Spații culturale nr. 16 (7)

MIRCEA DINUTZ

MORALISTUL ŞI „VIZUINA DE HÂRTIE”
DE LA BIBLIOTECĂ LA VIAŢĂ ŞI IARĂŞI ÎNAPOI…

Regăsesc aici, în această carte , gândită şi organizată după criterii mult cumpănite, la o lectură atentă, marile calităţi ale scrisului unuia dintre cei mai elevaţi publicişti pe care-i avem la această oră, Constantin Călin: concizie, miez, igienă morală, cinste intelectuală, integritate şi autenticitate, expresie plastică/memorabilă pe orice temă (socială, religioasă, politică, morală, culturală), cu o lejeritate pe care i-o asigură erudiţia şi vârsta, dubla experienţă a vieţii şi a bibliotecii (aşa-numita, de autor, vizuină de hârtie), calităţi întâlnite şi în alte două apariţii editoriale ale sale: Despre şapcă şi alte lucruri demodate (2001) şi Gustul vieţii. Varietăţi critice (2007). Discursul pleacă adeseori de la bibliotecă spre viaţă, întrucât zestrea livrescă (impresionantă) îl ajută să vadă lucruri pe care semenii săi, prea îngropaţi în imediat şi prea departe de aerul tare al ideilor, nu reuşesc să le pătrundă, după care experienţa cotidiană, confruntarea cu prezentul îl ajută să-şi sporească privirea interioară, spiritul de observaţie în confruntarea cu trecutul, de partea căruia se află aproape întotdeauna, cu precizarea că trecutul, pentru acesta, se confundă cu tradiţia (o tablă de valori decantată, garantul normalităţii). Sau cum spune autorul în mai puţine şi substanţiale cuvinte: biblioteca se deschide spre viaţă şi viaţa caută o verificare în bibliotecă. Pentru autorul Dosarului Bacovia (vol. I, 1999 şi vol. II, 2004), munca e un dar, iar creaţia – o bucurie perpetuă: Muncesc, deci exist! Tatăl său, evocat cu pietate, mulţumea Celui de Sus pentru că a putut să muncească, iar fiul n-a dorit şi n-a putut să-şi şteargă din alcătuirea sa intelectuală şi sufletească icoana acestuia.
Tomul acesta cuprinde un total de 628 de texte în 662 de pagini, organizat în patru secţiuni. Zigzaguri, cu 122 de texte, oferă o radiografie minuţioasă şi lucidă a fenomenelor sociale, cât şi a exceselor de orice fel: un învăţământ grav afectat de superficialitate şi amoralitate, o presă avidă de senzaţional, mai degrabă nocivă, o îngrijorătoare creştere şi generalizare a violenţei, în toate formele sale de manifestare, estomparea sentimentelor patriotice până la anihilarea lor totală, decăderea bunicilor din autoritatea lor blând-patriarhală, absenţa reperelor morale autentice, mai peste tot, apreciază publicistul sincer îngrijorat de ceea ce vede şi aude, strada a devenit o lectură obositoare.
Un slogan de genul: Exprimă-te cum te simţi!, apreciază corect moralistul, distruge încet, dar sigur, cenzura şi autocenzura, atât de necesare convieţuirii la standardele minimei normalităţi. Alunecarea dincolo de barierele bunului-simţ pare ireversibilă, întrucât ne este dat să trăim într-o lume încântată de propria-i scădere culturală şi de propriu-i derizoriu. Parabola ciorilor, lacome şi obraznice, care înghit totul din faţa porumbeilor, a căror ezitare este sancţionată brutal, îl determină pe autor să comenteze cu amărăciune: Lumea, care-i compusă mai mult din ciori decât din porumbei, nu apreciază semnalele.
Vinovată, într-o oarecare măsură, este tocmai presa, apreciată pozitiv dintr-o altă perspectivă, tocmai pentru că, în goana după senzaţional, întreţine ceaţa axiologică şi strâmbă ierarhia valorilor, observaţie cu care nu pot decât să fiu de acord. Mutând permanent accentele pe anomalii, exploatând publicistic, până la saturaţie, petele negre ale societăţii româneşti, presa, conştientă sau nu, lasă răul să pună între paranteze binele. Să adăugăm la aceasta enorma capacitate de adaptabilitate a românului, înţeleasă, în cazul de faţă, ca duplicitate, laşitate, superficialitate!