Propoziții pretențioase – Amidele
Vremuri amarate la…. Dumnezeu mai poate băga mâna-n foc c-om mai avea din îngăduința -i vreo câțiva ani de liniște. Umbra plinătății de sine ne înnourează traiul. De aceea.
Numai ,,amirali”, nicio undă de mariner de cart pe punțile facerii din propriile mâini. Pare că omenirea toată a căzut în amnezie, a uitat ce rol are și cum s-ar cuveni să conviețuiască. Părinții nu dau semne că ar avea copii și obligații, copiii habar n-au că se află vii și din ce în ce mai mari doar fiindcă doi, ajunși nevrednici, s-au încârligat cândva pentru un scop. Și mă tem că abia aici este hiba, temeiul pe care s-a fundat căsnicia și mai apoi s-a turnat de plămadă umană. Carne și atât.
Bat niște câmpii de nebunie câtă s-a strâns în juru-mi și nu mă mai lasă din strânsoare. Un dram de amnăruș, o tonă de benzină și s-ar rezolva ușor nevolnicia care s-a urcat în cotețul scroafei. Suntem cu totul amorali, niște amorezi prinși în lațul…. Să fiți convinși că nu feromonii strică jocurile omenirii, ci nevoia de a ne pune individ cu individ mai dihai peste toți ceilalți, un fel de împărați peste un regat inexistent, divi în ochii proprii. Altfel spus, suntem niște mârlani cărora le-a murit nervul sentimentalismului, gena fricii și nu ne mai pasă câtuși de puțin de nimeni și nimic. Ne-a amorțit sufletul….
Lupta cu noi înșine este pierdută. O mai trăi cel de lângă noi? O mai avea vlagă, ce mânca, îi intră în casă ploaia prin acoperiș? Când ai vecini în aceeași curte, poate chiar să-ți fie neam, parcă nu-i normal să nu mai pui acolo, câteva foi de tablă și la el. Mai ales că de bătrânețe dacă mai iese din casă. Ferdinandul 54 ne-a ridicat cu privirile de colo-colo. Fără să căutăm indiscreți totuși prin curțile din apropiere. Oricum, de cât soare se prăvălea de la ora 10 până la cinci după-amiază, de-abia dacă zăream dincolo de genele pline ochi de sudoare. De fereală nicio șansă. Casele toate sunt cu un nivel, dar înalte. Scările noastre extensibile, alungite cât am putut de mult să le împingem cu mâinile întinse și pe vârfurile adidașilor, abia a ajuns imediat sub jgheab. Și nu e puțin să urci pentru fiecare ,,moft” tinigheresc aproape șase metri. Ba pentru câteva bucăți de tablă, o jumătate de altă măsură decât anterioara cu care să începi rândul. Fiindcă un alt tronson de scânduri nu se mai potrivește cu vechiul, e decalat și dimensiunile stas – 65 și 70 de centimetri – vin anapoda: nici pe capătul de sus al scândurii, nici pe capătul de jos al următoarei, pe jumătatea bună a uneia – la înnăditură – și între alte două scânduri în cealaltă jumătate. Căci sunt atât de înguste unele, încât oricum ai încerca să găsești o măsură de compromis, tot ai parte de o nepotrivire. Nepermisă. Acolo, dacă nu ai pe ce bate, falțul se adâncește, se face precum la burlan și plouă de rupe. Că-i potop, că-i burniță. Caz pentru care se hotărăște depășirea zonei cu o bucată de tablă mai lungă sau mai scurtă. Ori, dacă se vede inestetic, ,,strici” un rest de tablă, un colț dintre cele rămase, un șorț sau o bucată mai îngustă și o introduci dedesubt. O prinzi la cuie și ai depășit neajunsul. La numărul amintit, familia lui Carmen – o prietenă de hăt, din 1989, după ce terminasem armata, după ce mă întorsesem la matca buzoiană a ,,dragostii”, prin vară, prin legătura de armată cu Florin Coșerea, din gașca de foști colegi de liceu ai lui; revin cu mecanismul-merchez (Urmuz sireacul) mai târziu -, mamă și tată, ne-au tocmit să schimbăm toată tabla de pe partea lor, mai mult de șaizeci la sută din tot acoperișul întregii case.
