Spații culturale nr. 16 (12)

MIRCEA POPA

MELANIA CUC, VÂNĂTOARE CU ŞOIM

Într-una din zilele de sâmbătă ale lunii iulie, am făcut un popas în localitatea Teaca din apropiere de Bistriţa pentru a participa la o aniversare: om al locului, scriitorul Francisc Păcurariu ar fi împlinit acum nouă-zeci de ani. Printre participanţi, o parte din redactorii revistei „Mişcarea literară” de la Bistriţa şi conducerea editurii Dacia, respectiv directorul Ion Vădan, care a lansat aici, în premieră, programul ei de viitor: seria editorială „Scriitorii la ei acasă”. La el acasă a fost şi Francisc Păcurariu, cu o nouă reeditare a romanului „Labirintul”, cel care reconstituie cu mult dramatism zilele întunecate ale Dictatului de a Viena, dar şi cartea Melaniei Cuc, scriitoare şi ziaristă, pictoriţă, poetă, eseistă şi romancieră, cu o activitate scriitoricească dintre cele mai bogate. Micuţă de statură, cu un zâmbet cald şi ataşant, Melania Cuc e o zvârlugă de femeie care nu stă locului o clipă, dăruindu-se cu ardoare şi vieţii spirituale a românilor din zonă, participând la expoziţii, şezători literare, lansări de carte, întâlniri cu scriitorii, tabere de creaţie etc. Experienţa sa de participantă la tabăra de pictură de la Lăpuşna, din zona Munţilor Gurghiului, este transpusă scriptic într-un caiet de notaţii, intitulat „Jurnalul de la Lăpuşna” (Ed. Nico, 2010), ilustrând modul ei de a vedea lumea, de a participa la viaţa micului grup de acolo şi, în fond, de a rămâne în priză, conectată la scrisul zilnic, exersându-şi simţul de observaţie şi cel de imaginaţie. Sunt pagini de participare febrilă la viaţa taberei, pagini care schiţează siluete, adânceşte linii de portret şi trăieşte la modul direct întâmplările zilei.
Pentru întâlnirea de la Teaca, Ion Vădan i-a scos Melaniei Cuc, la editura Dacia, o carte nouă, intitu-lată, „Vânătoare cu şoim”, subintiulată „tablete şotron”, – un mod de a surprinde scurte şi rapide „flash-uri” din orizontul ei de observaţie, pe care le consemnează, precum schiţele unui nou tablou, din tuşe nervoase şi grăbite. Tehnica de lucru ne trimite în zona de întretăiere dintre poemul în proză, eseu, aforistică şi tabletă, adică un gen hibrid, experimentat şi anterior de autoare, în cartea „Fără nume”, tablete-şotron, Târgu Mureş, 2006. Toate la un loc şi niciunul ca atare. E de fapt un melanj de improvizaţii, imagini, meditaţii, cusute în haina brodată a poetului, care travesteşte totul în joc reflexiv de proiecţii de umbre chinezeşti. „Vânătoare cu şoim” e cartea unor exerciţii de inteligenţă, a unor salturi în timp, dar şi a ieşirii din timp în zona dominată de atotputernica poezie. Ca să ţii trează şi prizonieră atenţia cititorului e nevoie de multă varietate, mobilitate, inteligenţă proiectivă. Evenimenţialul e doar un punct de plecare, un dat motivaţional, fiind când abolit, când absorbit, spre a lăsa drum liber doar metaforei: „Vieţuiesc precum moneda înnodată în colţul batistei cu care bunica îşi ştergea fruntea mai înainte de-a îngenunchea la strană./ Albastre sunt cearcănele genunchiului meu şi este luni, apoi…marţi, miercuri, tot zile imposibil de trecut în pomelnicul pe care îl repet pe bandă magnetică./ În rochie prelungă de seară umblă boala incurabilă, ca un neguţător de sclave albe… (…)/ Secolul despre care scriu ziarele nici nu există decât aşa, ca un pandantiv ruginit printre faldurile şi păienjenişul dintr-un muzeu părăsit.”
Puterea de seducţie a unei astfel de proze stă în gama largă de asociaţii multicolore desfăşurate, la fel ca un caleidoscop arătat la bâlci sau ca un joc de artificii şi focuri bengale, proiectate pe o zarişte albas-tră, fără sfârşit. Cadenţate sau nu, ele cad în rafale ca ploile nedomolite de aprilie, vădind capacitatea autoa-rei de a se multiplica la infinit, fără să obosească şi fără să se repete, aşa cum îi place să se „portretizeze” singură într-o mulţime de ipostaze: „Bucuria mea este ca efectul de seră. În jurul ei balenele nu mai sunt ceea ce au fost şi apa se schimbă-n formulă din oră în oră, ca o gardă la platul Buckingham”; „Eu merg mai departe, imaginar şi fără pericol prin mucavaua cu flori de mătase şi franjurii care se prind de gâtul meu slab ca disperatul de creanga unui castan fragil, comestibil”; „ Sunt o spadă fără podoabe, fără veşminte de purpură, doar un lut în care apa dulce şi sufletul cresc ca în oul pajurei două aripi”.
În această forţă de a rămâne mereu proaspătă şi mereu nouă stă puterea de artistă a Melaniei Cuc.

Constantin Cubleşan

SCRIITORI VRÂNCENI DE IERI ŞI DE AZI
– tentativă de sinteză –

Orice sinteză de felul dicţionarelor de scriitori sau istoriilor literare comportă un risc din partea auto-rului (autorilor) care se încumetă într-o asemenea întreprindere. Riscul este acela de a nu mulţumi pe (aproape) nimeni. Pe unii, pentru că au fost omişi (dintr-o eroare sau deliberat), pe alţii, pentru că li s-a acor-dat prea puţin spaţiu şi comentariul este prea puţin elogios; există şi din aceia care se simt lezaţi a sta, în paginile unei cărţi de evaluare critică, alături de alţii. Şi aşa mai departe. Iată sub ce presiune se poate afla cel care şi-ar asuma sarcina realizării unei astfel de lucrări, în contextul cultural în care „scriitorimea autohto-nă” a Vrancei e divizată: „trei reviste, peste trei sute de scriitori (unionişti, ligişti, pe lista de aşteptare)”, „or-ganizaţi/dezorganizaţi în, să zicem, treizeci de tabere!!”. Dar Mircea Dinutz nu intenţionează să scrie un Dic-ţionar, care să-i cuprindă pe toţi aceştia (unul, destul de complet, realizase în 1999 Florin Muscalu: Dicţiona-rul scriitorilor şi publiciştilor vrânceni de la origini până în anul 2000 – titlu calchiind modelul generic călinescian – după care şi-a auzit destule bune şi rele, dar, în ce-l priveşte, nu mai are nicio importanţă, el fiind de-acum, din păcate, trecut în lumea umbrelor). Bazat pe o activitate critică îndelungată şi bogată, cronicând (cronicar la întâmpinare) foarte atent multe din producţiile editoriale ale confraternilor în ale scrisu-lui, de pe meleagurile Vrancei, s-a decis să facă (totuşi) o selecţie (care nu este „infailibilă“, cum cată a se disculpa, inutil, Mircea Dinutz) din care însuşi denunţă lipsa unora şi a altora (de la Varlaam până la Corneliu Fotea, să zicem), demersul domniei sale având marele merit de a reuni comentarii critice aplicate, cu per-spectiva de obiectivitate bine centrată, căutând mereu, la fiecare autor şi de fiecare dată când i-a consemnat acestuia vreo carte, să pună în evidenţă, diagnostical, atât reuşitele, cât şi limitele, formulând judecăţi de valoare capabile a fixa, a defini profilul sau măcar coordonatele majore pe care se situează fiecare din aceş-tia.
Critica pe care o practică Mircea Dinutz, în Scriitori vrânceni de ieri şi de azi (Editura Zigotto, Galaţi, 2011), îl recomandă în totul – ca de altfel întreaga sa creaţie exegetică, aşa cum se prezintă, în ultima vreme, în paginile prestigioasei reviste ProSaeculum – şi este una caracterizată prin probitate profesională de cea mai bună calitate, exegetul ştiind să pătrundă analitic şi disociativ, comparatist atunci când e cazul, în mecanismele de alcătuire interioară ale opusurilor asupra cărora se pronunţă, cu fermitate şi autoritate pro-fesorală (în cel mai bun înţeles al cuvântului), el fiind unul din acei critici care au capacitatea de a demonstra convingător, cu argumente solide în plan estetic, de unde şi până unde scriitorul luat în discuţie îşi întinde compasul propriei afirmări.
Mircea Dinutz e un critic literar sobru şi elegant, elevat în discursul său evaluator, prea puţin dispus a face anume concesii (rabat) în judecata sa, dar şi fără tentaţia unor exerciţii encomiastice gratuite. Aşa încât, culegerea sa de cronici, pe o tematică ordonată de apartenenţa celor supuşi recepţiei critice la un spaţiu geografic precis delimitat – dacă am avea asemenea instrumente de lucru, panorame critice, zonale, cât mai multe şi de o asemenea competenţă, peisajul literar românesc actual ar putea arăta altfel, mai bine structurat, după cum şi merită – este o carte ce devine dintr-odată referenţială, criticul dând seama asupra locului şi orientării artistice a unor scriitori, din păcate, prea puţin circulaţi în ţară şi prea puţin (nedrept, adesea) cu-noscuţi de către publicul larg cititor, de aiurea, în consecinţă prea puţin comentaţi critic şi prea puţin integraţi circuitului valoric real al momentului literar actual, la noi. Căci – şi acesta este unul din meritele lui Mircea Dinutz – în demersul său nu sunt interesante (deşi nu lipsite de interes) comentariile aplicate la operele unor scriitori consacraţi, cum ar fi Duiliu Zamfirescu, G.M. Vlădescu sau mai aproape de noi Liviu Ioan Stoiciu, Varujan Vosganian, Ion Larian Postolache ş.a. cu o bună prezenţă în arealul literar românesc, ci tocmai pro-punerile pe care le oferă atenţiei generale, pentru unii şi alţii dintre scriitorii vrânceni, care ar merita, cu deplin temei, să fie taxaţi dincolo de calitatea lor strict local. Tocmai de aceea sunt de reţinut caracterizările precise şi penetrante, pe care le face Mircea Dinutz, formulând sentinţe, în fapt definiţii, menite a fixa individualităţi în conştiinţa critică, şi nu numai, actuală. Aşa, bunăoară, eseistul Florinel Agafiţei, spune domnia sa, îşi structurează comentariile critice „cu o seriozitate prusacă”, iar ca romancier cultivă „proza de atmosferă”, cu trimiteri la „literatura fantastică a lui Mircea Eliade”, el fiind, de altfel, recomandat ca un bun „orientalist”; Adrian Botez scrie poeme cu „preocupare pentru arhitectura acestora”, având apetitul „epopeic” şi cultivând o „poezie cu caracter iniţiatic”, în dezvoltarea unor motive religioase apropiindu-se de Nichifor Crainic şi Ra-du Gyr, dincolo de care „se aud sudălmile şi tandrele înjurături argheziene”; Lucia Cherciu scrie poeme „se-ducătoare prin simplitatea lor, prin culoarea vie a imaginilor, prin satira reţinută şi ironia pătrunzătoare”; poe-zia lui Ioan Dumitru Denciu este de „un parnasianism prin excelenţă”, fiind „un moralist în esenţă”, iar în ese-urile sale optând pentru „un naţionalism metafizic, supraistoric şi, deci, situat în afara zonei politicului (…) coborând în istorie”; Alexandru Deşliu se impune ca un publicist „mai de substanţă decât ar presupune statu-tul unui gazetar onest şi scrupulos, pentru că vizează câmpul foarte generos (şi pretenţios) al unei culturi elitiste, asimilând mijloacele gazetăreşti cu cele beletristice, mai ales, pentru că se subordonează unui pro-gram foarte minuţios de recuperare şi valorizare a unor personalităţi”; Constantin Duşcă e „un poet al marilor combustii, al căutărilor frenetice, dar al gesturilor restrânse, încordate dureros, un poet al credinţei nedez-minţite în Creatorul A Toate”; Virgil Huzum e „un orfic”; Florin Muscalu – „un elegiac de tip cărturăresc, bântuit de fantasmele lui Eminescu şi Bacovia”, îndrăznind să proiecteze „o cosmogonie personală”; Ion Panait se impune printr-un „rafinament sporit la nivelul expresiei artistice”, având o „grijă evidentă pentru arhitectura fiecărui poem” şi scriind o „poezie esenţialmente elegiacă” („Fără să ajungă la o trăire religioasă exemplară, poetul Ion Panait arde frumos între umbrele şi neîmplinirile trecutului, la care se adaugă