? Despre ce contract discutăm? (Art. 2045)
Adică prea am sărit departe, nedeterminând rolul terțului. Ca după logica anterioară să continuăm a adânci nelămuririle. Încât Art. 2046 trăncănește despre terțul neexecutant, despre cum situația impune comitentului să acționeze conform contractului cu terțul și cum prin subrogare, la cerere – a cui? – exercită drepturile comisionarului. Ceață totală! Al. 2 aruncă rațiunea în abisul lămuririlor. Comitent, cerere – nu se precizează către cine, dar după virgulă este impus comisionarul – comisionar, obligat să cedeze acțiunile. Ghiciți ale cui sau mai curând contra cui. Contra terțului. Prin ce? Printr-un ,,… act de cesiune sub semnătură privată…”. Și fără ,,paraîndărăt” din partea comitentului. Ei, și ca să fie bine, se trage la răspundere comisionarul că n-a cedat acțiunile contra terțului sau a întârziat cedarea. Măi, da’ afurisit e comitentul aista!
