Propoziții pretențioase – Amianta
,,Noapte de tuș…” Ce ți-e și cu textierii ăștia….
Până pe la 1. M-am tras la aghioase, după ce calculasem cât mai rămâne până la trezirea lui ,,șapte… punct” (aici mă autocitez), ca ,,să fiu” la opt la serviciu. Șase ore declarate aproape suficiente ca să rezist la nebunia săptămânii care a început fără să o fi terminat-o pe cealaltă cu odihnă binemeritată, pornită de joi în forță și o sper încheiată duminică aceasta, după ce ciracii mei de ,,home studio” se vor fi consumat studicește pe la două ale amiezii. Dar mai puțin de atât, am mai ciupit din somn patruzeci de minute, altădată puse chiar și peste opt, sosit la atelier în pragul lui nouă, apostrofat de tata în fel și chip, de la dojana paternală la injuria birjărească. Mă scăldam într-o ,,albie de porci” cu riposte ce se lăsau uneori, rar, cu retractile reveniri la culcuș. Îmi părea rău, însă mi-era bună ,,cearta la cuțite”, mai ațipeam, noaptea întinsă de mult cântat la ,,o cârciumioară la șosea”, vizionări tv, jocuri și proiecte muzicale (rămase la sertar) pe calculator și de vreo unsprezece ani încoace de citit și scris, avea nevoie de un ,,interval complementar” de compensație. Tot rar rămâneam definitiv acasă. De altfel, plecam după vreo oră către locul de muncă, dacă nu era prea departe.
Sper ca amnezia să nu se fi instalat încă, deși evenimentul aniversar al lui Carmen, majoratul, are azi o vârstă considerabilă, 34 de ani. Ajunsesem în cartierul Sârbi cu prietena, îmbrăcat la tricou galben, asorté, de împrumut de la soră-sa, ca să fac pereche convenabilă de ținută, după ce tot grupul se reunise pentru a ne face o intrare omogenă, ordonată, pe placul părinților ei (clienții noștri de peste ani, însă și Carmen, rămasă ulterior în aceeași casă părintească). Florin Coșerea, Cornel ochelaristul, Niculiță, grasa al cărui nume nu mi-l pot aminti (cum opinam, nu s-a instalat, dar nici mult nu mai are), eu cu ,,Aurica” (mama o botezase de focul contrar patimii mele de a mă amoreza) și Paula (?) de pe Ana Ipătescu, ca reper, punctul trafo se găsește în curtea ei (o altă încercare a mea nereușită de a spori ,,seria” de amoruri măcar cu o fată, semi reușită; a tergiversat în ianuarie-aprilie ale lui 89 până a zis, nici măcar, ,,te pup, pa-pa”, s-a stins fără un răspuns clar; a rămas de pe urma amăgirii un cântec, ,,Numai tu”, ,,scâncit” cu Vitamina rock” în tot anul de grație amintit). Și cam atât. Ceilalți venea care de pe unde se știa locui. Martoră o fotografie de grup în camera de chef de la drum, ăl de sus își poate face o idee cum de ne-a încăput și a mai rămas și spațiu fotografului, din pragul ușii să ne imortalizeze. Cam 20 de inși. O să vă transmit dimensiunile când voi bifa la lucrări și casa ei.
Acum ,,p-a mă-sii”. Mai la centru, deci mai mare, mai boierească, mai lungă, mai înaltă (chiar dacă și-n camera de distracții din Sârbi nu se ajungea printr-un simplu pas peste prag, ci după un rând de vreo trei-patru scări), dar cu un acoperiș moale. Fusesem la evaluare, cântărisem neajunsurile de pe dedesubt, comandasem câteva scânduri, mai ales la hornuri (mi-s hoarne pe limbă, după obișnuință) și fără amânări am purces a doua zi la lucru. După rețeta verbală a lui tata, decalând un alt client, ,,să-i facem mai repede femeii, că-i plouă”, ne-am trezit ,,dis de dimineață”, ne-am trambalat cu calabalâcul la adresă și ne-am înfipt repede cu hârlețul în rândurile de tablă. Desfaceri sus și jos, unde coamele sunt asigurate că nu ies decât după vreo furie a naturii cu nivel de uragan, dar nici atunci, fiindcă șanse sunt mai curând să zboare cu totul acoperișul, curățare de scânduri – măturări și desfaceri de copci și cuie, înlocuiri….