marile frustrări ale prezentului, resimţite dureros…”); Florin Paraschiv scrie o proză datorată unui „moralist sever”, iar eseurile sale se remarcă prin „acurateţea discursului şi verva cuceritoare a eruditului”, dimpreună cu „sfătoşenia gra-vă, ironia amară, uneori complice”; Doina Popa este o prozatoare remarcabilă prin „plonjarea mai decisă în adâncurile fiinţei umane (…) în linia prozei de analiză”; lui Dumitru Pricop îi schiţează un frumos şi condensat profil, realizat în manieră eseistică evocatoare: „Atât în timpul vieţii, cât şi după dispariţia sa fizică, poetul, născut în Negrileştii Vrancei, s-a bucurat de atenţia binevoitoare a criticii, dar – cu mult mai mult – de admi-raţia cititorilor de toate vârstele, cu deosebire, tineri. La înmormântarea acestuia, într-un sfârşit de iulie al anului 2007, am remarcat prezenţa câtorva zeci de scriitori veniţi din mai multe judeţe ale ţării: Galaţi, Praho-va, Bacău, Buzău, Iaşi, Bucureşti… Mitică, cum îl strigau prietenii şi nu numai, era foarte iubit pentru firea lui petrecăreaţă, optimismul său contagios, replica deseori licenţioasă, dragostea lui pentru frumos, în toate formele sale de manifestare, dar – cu deosebire – pentru modul exemplar în care a slujit, peste patru dece-nii, pe altarul cuvântului răscolit în pulberi de stele”. Textele lui Paul Spirescu „lasă impresia unei admirabile spontaneităţi, peste care s-a aplecat uvrierul, mai mult sau mai puţin inspirat în intervenţiile sale”, lăsând loc pentru „verva parodică şi disponibilitatea pentru cârteală”. Şi aşa mai departe.
Dacă e să ne luăm după o simplă statistică ce se poate face consultând aparatul de note pe care îl oferă, Mircea Dinutz a scris despre cei mai mulţi şi cei mai importanţi scriitori vrânceni. Pe lângă cei 18 autori cu-prinşi în sumarul volumului, sunt de reţinut, menţionate ca într-un raport fără ascunzişuri, numeroasele cronici şi recenzii la cărţile altor confraţi – peste treizeci (între care Valeriu Anghel, Ionel Bandrabur – foarte prolific, dar excelent prozator –, Irimia Bălescu, Gheorghe Chirtoc, Constanţa Cornilă, Ion Cristoiu, Alexandru Cucereanu, Constantin Ghiniţă, Ioan Lazăr da Coza, Ion Micheci, Marin Moscu, Romeo-Valentin Muscă, Ionel Nistor, Traian Olteanu, Ştefania Oproescu, Anişoara Piţu, Simion Mehedinţi, Constantin Ştefănescu etc.) – cu ajutorul cărora ar putea prea bine să realizeze un al doilea volum dintr-o panoramă vrânceană, ce se profilează oricum la orizontul activităţii critice a lui Mircea Dinutz. El este un critic cu remarcabile disponi-bilităţi în acest sens şi dacă, la un moment dat, reclama „absenţa” unei „autorităţi” critice în Vrancea, unde se simte „mai abitir ca în alte judeţe (…) insuficienta tradiţie şi existenţa unei table de valori nedecantate, încă, la parametrii normalităţii”, de ce nu s-ar simţi chemat şi capabil a deveni el însuşi o asemenea autoritate, care, oricum, deja este compusă, recunoscută şi… ascultată. Vreau să cred că personalitatea critică a lui Mircea Dinutz se impune pe zi ce trece, atrăgând astfel atenţia asupra unei comunităţi scriitoriceşti în Vrancea, deloc de neglijat. Panorama realizată acum – Scriitori vrânceni de ieri şi de azi – îl recomandă cu prisosinţă ca pe un veritabil pivot în jurul căruia să se organizeze o viaţă scriitoricească semnificativă, în ţinutul Vrancei, pe măsură ce vocea lui devine ascultată pretutindeni în ţară.

TABLETE

Dumitru Augustin Doman

Caragiale din zori

Dacă în zori, înainte de a pleca de acasă, vei citi un poem de Rainer Maria Rilke, îţi zici, vei avea o zi bună. Şi ai o zi proastă. Dacă marţi în zori vei citi două schiţe de Cehov, îţi spui, vei avea parte de-o zi fastă. Ai parte de nervi, stres şi farse sinistre. Dacă înainte de răsăritul soarelui vei reciti câteva pagini din Dostoievski, te încurajezi singur, vei avea o zi interesantă, cu întâlniri plăcute şi conversaţii înalte, de bună seamă. Şi, de dimineaţă până după apusul soarelui, te opresc pe stradă femei şleampăte şi vulgare, inşi tâmpiţi şi handicapaţi pisălogi. După o noapte de insomnie şi coşmaruri, îţi spui că numai Caragiale îţi mai lipseşte în zori. Citeşti momente, schiţe, scenete. Şi toată ziua vezi enorm, colorat, pastelat şi simţi un monstruos sentiment de uşurare, o veselie de început de lume, o bucurie luminoasă ciuruită de mii de găuri negre.

Revoluţia în presă a lui Gigi Manivelă

Gigi Manivelă a fost o perioadă lungă, o viaţă de om, cum se zice, şofer, mecanic de mecanic, şef de coloană. Dar în marea bulibăşeală din lunga tranziţie de la nimic la nimic, Gigi Manivelă a ajuns director de ziar. Şi, deşi fosta uscătorie a lui Zăucă din orăşelul de la poalele muntelui este singura redacţie în care a călcat vreodată, s-a simţit ca peştele-n apă. A ţinut la început o şedinţă pe zi, apoi una dimineaţa şi alta la închiderea ediţiei, acum însă convoacă trei, patru sau chiar cinci pe zi. Nu-i scapă nici un amănunt. De pildă, în caietul său studenţesc, ferfeniţit, şi-a făcut la un moment dat un fel de listă neagră de persoane din oraş ale căror nume nu trebuie să apară în ziar. Niciodată. „Dom director”, a reacţionat timid o domnişoară repor-teră, „dar o ştire de presă trebuie să răspundă neapărat la cinci întrebări: cine? ce? unde? când? cum?” „Da?” s-a mirat directorul. „Nu contează”. A continuat să adauge nume interzise la acea listă până s-a ajuns ca toate ştirile, articolele şi reportajele să fie eliptice de nume de persoane. A fost primul pas în revoluţia presei cotidiene din oraş. Într-o luni dimineaţa, directorul Gigi Manivelă a întrebat-o, clipind des, pe reporteră: „Măi domnişoară, care zici că sunt întrebările la care trebuie să răspundă o ştire?”. „Păi, cine? ce? unde? când? cum?”. „Aşa? Ei, atunci dacă am eliminat pe cine, putem lăsa deoparte şi ce. De astăzi nu mai scrieţi cine a făcut şi nici ce a făcut! Fără cine, fără ce…”.
În săptămânile următoare, s-a renunţat – treptat, e adevărat – şi la unde, când, cum. Aceasta este revo-luţia în presă a directorului Gigi Manivelă. Ziarul administrat de el iese mai curat, foarte curat, puritatea întru-chipată!

Interviu cu un client politic

– Domnule director general Ionică Cireşescu, în calitatea dvs. de remarcabil client politic, ce deviză aveţi?
– Bă, dacă n-ai bani, miroşi a prost.
– Care este situaţia financiară a direcţiei judeţene pe care cu onoare o conduceţi?
– Cum să-ţi spun, dacă n-ai bani, miroşi a…
– În ce fel reuşiţi să traversaţi criza financiară actuală?
– Păi, dacă n-ai bani, miroşi…
– Dar cum credeţi că se poate ieşi din criză?
– Hm! Dacă n-ai bani…
– Credeţi că disponibilizările de personal bugetar sunt o soluţie?
– Dacă n-ai…
– Consideraţi că se mai impune o remaniere de guvern mai spre sfârşitul anului?
– Dacă…
– Vă mulţumesc!

În faţa Direcţiei d-lui client politic Ionică Cireşescu, câinii comunitari se plimbau la deal, la vale, deja cu covrigi în coadă, în coadă de peşte.

Distribuie: