Spații culturale nr. 16 (8)

ISTORIE LITERARĂ

Marius Neculae

Iluminism şi erudiţie în Hronica românilor. Folosirea şi critica izvoarelor la Gheorghe Şincai

Cum rezultă din titlu, Şincai a lucrat timp de decenii la Hronică şi, pentru a găsi materialele de care avea nevoie, a explorat numeroase arhive şi biblioteci şi a purtat multe discuţii cu oamenii de cultură ai epocii sale, având contacte chiar şi cu preavestitul Enghel (I. Ch. Engels), pe care îl credea vândut magnaţilor unguri.
În timpul cercetărilor sale, Şincai a strâns un bogat material, ce alcătuieşte cea mai vastă culegere de documente referitoare la români, cunoscută în acele timpuri. Depăşind, ca spaţiu geografic, arealul populaţiei româneşti, Hronica… tinde să semene cu o istorie a Sud-Estului Europei, Şincai ocupându-se inclusiv de românii din Balcani, el fiind un istoric al tuturor românilor. Având un material foarte numeros, autorul pare să fie copleşit de acesta, el reproducând în lucrare, integral, aproximativ 115 documente din cele 405 cuprinse în Corpusul său. Şincai a extras din diferite cronici, scrieri istorice ale diferiţilor autori latini, greci, germani, maghiari, polonezi, români, aceste extrase însumând aproximativ 2.000.de pagini scrise mărunt. Însă conţinutul iniţial al caietelor sale îl formează documentele, în număr de 405: acte de danie şi închinare, decrete, diplome, privilegii, rapoarte, tratate de alianţă. Aceste documente acoperă o perioadă lungă, începând cu anul 346, când apare primul document, până în 1721 . Cât despre autori, numărul lor este mare şi variat, Şincai folosind pentru istoria antică pe: Tacitus, Dio Cassius, Ruffus Festus, Paul Diaconul, Eutropius, Ammianus Marcellinus, Paul Orosius etc. Pentru perioada medievală şi cea a migraţiilor, Şincai foloseşte: Kinamos, Acominatul, Eginhard şi toţi istoricii bizantini, cronicarii ruşi, unguri, polonezi. Folosite sunt şi cronicile româneşti: Cronica Bălăcenească, o parte din cronica lui Radu Greceanu, cronica lui Grigore Ureche , Miron Costin. În afara cronicilor şi documentelor, Şincai foloseşte şi lucrările contemporanilor săi: preavestitul Engel, Katona, dicţionare. Un lucru nou, pe care Şincai îl aduce, este utilizarea sistematică a materialelor epigrafice, cu care el completează izvoarele narative pentru epoca stăpânirii romane: Eu însumi adeseori am privit la columna aceasta, spune Şincai, vorbind la paginile dedicate anului 113 despre Columna Traiana. Desigur, nu e primul în istoriografia română, Stolnicul Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir au folosit şi ei inscripţiile, dar nesistematic şi sporadic.
Gheorghe Şincai foloseşte o mare varietate de izvoare la argumentarea Hronicii românilor, utilizând pentru anii domniei lui Mihai Viteazul – perioada la care ne vom referi datorită vastităţii operei – aproximativ 40 de autori, la care face nu mai puţin de 168 de trimiteri. Majoritatea informaţiei despre domnia principelui unificator, a strâns-o în anii 1779-1780, pe când studia la Colegiul Sancta Barbara din Viena, după ce, la Roma, copiase din Biblioteca Vaticană sursele pentru prima parte a cărţii. El copiazã acum inclusiv legile votate în Dieta Transilvaniei la 1599-1600, de la consilierul de curte Ştefan Costa.
Cei mai utilizaţi autori de către Şincai pentru perioada 1593-1601 sunt: Anonymus Hevenesianus, Anonymus Carolinensis, Istvánfi, Heidenstein, Balthazar Walter cu Vita Michaelis, principis Valachiae, Ioannes Palatius (numit Palaţie de către Şincai) cu Aquila austriaca, Sethus Calvisius (Calvisie) cu Opere chronologicae, Ignatius Bretanus (Bretan) cu Epitome chronologicae, Bartolomeo Dionigi (Vârtolomeiu) cu Istorie del mondo, Abraham Bucholcer cu Indice chronologico, Spontoni cu Storia di Transilvania, Paul Piasetchi cu Chronico gestorum in Europa singularium, Miko Ferentz cu Kronikában, Philippus Brietius (Brieţie) cu Chronico universali, Borsai Pál cu Chronico Hungariae, Petru de Reva cu Centuria, Enyedi Pál, Bod Péter, Iulius Caesar Bulengerus cu Historia sui temporis, Keméni Iános. Un loc aparte îl are I. Ch. Engel, numit aproape întotdeauna de către Şincai preavestitul Enghel, pe care îl citează mai ales ca să-i arate, subtil, că a greşit în privinţa teoriilor sale despre români în lucrările Historia Valachiae şi Historia Moldaviae. Referindu-se la relaţiile, din toamna lui 1599, dintre Mihai Viteazul şi nobilii ardeleni, Şincai îl acuză, chiar, pe Engel, că nu a cercetat cum trebuie sursele, acesta alegând numai scrierile care erau în concordanţă cu viziunile sale politice: Pre avtorii, pre carii i-am adus eu la anul acesta, şi carii tocma pe vremea aceasta trăia şi scriia, de i-ar fi cercat şi cernut preavestitul Enghel, nu s-ar mai fi lipit de bârfele neotericilor, ci ar fi scris istorii, nu poveşti desfundate . Într-adevăr, Şincai foloseşte pentru aceastã investigaţie o serie de autori care trăiau atunci şi, care, se prea poate să fi fost martori oculari la evenimentele narate.