… Pe un asemenea material, autorul aduce în spaţiul reflecţiei peste 50 de cărturari români/străini, invocaţi pentru a susţine, din perspectivă morală, o inevitabilă confruntare Trecut – Prezent, Bibliotecă – Viaţă, cuprinzând întâmplări, anecdote, pilde biblice, dar – cel mai adesea – este folosit citatul (neapărat comentat), destinat să lumineze feţele ascunse ale Realităţii! Semnificativă, în acest sens, este anecdota cu Panait Muşoiu, care-şi ţinea (imensa) bibliotecă cu uşile permanent deschise spre viaţă şi eventualii cititori. Dintre toate lucrările Divinităţii, natura este cea mai uimitoare şi mai rezistentă, pentru că ea înseamnă ordine, echilibru, perfecţiune, dar şi pentru că presupune, în egală măsură, ideea de recompensă şi sancţiune. În ciuda atâtor exemple descurajante, pe care le oferă realitatea, apărătorul moralităţii nu se resemnează: Cred în adevăr, în frumuseţe, uneori şi în dreptate.
În Politice, cu doar 77 de texte, radiografiază, selectiv, evenimentele începând cu data de 23 decembrie 1989, până la data de 31 decembrie 2005. Acesta străbate „drumul” de la entuziasm, aderare necondiţionată, la ideea de schimbare (să redescoperim – spune sofoclian – că omul e o făptură minunată, speranţa în triumful meritocraţiei), la răcirea prematură a sentimentelor dintâi, în faţa evidenţei că modificările social-politice nu au fost însoţite de o schimbare de mentalitate, trecând printr-un lung „tunel” al dezamăgirilor (iluzia normalităţii în toate planurile, iluzia prosperităţii, mitul reformei), până la sentimentul adânc de jenă şi frustrare de la sfârşitul anului 2000, când, întrebat de ce nu se mai apropie de temele politice, a răspuns, de această dată, resemnat: Dintr-un sentiment de inutilitate. După doar 18 luni de la schimbarea de regim politic, observaţia lui Constantin Călin cade ca lama rece a unei ghilotine iacobine: Tranziţia e epoca de aur a simulanţilor. Confruntarea Trecut – Prezent se desfăşoară acum la alte dimensiuni. Dacă, în 1918, strămoşii noştri credeau în destinul de excepţie al poporului nostru, după doar opt decenii (1991) ne complacem, incredibil, în ipostaza de rude sărace ale Europei, renunţând la demnitate şi integritate. Fără să vrei, te gândeşti la versurile eminesciene: Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic, cu precizarea că aici ne mişcăm într-un alt plan şi pe o altă dimensiune (social-politică). Mintea perspicace şi nuanţată a comentatorului destramă iluzie după iluzie, devoalează falsurile şi ipocrizia, demagogia şi abjecţia. Trăim, spune el, într-o lume fără ideologii, dar cu o infinitate de scenarii. Motivaţia pentru învăţătură a scăzut dramatic, solemnul a fost înlocuit de grotesc, iar mitul reformei a devenit o justificare penibilă a vandalismului, jafului naţional, deşănţării şi grosolăniei. Deplânge, nostalgic, absenţa lui Moş Ion Roată din Parlamentul ţării, garant al bunului-simţ şi al adevărului rostit neaoş, răspicat. Aşa cum era de aşteptat, conform unor principii de la care nu s-a abătut niciodată, în războiul NATO – Serbia, este de partea celor agresaţi, cu următorul comentariu tăios: Inimi deşarte, orgolioase, nu admit cutezanţa, îndârjirea, loialitatea celor pe care-i agresează. În faţa mitocăniei şi a minciunii oficializate, C. Călin este de părere că singurul răspuns, cât de cât eficient, este (sau poate fi) pamfletul. Chiar dacă nu în toate situaţiile împărtăşeşti punctul de vedere al autorului, eşti obligat să-i recunoşti talentul de evocator şi portretist, ştiinţa de a spune multa in paucis, pasiunea pentru idee şi, mai mult decât orice, coerenţa unei personalităţi care nu a rămas indiferentă nicicum la ce se întâmplă în jur, în ţară şi în lume, cu un instinct neabătut al faptelor justificate moral şi contextual.
Secţiunea a III-a, intitulată Cronici mărunte (accente şi exemple), reuneşte 184 de texte performante, în ciuda proporţiilor modeste: O notiţă poate fi un germen, un mugur, un spin, o picătură de acid. Când e reuşită, se ţine minte, ne spune autorul în Prefaţă. Într-o vreme de extremă confuzie a valorilor, de pragmatism vulgar, de manifestări anarhice, Constantin Călin se străduieşte să ofere repere morale, pe care le găseşte – mai degrabă – în trecut (M. Kogălniceanu, N. Iorga), cu sentimentul unor pericole majore, iminente în prezentul fierbinte şi atât de viu: scăderea interesului pentru carte, asfixierea bunului-simţ, mitocănia generalizată, atrofierea simţului civic, dar marchează – cu satisfacţie – autoritatea reală a părintelui D. Stăniloaie (credinţă, ştiinţă de carte, cumpătare, adâncimea cugetării), în continuă creştere, profilul moral al lui Octavian Paler, personalitate fascinantă pentru mulţi, dar ineficientă în plan practic, ieşeanul C. Ciopraga, un model de urbanitate, delicateţe şi tact, având, din plin, cultura inimii, atât de rară în zilele noastre, în sfârşit, Paul Goma, o conştiinţă aflată mereu în stare de urgenţă, spre disperarea oportuniştilor de toate culorile şi orientările. Publicist de atitudine, fostul student al lui C. Ciopraga umblă mereu la raftul cu fişe, de unde selectează, pentru demonstraţia sa, opere, titluri şi citate, ce pot lumina, din varii unghiuri de vedere, o realitate disconfortabilă, în continuă mişcare. Undeva îl citează pe Marcus Crassus cu părerile sale despre elocvenţă, în altă parte se arată pătruns de adevărul formulat de Gustave Le Bon în 1925: Nicio civilizaţie nu poate să dureze fără o armătură mentală, ori se solidarizează cu Edgar Papu: Trăim într-o cumplită criză morală. În disputele încinse, cu motivaţie naţionalistă, C. Călin nu se lasă stăpânit de pasiuni, ci se situează – calm şi argumentat – de partea adevărului, chiar dacă e vorba despre evrei, unguri sau Vadim Tudor!!!
Omul se amuză, se întristează sau se indignează în faţa televizorului, dar moralistul nu ezită să folosească ironia nimicitoare, ca atunci când asistă la o gală UNITER, prezidată, cu ifose, de Ion Caramitru. Cu această ocazie îi vede (şi se uimeşte), cuprinşi de un sfânt entuziasm, pe recitatorii (de altădată) ai poemelor închinate lui Ceauşescu şi P.C.R.-ului aplaudând frenetic pe Alteţa Sa Regală, Principesa Margareta!! Comentariul sarcastic este de efect şi pe deplin meritat: Doamne, ce cuibuşor de monarhişti a fost P.C.R.-ul! Sau, aşa cum se întâmplă într-un alt text, apare suavă, proaspătă şi plină de umor (involuntar) o doamnă rector a unei universităţi particulare, ce completează un tabel nominal, după o consultare cochetă cu profesorul aflat de faţă, astfel: Numele şi pronumele, nesesizând bătaia de joc a partenerului de dialog care testa, cu această ocazie, una dintre legile lui Murphy. Prostia contemporană, reflectează autorul Stăpânirii de sine, este impertinentă, extravagantă, autoritară, mojică, obedientă, doctă etc. Încă un motiv să ne simţim mândri că trăim într-o democraţie autentică!!
Triumful subiectivităţii îl atinge în secţiunea ultimă a cărţii, Confesiuni. Pretexte. Jurnal, ce cuprinde nu mai puţin de 245 de texte. Nimic nu scapă atenţiei moralistului, niciun subiect nu e minor, dacă ai privirea pătrunzătoare şi, pe aceeaşi măsură a evaluărilor, o impresionantă suprafaţă culturală la îndemână (Suntem făcuţi din tot ce vedem şi auzim, din tot ce citim şi credem, afirma Julien Green): responsabilităţile pe care le are omul de talent, pamfletul ca necesitate, mefienţa faţă de gândire, nostalgia satului natal, textele sacre în interpretări personale, reflecţii asupra celor două modele culturale (Luther şi Erasmus), un fotbalist cu bibliotecă, ţoapa şi pensionarul, Eusebiu Camilar, lupta cu somnul, melancoliile criticilor, umilinţa ca stare existenţială, o lume în degradare continuă, privită cu ochiul mâhnicios al moralistului. La semafor, constată acesta, cei mai culpabili sunt cei mai indignaţi. Sau, la fel de adevărat: cei care sfidează regulile sunt isteţii, proştii le respectă. În sfârşit, dezordinea are prioritate şi… prestanţă!! Dacă la 1920 exista respectul pentru proprietate, pentru lege şi înfrânarea poftelor, după nouă decenii situaţia s-a schimbat radical în defavoarea celor educaţi să respecte munca, regulile, pe aproapele lor, transformând astfel societatea într-o junglă cu prădători şi victime consumabile.
Sunt întru totul de acord cu observaţia lui Emil Nicolae, care era de părere (în „Conta” nr. 5/2011) că Anamnezele (12) reprezintă cheia acestei ultime secţiuni a cărţii; ele ritmează şi motivează întregul discurs confesiv, urmărind – prin secvenţe bine alese – devenirea intelectuală şi morală a lui Constantin Călin, din copilărie până la senectute. Convins că s-a născut în miezul unei zile senine, apreciază, cu o mândrie subînţeleasă, acum, în anii din urmă: Nu mi-am întunecat sufletul. Strălucesc, şi de această dată, icoanele părinţilor, care au dat un sens deplin vieţii lor prin susţinerea fiului, atât de dotat, la studii, pe măsura calităţilor probate, într-o vreme când, spre deosebire de azi, parcursul didactic era o şansă de afirmare socială, dincolo de condiţia socială a părinţilor. Interesantă este preferinţa pentru la vale, spre centrul satului, ca simbol al vieţii paşnice, ordonate, supuse normelor tradiţiei şi aversiunea pentru deal, pădure, sălbăticie, mahala!! Dacă în copilărie şi-a dezvoltat sentimentul datoriei faţă de Sine şi faţă de sacrificiile părinţilor săi, mai târziu, textele biblice trezesc în el sentimentul vinovăţiei, ceea ce va duce la fortificarea fibrei sale morale. Lupta cu străinul din sine, cu duhul cel rău revelează o existenţă dramatică, luminată intermitent de puterile sacrului, întotdeauna biruitor. Întors în lumea profană, autorul îşi afirmă convingerea că nesiguranţa e mai onestă, iar adevărul din Sine se cere observat pe toate feţele. În raport cu semenii săi, se mărturiseşte astfel: Prefer (…) să par frigid, decât linguşitor şi interesat. Un om care rămâne consecvent principiilor sale este predestinat să înnobileze Marginea şi să-i dea strălucire.
În urmă cu peste trei decenii, Constantin Călin îmi spunea, într-o discuţie peripatetică, pe când străbăteam actualul parc Mircea Cancicov din Bacău, în drum spre casă, că atunci când citeşte cartea unui critic/istoric literar îl interesează, în primul rând, profilul său moral. Ceva mai târziu, recunosc, am înţeles mesajul conţinut în mărturisirea sa: dacă acesta (criticul) are fibră morală, atunci el va inspira încredere, poţi paria pe judecăţile sale de valoare, altfel nu!! Cu fiecare carte a sa, de istorie literară, memorialistică sau publicistică, autorul băcăuan descoperă privirilor noastre omul cu neliniştile şi îndoielile sale, pe care nu încearcă a le estompa, fiinţa sa morală clădită pe o autocenzură severă, iubitoare de adevăr şi frumuseţe, echilibru şi responsabilitate, naturaleţe şi comprehensiune, nu în ultimul rând, dragostea de oameni şi de neam, cu o neclintită credinţă în Dumnezeu şi-n puterile sale. De aici calmul său, ca o armură bine încheiată, aparent etanşă, cu refuzul net al superficialităţii, vulgarităţii şi violenţelor, de orice natură ar fi ele. Calmul te face mai liber?, se întreabă el. În imaginaţie da, în realitate, libertatea pe care o obţii e libertate supravegheată şi costul ei nu e la îndemâna oricui. Fire independentă, structural onestă în tot ceea ce întreprinde, cu ochii avizi de lumină îndreptaţi spre Trecut şi Morala Naturii, nu a abdicat vreodată de la norma stăpânirii de sine, ceea ce a făcut din autorul Dosarului Bacovia un marginal ce-şi trăieşte, cu demnitate, marginalitatea, refuzând ierarhiile mincinoase dictate de un Centru ocult. Deficitului sufletesc din jurul său, Constantin Călin îi răspunde cu un preaplin al iubirii sale: Doamne, dacă inima mea ar avea braţe, te-ar cuprinde!

VIRGIL DIACONU

Scriptură

Pentru că bucuria mi-a fost întotdeauna străină
şi am dat afară din casa mea toate sărbătorile
în aşteptarea duhului care îmi bântuie nopţile,
pentru că am băut singur cu îngerul
când tu încercai uşile închise ale duhului meu,
pentru că m-am depărtat de tine
şi nu ţi-am spus despre toate acestea nimic,
ia tu în stăpânire viaţa de care acum mă despart:
vuietul pădurii, cântecul sturzului…
Ia tu copacii, ia toate frunzele!
Ia greierii, aceste poeme de dragoste
pe care le-am scris mai demult,
încă de la începutul lumii.

Şi ca să mă ierţi întru totul,
află că ultimele poeme de dragoste sunt aici,
în inima mea. Dacă vrei poţi să le-asculţi bătaia.
Dacă vrei poţi să îţi vezi în ele chipul şi mâinile.

Ca dovadă că încă te port în celule şi nervi,
ca dovadă că nu vei pleca niciodată.

Depresia de marţi

Deodată, am văzut-o aşa,
ca pe un fluture de lumină
în fereastra disperărilor mele.

Ea a venit ca o gură de aer, atunci când mă sufoc.

Altfel, presa mă informează la zi
despre escapadele ei nocturne,
despre ultimul iubit pe care l-a ancorat în portul ei,
doar aşa, pentru a-şi rezolva depresia de marţi
şi pentru a înşela frigul de-afară.

Fireşte, eu mă prefac că nu ştiu nimic
şi că nu am văzut vânătaia proaspătă de pe gât,
fluturele negru al cărnii ei în flăcări.
Eu mă prefac că nu am văzut fluturele negru
şi ascund ziarul care tocmai îmi pune pe masă
ultima ei cucerire.

Fii liniştită, iubito, eu nu cred nimic
din ce scriu jurnalele despre tine!
Nu-mi plec eu urechea la născocirile lor,
eu am încredere în tine!
Bineînţeles că toţi ziariştii sunt nişte nemernici,
dacă au ajuns să se strecoare în cearşafurile tale
şi să îţi numere lecturile…

Oricum, eu am scos toţi bărbaţii din viaţa ta,
unul câte unul i-am scos, şi asta
numai cu puterea gândului, a imaginaţiei mele!
Vezi, nu degeaba mi-a intrat mie în piele
învăţătura sutrelor. Şi nu degeaba am dezlegat eu
cele opt căi ale lui Buddha, ale eliberării de suferinţă.
Trebuia ca la capătul învăţăturilor
şi al reîncarnărilor mele să te aflu pe tine!
Trebuia ca după ce am deschis
Poarta Înţelepciunii la Benares, în crângul gazelelor,
să mă izbesc de coapsele tale!
Trebuia să găsesc, aşadar, sensul reîncarnărilor,
al călătoriilor mele prin timp: coapsele tale!
Chiar crezi că fluturele negru o să-mi danseze
în continuare în creier? Ia aminte ce-ţi spun:
în noaptea aceasta ne vom urca la cer.
Îmbrăţişarea ta va fi estrogenă sau nu va fi deloc.

DesFacerea

Din grădina suspendată a bogăţiilor ei
mi-a dăruit această floare carnivoră:
Iubitule, mi-am găsit alt suflet. Mă mut.
Şi a început să-şi strângă lucrurile împrăştiate prin mine:
răceala mâinilor din sala de concert şi flacăra primei nopţi.
Şi atingerea înspăimântată a gurii.

Da, începuse să se adune din mine,
geană cu geană şi celulă cu celulă,
pentru ca eu să înţeleg o dată pentru totdeauna
că ea este o altă fiinţă; o fiinţă
care începe dincolo de trupul şi gândurile mele.
Da, ea a încercat să-şi ia înapoi toate săruturile carnivore,
pentru ca eu să înţeleg că printre noi
poate trece oricând lama destinului,
aşa cum prin carnea mărului trece lama cuţitului.

Ia-ţi înapoi mâinile şi atingerea gurii.
Ia şi bătăile inimii, dacă poţi. Sunt ale tale!
Bătăile, pe care abia le stăpânesc,
atunci când îţi foieşti pulpele printre cearşafuri.
Ia şi bătăile inimii, care m-au dat întotdeauna de gol,
pe unde m-am dus.
Care s-au lăudat cu coapsele tale carnivore
pe la toate tarabele şi în toate bisericile, aşa încât
a trebuit să mă bat pentru tine cu traficanţii de carne vie
şi să mă cert cu sfinţii abia coborâţi din icoane.

Ia şi violetele primei atingeri, sunt ale tale!
Le-ai uitat la mine atunci când mi-ai sărit în braţe;
când ai ieşit din sarcofagul bunelor maniere
şi mi-ai sărit în braţe chiar în mijlocul mulţimii.
Ia şi violetele primei atingeri, sunt ale tale!
Încerc să o scot din mine.
Din celulele şi închipuirile mele, din bisericile mele.
Încerc să o scot din mine,
aşa cum Domnul a încercat mai demult, în ziua a şasea.
Ca pe o săgeată încerc să o scot din mine,
cu celule cu tot, cu nerv cu tot.

Poate lama destinului va trece printre noi,
poate nu va mai trece.

Bulevardul gloriei

Eu şi iluziile mele,
aproape gata să trecem strada spre tine.
Cu atâtea limuzine şi jeepuri pe bulevardul disperării,
mare minune să ajungem întregi la tine,
noi, mâinile, picioarele, ochii, sufletul,
care am rămas în viaţă doar pentru tine.
Care am rămas în viaţă doar pentru tine
şi care îţi vom da foc de cum te vom prinde!

Căutăm să ajungem la tine,
printre limuzinele care îţi deschid pe rând portierele
şi aşteaptă să-ţi întinzi piciorul;
să-ţi întinzi piciorul lung şi de piersică,
pulpa ta fragedă care va regenera caii putere.
Caii putere ieşiţi în stradă să întâmpine poezia.
Să întâmpine poezia fără casă şi masă,
poezia carnivoră dintre pulpe.
Poezia care se zvârcoleşte, urlând în hexametri,
pe canapele. Aşa vei găsi şi tu, în fine, puţin confort
faţă de paturile de cămin care sunt cu mult sub talentele tale.
Tu ai tot dreptul la un hotel pe roţi,
la o atmosferă intimă cu CD player şi aer condiţionat,
aşa încât fiara de sub centură să nu mai fie ţinută în lesă,
ci să demareze în trombă.

Atât de singură pe bulevardul gloriei,
printre limuzinele şi jeepurile
care abia aşteaptă un semn de la tine,
cel puţin un crochiu al zâmbetului tău 4×4.
Decapotabil!
Iată poezia pe bulevardul gloriei.
Iată femeia carnivoră, încă nehotărâtă
printre portierele deschise ale limuzinelor!
Să nu îţi faci nici un fel de probleme, crizantema mea –
hârjoneala de pe banchetă şi urletele în hexametri
vor rămâne secrete! Nimic, dar absolut nimic
din ce se întâmplă pe canapelele jeepului
nu va fi dat publicităţii. De altfel,
uşile bine închise şi geamurile negre ale jeepului
ţi-au salvat întotdeauna reputaţia.
Reputaţia de sub centură. Explorările de sub centură.

Bineînţeles că ai tot dreptul la un hotel pe roţi,
la puţin respect 4×4 şi cu aer condiţionat!
Nu-ţi fă nici un fel de probleme, insomnia mea,
falusul de la minister nu te va abandona
nici de data aceasta.
El deja a rezervat pentru tine o masă la restaurant,
pentru ca tu să îţi poţi afişa în public inocenţa,
crizantema mea, şi să-ţi fluturi în voie
codiţele blonde peste icrele.

El deja a rezervat pentru tine o masă plină de icre,
şi asta aşa, ca o deschidere
pentru viitoarele expediţii sub centură.
Pentru viitoarele safari de sub centură.

Căutăm să ajungem printre limuzine la tine.
La zâmbetul tău 4×4… La picioarele tale;
în tărâmul cu lapte şi miere al picioarelor şi ţâţelor tale,
care ne vor curma rătăcirea prin pustiu, de până acum.
Şi din care vom turna probabil viţelul de aur.
Nu am nici o îndoială, crizantema mea,
că picioarele tale vor da un ţel nou
revoluţiei mele scripturale.
Nu am nicio îndoială că manuscrisele mele carnivore
vor intra în memoria colectivă, în subconştientul maselor.
Ca sexul şi dictatura vor intra în subconştientul maselor,
în memoria colectivă. Crizantema mea.

Acum, că zeul doarme…

Acum, că zeul doarme, poţi şi tu să te-arăţi.
Cu toate vrăbiile, cu toate stelele căzătoare.

Şi poţi să fii o victorie într-o ţară pe care
cu bună-ştiinţă am pierdut-o.

Şi cum intri în grădina mea,
în ţara merelor roşii,
de emoţie, piatra dă în scânteie,
noaptea dă în stea.
Râsul tău risipeşte distanţele
dintre mine şi rochia pe care o porţi.
Chiar şi orb de voi fi – te voi citi cu mâinile!
Dac-ai să pleci – te voi vedea cu versul!

Ca pe un zar îmi voi azvârli viaţa spre tine,
convins în cele din urmă că doar sânii tăi
fac ordine în univers.

Acum, că zeul doarme, poţi şi tu să te-arăţi.

Îmbrăţişare

Îmbrăţişarea ta îmi face întotdeauna ţăndări
turnul în care încerc să mă retrag.
Şi trandafirul cel negru, noaptea care începe acum.

Îmbrăţişarea strânge de gât zilele mele negre
şi le aruncă din turn. O singură clipă de neatenţie
că s-a şi strecurat prin uşa uitată deschisă…
Cum s-o opresc? Cum să îngrop flacăra
pe care a uitat-o la mine aseară?
Flacăra ce mi-a aprins gândurile, până la ziua dintâi.
Şi care era cât pe ce să îmi aprindă camera.

Îmbrăţişarea, care râde-n clopotniţă.
Iubita mea din dangăte de clopot.

Desigur, pe trupul tău gol
eu încurc întotdeauna versetele Sfintei Scripturi.
Pe trupul tău gol eu încurc întotdeauna
lumina dintâi cu întunericul din urmă,
Facerea cu Apocalipsa.

Îmbrăţişarea ta îmi face întotdeauna ţăndări
turnul în care încerc să mă retrag:
trandafirul cel negru, noaptea care începe acum.

Bună dimineaţa, femeie

Bună dimineaţa, femeie.
Ştiu că eşti acolo, în spatele ferestrei,
ca o regină printre lucrurile mărunte ale zilei;
ca o regină printre visele tale de femeie
care n-a izbutit niciodată să închidă uşa copilăriei.
Desigur, încă mai porţi cireşe la urechi,
încă te mai întâlneşti pe ascuns
cu fata cozilor lungi din fotografia alb-negru,
care îţi gestionează atât de bine depresiile,
seara, când toate planurile de peste zi
cad frânte pe marginea patului,
când încrederea ta în ceilalţi vine acasă cu capul spart.
Ştiu că inima ta este mai mare ca lumea
şi că ea adună ca un făraş toate mizeriile zilei;
mizerii pe care le reciclăm seara,
ca să poţi intra curată şi încrezătoare în noua zi.

Bună dimineaţa, femeie.
Ştiu că eşti acolo, în spatele ferestrei,
culegând trandafirii sălbatici din ultimele mele scrisori.
Desigur, îmi vei spune din nou
că trandafirii erau pentru altcineva,
deşi eu i-am trimis chiar pe adresa glasului tău
şi a mâinilor tale.
Desigur, îmi vei spune din nou
că dorm cu o femeie străină,
deşi eu număr stelele altei singurătăţi.
În gura balaurului, eu număr stelele altei singurătăţi.

Bună dimineaţa, femeie.
Ştiu că eşti acolo, în spatele rochiei,
zăpăcind lumina care se strecoară sub bluză.
Zăpăcind lumina care se uită la tine.
Ştiu că mă aştepţi înflorită în spatele rochiei
şi cu sânii abia încolţiţi.

Ştiu că aştepţi să te scot din corola rochiei
şi că te visezi în carnea mea, la ospăţ.
Ştiu că mă aştepţi cu facerea lumii ascunsă între pulpe.

Sânii tăi deja au luat în piept dimineaţa,
m-au trântit pe podele.

Te-aştept în carnea mea, femeie.
Poţi să intri direct, fără să baţi.
Te-aştept în carnea mea,
ca şi cum nu ai locui de o viaţă aici.

Poezia carnivoră

Ţâţele tale nu-şi mai încap în piele.
Ele au ieşit ca să ia o gură de aer proaspăt.
Ele se plimbă singure pe bulevard.

Şi eu, care aştept să îmi arunci în cearşafuri
stelele rămase de la banchet.
Şi să dai astfel un sens ratării mele de luni până vineri.

Dar tu nu ai drum decât prin inimile limuzinelor
şi mă laşi să aştept la poarta liv-oliv a picioarelor tale,
pentru că nu sunt în stare să deschid noaptea cu icre negre
şi cu şampanie franţuzească.

Desigur, picioarele tale sunt atât de bine cotate la bursă,
că portierele limuzinelor se deschid singure pe bulevard.
Şi tu te desfaci repede în spatele geamurilor negre.
Iată poezia care se scrie direct pe canapele!

Vezi, ea a deprins repede arta consacrării pe canapele.
Şi pe biroul falusului de la minister.
Ea şi-a pus pe masă toată poezia ei carnivoră.
Ea a ştiut întotdeauna pe cine să primească
în breasla spărgătorilor de cifru.
Ea, care şampanizează toţi purtătorii de valută.
Ea, singura metaforă printre gunoaie,
printre jegurile sinistrate cultural şi băutorii de absolut.

Nu mai am nicio îndoială că Lolitele de pretutindeni
vor schimba în curând faţa literaturii.
În România furajeră poezia carnivoră a dat lovitura.

Da, poezia mileniului va fi estrogenă sau nu va fi deloc!