Un autor des utilizat de către Gheorghe Şincai este Balthazar Walter, contemporan al lui Mihai Viteazul, scrierile sale fiind cercetate de către Şincai mai ales în perioada studiilor la Viena. Dar acesta nu este numai un contemporan al evenimentelor, ci şi un participant la acestea: Baltasar Valter care în anul acesta [1597] au mers la Ţarigrad cu solul polonilor, ca cel ce au vezut multe, cu ochii săi, scrie. Însă, cu toate acestea, Şincai nu are prea mare încredere în scrierile lui Walter, pentru că (în cazul luptei de la Călugăreni), bârfeşte împreună cu Istvánfi în lauda ungurilor şi a cazacilor, iar mai vârtos în lauda lui Albert Chiraliu. Şincai îi recunoaşte lui Walter meritele prin nararea luptelor de la Brăila, Cernavodă, Turtucaia, Nicopole, precum şi pentru că a însemnat data de 13 august pentru bătălia de la Călugăreni, dar, pus faţă în faţă cu Anonymus Hevenesianus, el scrie: numai cât încâlceşte istoria aceasta, în graţia lui Ieremie Moghilă domnului Moldovei, pentru că era clientul polonilor . Prin această afirmaţie, Gheorghe Şincai nu ne dezvăluie un lucru nou, el doar ne arată că istoria era şi pe atunci un instrumentum regni, Balthazar Walter nefiind decât un om al timpului său, care îşi făcea treaba după cum dicta mersul lucrurilor.
Un alt autor utilizat, martor ocular al evenimentelor, este Istvánfi. Acesta a fost comisar imperial, lucru amintit de către Şincai în legătură cu o solie trimisă de către Mihai Viteazul comisarilor în Ardeal: despre carea trimitere aşa scrie Istvanfi, unul dintre numiţii comisari. Cu toate că îi recunoaşte meritele, Istvánfi nu mai este pentru Şincai cum era pentru Samuil Micu, un scriitoriu ungur luminat, în Istoria românilor din Dachia, pentru că acesta bârfeşte împreunã cu Walter şi scrie mai încâlcit şi pre trăgând în partea lui Albert Chiraliu. Aceste acuze se repetă în cazul bătăliei de la Călugăreni şi în cazul enumerării efectivelor ce au participat la bătălie : Eu mă mir şi de Istvanfi, din carele am scris suma ostaşilor lui Sigismund Batori, tot pe nume, cum au putut greşi în facerea sumei .
O sursă utilizată des în Hronica românilor şi foarte preţuită de cãtre Şincai este Anonymus Hevenesianus, autorul fiind şi el un martor ocular. Cât de mult pune Gheorghe Şincai bază pe el putem vedea în cazul narării evenimentelor legate de uciderea cardinalului Andrei Báthory de către secui, despre care au scris numeroşi autori, dară nici unul nu au scris mai bine şi mai de-amăruntul întâmplarea aceasta, de cât Anonymul lătinesc, cel aci adus; pare că au fost tot de faţă; pagubă că nu i se şti numele! El însuş scrie că acestea le-au scris în pripă cătră Ştefan Cacaş. Anonymus este pus de câteva ori în contradicţie cu Chronica gestorum in Europa singularium a episcopului Paul Piasetchi, despre care Gheorghe Şincai consideră că este un partizan înverşunat al familiei Báthory.
Nici Spontoni, alt contemporan al evenimentelor, cel ce nu e vrednic de credinţă pentru pretenşugul cu Basta, nu este apreciat de către Şincai, pentru că acesta, din ura carea o avea cătră Mihai Vodă, bârfeşte,lucrul care nu s-ar fi cuvenit unui cavallier, cum au fost el.
Miko Ferentz (Franţisc Mico) carele pe acele vremi trăia, este şi el folosit, dar se arată că a greşit atunci când spune că Dieta de la 20 noiembrie 1599 s-a ţinut la Sighişoara, când, de fapt, s-a ţinut la Făgăraş, aşa cum spune Diploma principis Michaelis.
Este interesant faptul că, atunci când nu doreşte să insiste asupra unui anumit eveniment, Gheorghe Şincai trimite cititorul direct la sursă, în cazul în care acesta doreşte să ştie mai multe, cum a făcut în cazul lui Ştefan Răsvan: Cine vrea să ştie mai multe despre Ştefan Resvan, cetească pre Istvanfi, pre episcopul Paul Piasetchi şi Arhivul din Vatican. La fel procedează şi în cazul expunerii bătăliei de la Mirăslău, când citează pe scurt din Enyedi Pál, apoi trimiţând pe cititorul interesat la alte surse: De vrei se ştii lucrul mai pre larg, ceteşte pre Istvanfi, pre Gronzchi, pre Spontoni şi pre Petru de Reva
În cazul în care un nume, o dată, un număr nu corespund la diferiţi autori, Şincai redă toate versiunile, pe care le analizeazã apoi: Poarta turceascã […] au trimis soli la Mihai Vodã, precum scrie Palatie: <

>. La fel este şi în cazul când Palatius şi Spondanus narează în contradicţie cu Anonymus Hevenesianus, în legăturã cu Nicolae Pătraşcu: Aşadară, n-au pus Mihai Vodă ocârmuitoriu Moldovei, pre fiiul sãu, Petraşco, cum scriu Palatie şi Spondan, ci de aceasta nu te mira, pentru că toţi istoricii, câţi au scris despre lucrurile în anul acesta păstrate de Mihai Vodă, foarte amestecată toată istoria carea eu drept aceaia aşa o pun în rând, însemnând fireştecare lucru de unde l-am luat. În alt caz, în legătură cu o sumă de bani făgăduită de către papă lui Sigismund Báthory, cifrele date de Brietius şi Palatius nu corespund. Şincai arată acest lucru, continuând apoi: Eu însumi zic că n-am cetit se fie căpătat Sigismund făgădaşul acela.

Cum au procedat şi confraţii săi, Samuil Micu şi Petru Maior, Georghe Şincai foloseşte şi el documente emise anterior, care au legătură cu evenimentele narate. Am amintit mai sus de Diploma principis Michaelis, diplomatul lui,  pe care îl poţi ceti întreg, în scrisorile mele, ale lui Gheorghie Şincai, cele mari, la anul 1600 , Şincai continuând apoi să-i expună pe scurt conţinutul. Istoricul mai arată, la anul 1596 al Hronicii românilor, conţinutul unui decret dat de Gheorghie Racóţi celui mai Tiner în anul 1663, ce se referea la publicarea unui alt document emis de către Sigismund Báthory în 1595.

Folosirea critică a izvoarelor este caracteristică şi celorlalţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene. De exemplu, Petru Maior, care singur mărturiseşte că a cercetat izvoarele fără deosebire de originea lor: eu întru acea scurtă vreame în care am lucrat la această istoriie, nu atâta pot zice că am iscusit, cât că o am grămădit, că o mare parte a ei stă din monumânturi şi scripturi, care din arhivurile Vlădiciei uniţilor şi a Episcopiei neuniţilor din Ardeal şi de pre airea adunate, le am la mână, sau în originale, sau autenticate…

Singurul lucru care i se poate imputa lui Gheorghe Şincai este faptul că nu a utilizat surse din Ţara Românească şi Moldova (desigur, pentru perioada 1593-1601), decât cu o singură excepţie, şi anume citarea lui Miron Costin (Miron Logofătul), la anul 1594. În rest, Şincai dă dovadă de o erudiţie, complexitate şi obiectivitate ieşită din comun, de un spirit aflat în concordanţă cu climatul deschis şi erudit al Luminilor, el prezentând nu numai izvoarele istorice scrise şi nescrise, ci şi arătând pãrerile contemporanilor cu care era antrenat în polemici, însă spunându-şi după aceea rezervele în privinţa fiecăruia, rezerve argumentate de alte surse, unele chiar inedite pentru acele vremuri şi susţinute de o analiză logică, lucru cu care se obişnuise în oprerele anterioare, Elementa lingue… şi Învăţăturã firească spre surparea superstiţiilor norodului, unde folosise, de asemenea, atât izvoare istorice, cât şi surse contemporane.



Camelia Manuela Sava 


Țiganiada: cheia de boltă a literaturii române?
Epopeea lui Ioan Budai – Deleanu, „Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor”, datând din 1812, este singura de acest fel din literatura română şi a rămas trei sferturi de veac în manuscris, fiind tipărită prima dată abia în 1875-1877; opera respectă în mare măsură caracteristicile speciei, inspirată fiind de modelele greceşti şi latine ale Antichităţii, totuşi este o alegorie, o poveste „întoarsă”, de aceea cei mai mulţi critici o numesc epopee tragico-eroico-comică.

Pornind de la precizarea pe care o face însuşi autorul, Leonachi Dianeu (anagramă de la Ianachi Deleanu, sub care se ascunde, de fapt, marele iluminist Ioan Budai-Deleanu), în Prologul şi Epistolia închinătoare către Mitru Perea (anagramă de la Petru Maior), „vestit cântăreţ” – că „Ţiganiada” e „o alegorie în multe locuri, unde prin ţigani se înţeleg ş-alţii carii tocmai aşa au făcut şi fac ca şi ţiganii oarecând. Cel înţălept va înţălege…”, putem afirma că această operă iluministă poate fi verificată în adevărul ei şi astăzi.

În cele 12 cânturi ale epopeii se înlănţuie, într-o desfăşurare unitară, numeroase întâmplări. Acţiunea  se petrece în vremea lui Vlad Ţepeş, care hotărăşte să-i înarmeze şi pe ţigani, redându-le astfel libertatea, ca să lupte alături de el împotriva turcilor. Le promite o localitate, Spăteni, între Bărbăteşti şi Inimoasa, nume cu o sonoritate aparte şi o simbolistică pe măsura comicului situaţiilor şi personajelor. Ţiganii, lipsiţi de curaj, luptă cu ochii închişi, după cum îi îndemnase Tandaler (Cu ochii închişi e bine a să bate,/ Că nu cauţi vrăjmaşului în faţă,/ Nici te temi dă a lui înfricoşate/ Arme sau şi căutătură îndrăzneaţă;/ Nu vezi cine lângă tine pică/ Şi păn la moarte nu ştii de frică”, Cântecul VI), ajung faţă în faţă cu o cireadă de boi, apoi Satana intră în joc şi o răpeşte pe Romica, iubita lui Parpangel. Acesta pleacă în căutarea ei, o găseşte, dar cei doi îndrăgostiţi sunt supuşi ispitelor, însă Sf Spiridon intervine şi palatul în care se găsea Romica dispare. Dincolo de această atmosferă de basm, unde totul este posibil, eroul trecând atât prin paradis, cât şi prin infern, descriindu-le cu lux de amănunte (există un rai culinar în variantă ţigănească: „Dealurile şi coastele toate/ Sunt dă caş, dă brânză, dă slănină;/ Iar munţii şi stânce gurguiate/ Tot dă zahăr, stafide, smochine!/ De pe ramurile dă copaci/ Spânzură covrigi, turte, colaci.”, iar viziunea infernului este evident dantescă: „Râuri dă foc încolo ş-încoace/ Merg bobotind ca neşte pârjoale,/ Focul nestâns toate arde şi coace;/ Iar pe zios, în loc de iarbă moale,/ Jar şi spuză fierbinte răsare,/ Nespusă din sine dând putoare” ca imediat imaginea Gheenei să fie remarcabilă, cu influenţe puternice populare: „Văzui pe toţi dracii în pielea goală/ Cu coarne în frunte, cu nas de câne,/ Păstă tot mângiţi cu neagră smoală,/ Brânci dă urs având şi cozi spâne,/ Ohi de buhă, dă capră picioare/ Ş-arepi dă liliac în spinare”, Cântul IX rămâne satira aprigă la adresa acestui neam, caracterizat prin lipsa de curaj, apetit  urieşesc, dorinţe  exacerbate – dar, care la urma urmei, pot fi ale oricărei naţii, aşa cum atrage atenţia de la început autorul.

Demitizarea moravurilor societăţii în care trăieşte autorul – valabile şi azi – se face prin ironie şi umor. Ioan Budai – Deleanu prezintă o lume degradată, impulsionată în viaţă doar de dorinţa de parvenire. Astfel, hrisoavele false, mezalianţa femeilor vârstnice, care nu-şi mai suportau văduvia, banii cu care se cumpărau titlurile boiereşti, fac parte din arsenalul acestei lumi ameţite de ascensiunea spre vârful piramidei sociale.

Dacă la începutul operei, ţiganii îşi formulaseră dialectal „idealul” de naţiune liberă: „Noi ţiganii să avem ţărişoară,/ Unde să him numai noi dă noi!…”, până la urmă nu mai ştiu ce vor, se ceartă ca să aleagă o formă statală convenabilă: monarhie, republică sau guvernare mixtă, dezbaterea degenerează, ţiganii se războiesc şi se ucid între ei, iar cei rămaşi se împrăştie. Numai românii conduşi acum de Romândor (după plecarea în pribegie a lui Ţepeş Vodă) îşi exprimă cu ardoare dorinţa lor de libertate: „Du-ne (strigând), măcar în ce parte,/ Ori la slobozenie sau la moarte!”.

Compoziţia epopeii se evidenţiază pe cele două planuri: unul real, istoric, în care evoluează Vlad Ţepeş şi armata sa, ţiganii, tabăra turcească, celălalt plan este unul fantastic, populat cu sfinţi şi draci, alcătuit din locuri vrăjite – rai, iad, palate etc. şi toate se adună laolaltă în structura operei, completată de numeroase episoade secundare şi acţiuni episodice, populate de personaje numeroase, care mai de care mai pitoreşti şi mai zgomotoase.

„Ţiganiada” este, în concluzie, o satiră a tarelor societăţii respective, care o produce, dar ea se poate aplica cu acelaşi succes şi societăţii în care trăim. Autorul satirizează orânduirea feudală şi instituţiile acesteia, prin ţigani, înţelegându-se şi cei obidiţi şi persecutaţi, precum şi cei ce nu ştiu să lupte pentru idealurile lor, deopotrivă sunt atinşi şi cei care vor să parvină cu orice mijloace; sunt vizate prostia, laşitatea, inocenţa, lipsa de probitate, lenea.

Operă de idei, epopeea lui Ioan Budai-Deleanu pune în evidenţă totodată şi resursele literare bogate ale limbii române şi genialitatea unui scriitor care, dacă ar fi fost preţuit şi publicat la vremea sa, ar fi dat o altă configuraţie literaturii noastre, poeziei, în special şi, de ce nu, ar putea fi considerată o cheie de boltă a literaturii române de la care să se revendice toţi scriitorii şi poeţii noştri de mare valoare, indiferent din ce zonă a ţării ar proveni.

Aşadar, „Ţiganiada” este una dintre cele mai reuşite opere iluministe din literatura română, a cărei satiră/ fină ironie poate să fi fost moştenită prin operele de mai târziu ale lui I.L.Caragiale, Mateiu Caragiale, poate chiar prin scrierile hâtre ale lui Ion Creangă, sau mai aproape de noi, prin operele postmodernilor optzecişti (a se citi Mircea Cărtărescu & company).


Melania Cuc
Licitaţie
Şalul Isadorei Duncan

Stă în acelaşi cufăr

Cu afişele  semnate: Toulouse Lautrec.

De la Molin Rouge pleacă în cer

Bufniţa albă şi… toţi puşcaşii

Sunt prezenţi la onor cu

Salve de tun  în  tuş chinezesc.

E pace relativă în tivul cămăşilor mov

Şi în humusul unui muşuroi de furnici.

– Dumnezeu este aici!

Anunţă aprodul şi judecătorul

Îmbracă roba de liberă acţiune.

Pe bulevard, printre ziduri fără înălţime,

Controlorii de bilete aplică amenda.

Dincolo de vitraliile îngheţate artificial

Marea finanţă şi bietul cafegiu

Joacă poker la prima mână pe ziua de mâine.

Licitez la mustaţă zdreanţa asta de aţă,

Sicriul de plumb şi toate sunetele presate

Pe fundul cutiei muzicale dintr-un secol trecut.

Tavanul stacojiu, oglinda Roccoco,

Un inel  bărbătesc…

– Adjudecat!!!

A câştigat din nou înghiţitorul de săbii.


Afară, în zăpada-fecioară
Ne jucăm  de-a prinselea

Noi  doi şi briganzii .

Cămaşa ta  s-a descheiat din nasturi.

Aştepţi alt trup cu miros de gutuie sălbatică.

Poate.

Degeaba  aş pune preţul cel mai bun

Pe felia asta de  întâmplare ce ţine

De turla bisericii şi

De sfârcul de limbă niciodată vorbită.

Tu te picuri  mereu în ţărână

Colastru  proaspăt de bivoliţă.

Cu noi laolaltă, fără iertare de sine

Fereastra maternităţii regale

Se rupe în cruce.

Pelerinii  se înfruptă tăcuţi

Pe-ntrecute

Din prescura fără sare

A senectuţii.

Afară, în zăpada-fecioară,

Lacrima sticlei de lampă

S-a preschimbat în lentilă.

Rostogolim fără sens soarele

Din oglindă în oglindă,

Merg cu ochii închişi prin oraşul din care

Voi fi alungată cu pietre şi pâine.

Motoarele duduie fără combustie,

Mitralierele stau cu şaiba prinsă în mir de măsline.

Tu îmi prinzi numai umbra pe după umeri,

Şi trecere cântând despre cum…

Un ac de insignă s-a înfipt şi coace ca spinul

În felia-mi străvezie de fericire.


Imagini vivante
Altă divă anonimă zace cu buzele sparte

În crăpătura din călcâiul ţărânii.

Blitzul din mâna mea scapără!!

Ce imagine vivantă şi câte pachete

Cu acadele numerotate după anul de naştere,

Voi primi în dimineaţa de mâine!

Sunt tentată să cred tot ce mi se spune

În timp ce

Tata stă pe cruce

Prins într-un cui de tăciune.

Nu mai ştiu ce să fac cu destinul

Care mă întoarce în fiecare septembrie,

Falnică şi obosită ca un fluture.

Imagini vivante tapetează omătul prin care

Cu greu voi mai găsi altă faţă

De om dispus să planteze pomul cu vrăbii.

Pe umbra străzii mele

Trec măturătorii;

-Hârşti, hârşşşti..!

Târnul şterge şirul literelor prin care

O nevastă bătută aleargă cu pruncul în braţe.


Rod
Plouă icnit,

Ca şi cum

Precista ar naşte oameni nu sfinţi.

Se dizolvă peluza de fotbal în sare amară

Şi gardul din sârmă a  prins rădăcini!

Trecem în cadenţă impară prin  regatul cucerit

De sergenţii din regimentul de gardă .

Şampania franţuzească a îngheţat în pocalele

Ce asudă  mosc şi  moarte de om.

Ca un zâmbet de femeie răstignită

În rama unui tablou din talcioc

Stau şi nu fac nimic.

Te aştept şi azi în atelierul de clopote

Locul unde se picură mercurul în argint

Şi sunetele toate

Sunt prinse-n ciorchine pe acelaşi veşmânt.

Mâine va fi doar o altă zi de ocazie

Târg cu tarabe şi muşterii fericiţi.

Rodeşte levantin anotimpul sub

Escadrilele de  vulturi  ce  vin…

Îşi fac drum cu ciocul, cu mintea

Prin tabla înmulţirii talantului

Pe care nu-l mai recunoaştem,

Nu-l ştim.

Buba dulce se rupe în ţâţână

Scrâşneşte şi doare cumplit tot trupu-mi din lut.

A rodit la timp firimitura de slavă

Încarnată-n maşina cu care vom trece

Peste podul de palmă

Claxonând şi cântând. 


Fără pericol
Sunt un alt prizonier voluntar

În celuloidul fără de serie.

Stau nehotărâtă

Între calul cel negru şi cărbunele alb.

Protestez doar pe ziare de aer

Şi cuvintele nenăscute

Îmi îngheaţă de gură.

Nici o problemă, – sunt actor de ocazie

În jocul de-a pâinea tăiată felii

Şi umbra mamei e iarăşi gravidă

Si pleacă să-i toarne tatei cana de vin.

Sunt roase pingelele-n ghete

Şi subţiate-s de molii covoarele

Care zboară cu noi

Printre fluturii cusuţi în rochii de nuntă.

Eu trec ca un ac prin mărgele

Spre piaţa golită de vrăbii.

În jur amiroase a gaz vechi

Şi a zăpezi ce  stau în genunchi

Pe ciorapii din coajă de nucă.
Distribuie: