CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 16 (2)

GRIGORE VIERU ÎN AMINTIRILE LUI RADU CÂRNECI

– Stimate domnule Radu Cârneci, cu doar câteva luni în urmă, aţi participat la Festivalul Internaţional de Poezie „Grigore Vieru“, festival dedicat cunoscutului poet de peste Prut, care v-a fost foarte apropiat sufleteşte. La această adevărată sărbătoare, vi s-a decernat Marele Premiu pentru Poezie; vorbiţi-ne, vă rog,
despre acest festival.

– Ideea şi iniţiativa de a-l organiza au fost ale remarcabilului poet Daniel Corbu — vicepreşedinte al Muzeului Literaturii Române din Iaşi, ajutat, efectiv şi afectiv, de doamna prof. Filomena Corbu, cuplu cultural plin de dorinţa de a împlini fapte deosebite. Demnă de subliniat rămâne promptitudinea generoasă cu care au răspuns conducerile celor două primării, de la Chişinău şi Iaşi, dovedind cinstirea pe care o acordă memoriei marelui poet Grigore Vieru, dar şi, implicit, o adresare în plan cultural naţional a ideii de re-unire în cuget şi-n simţiri, aşa cum cu ani în urmă (imediat după 1989), s-a dorit la Podurile de flori, organizate de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, în frunte cu merituosul prof. dr. Victor Crăciun. Entuziasmul sentimental-patriotic de atunci s-a transformat, iată, în manifestările culturale, artistice şi ştiinţifice de azi, ce ţin de esenţializarea gândirii social-politice. Ideile de neam: aceleaşi, istorice: aceleaşi, tradiţii culturale: aceleaşi, dar, mai ales, Limba Română dintotdeauna şi până întotdeauna, aceeaşi, de sorginte latină. În deschiderea acestui important eveniment cultural (Sala de festivităţi a Primăriei Iaşilor, fost Palatul Roznovanu), au cuvântat personalităţi de primă însemnătate: Gheorghe Nichita – primarul urbei, Ion Negrei – prim-viceprim-ministru – Chişinău, poetul academician Nicolae Dabija, Florin Chirtoacă – primarul Chişinăului, poetul George Vulturescu, redactor-şef al revistei „Poesis“ – Satu Mare, academicianul Mihai Cimpoi şi, bineînţeles, Daniel Corbu, coordonatorul acestui eveniment de spiritualitate românească.

– Şi ce manifestări au fost la Iaşi în cadrul festivalului, care v-au reţinut atenţia, ce lume?

– Lume bună, din ceea ce se cheamă crema unei societăţi avizate, dar mai ales dintre cei preţuitori şi prieteni ai poetului sărbătorit: întâlnirile omagiale, recitalurile poetico-muzicale, conferinţele de presă şi, nu în ultimul rând, vizitele la „Chipul Poetului“ (busturile în bronz din Grădina Copou şi Aleea clasicilor din Parcul Central – Chişinău, nu departe de bustul lui Eminescu, pe care Vieru îl diviniza). În totul, o atmosferă culturală bogat-românească.

– Am citit recent o cuprinzătoare antologie a poeziei din Basarabia, venind din demult până azi, carte construită excelent de cunoscutul critic şi istoric literar Adrian Dinu Rachieru, care demonstrează din plin, prin limba (română!) idealul unirii cu Ţara fraţilor de dincolo de Prut… Cum s-a derulat, deci, Festivalul de poezie „Grigore Vieru“, în partea a doua, la Chişinău?

– La modul cel mai confratern: primire caldă, oameni frumoşi, întâlniri şi ziceri (discursuri, poeme, cântări până la lacrimă). Ne-a emoţionat profund parastasul de la Mormântul Poetului, slujba religioasă cu un sobor de preoţi (se ştie că Grig era un creştin ortodox practicant fervent) şi, în final, mărturisiri în durere stăpânită ale doamnei Larisa Vieru, soţia poetului (alături fiindu-i cei doi tineri bărbaţi, Teodor şi Călin, copiii lor), iubirea care i-a legat, fericindu-i… Ne-a mai vorbit doamna Larisa despre faptul că cei de la conducerea Chişinăului au hotărât ridicarea, în 2011, a unui monument funerar la mormântul poetului atât de preţuit şi de iubit.

– Stimate maestre, v-aş ruga să ne spuneţi în ce împrejurări l-aţi cunoscut pe Grigore Vieru…

– Grigore Vieru, repet, rămâne, fără îndoială, un simbol de românitate, aceasta simţindu-se, mai ales, după evenimentele din ’89. Prin prezenţa lui cuceritoare, prin faptele-i de neuitat, a izbutit să trezească (şi să retrezească!) aici, în Ţara Mamă, sentimentul de unitate naţională care, pentru el, era un dor-permanent, împuternicindu-l în toate ale sale. În cei 20 de ani trăiţi mai mult în România, a văzut mai tot ce merita a fi cunoscut aici. Răspundea fericit la toate solicitările unor şcoli, teatre, universităţi, mănăstiri, cluburi etc. Se istovea fizic, dar avea o vitalitate sufletească extraordinară. Muncea la cărţile sale mai mult noaptea, ziua (zilele) dăruindu-se celorlalţi. Istoria românilor de Gheorghe Brătianu, ca şi Istoria literaturii române a lui G, Călinescu îi erau cărţi de căpătâi, alături de Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia, Voiculescu şi, desigur, mulţi poeţi prieteni de azi. Învăţa mereu. Trăia pentru toţi, prin toţi. Îşi iubea confraţii; o carte a sa cuprinde numai poeme dedicate scriitorilor, prietenilor, cunoscuţilor din Ţară! Da, era un generos, un mare iubitor de România, de fraţii săi români.

– Totuşi, unde, când şi cum l-aţi cunoscut? Se spun poveşti despre această întâlnire! Spuneţi-ne povestea adevărată, a dumneavoastră!…

– Stimată colegă, întâmplarea s-a produs în 1974, când eram secretar la Uniunea Scriitorilor, în Kiseleff… Era la început de octombrie, când ne-a venit o delegaţie de patru scriitori din măreaţa Uniune Sovietică; delegaţia era condusă de un critic literar de la Moscova, foarte cunoscut la acea vreme, care ştia perfect româneşte. Era un evreu basarabean, un om simpatic, plin de umor. Din acest grup restrâns făcea parte şi Grigore Vieru – tânăr, frumos, spre 35 de ani, cam pirpiriu, dar cu o privire doritoare de a şti, mereu cercetătoare. Ceilalţi doi, un uzbec şi un rus sadea, erau tocmai de la Novosibirsk. (Era o idee bună cu aceste vizite de documentare în alte ţări socialiste. Pentru aceşti colegi sovietici, a ajunge în România, la Bucureşti, era asemenea visului oricărui român, la acea vreme, de a vedea Parisul, Londra sau Roma. Erau fericiţi!) Preşedintele Uniunii noastre, la acea dată, era prestigiosul Zaharia Stancu – mare poet şi prozator asemenea, prezent în multe dregătorii ale ţării, între care fiind şi cea de membru în Consiliul de Stat al României. M-a chemat, m-a prezentat sovieticilor, iar după plecarea acestora la hotel, mi-a zis: ,,Poete, ţi-i încredinţez; poartă-i prin ţară, pe unde crezi, fă-le un program cum ştii mai bine, să se convingă la faţa locului de socialismul nostru românesc!… Înainte de a pleca, te rog să mă informezi de ruta pe unde veţi călători; şi, te mai rog, Radu Cârneci, să se simtă bine! Şi nu uita, lângă vinurile noastre învingătoare, să se afle nu numai pălinca noastră, ci şi votca rusească. Aşa, să vadă, să simtă că suntem bucuroşi de oaspeţi.‘‘ În două maşini, i-am purtat pe colegii sovietici şapte-opt zile în Transilvania: Braşov, Sibiu, Sighişoara, Cluj, apoi pe Valea Oltului şi la Craiova. Le-am organizat întâlniri, în trecere, cu scriitorii locurilor, vizite la aşezămintele de cultură, la spectacole, la cetăţi şi mănăstiri (au participat chiar la oficierea unei cununii religioase la aşezământul ortodox de la Sâmbăta de Jos), au văzut, le-a plăcut – la mănăstirea Govora, Bistriţa şi, mai ales, la Hurezu, unde am odihnit trupul şi sufletul cu cele ale omului şi ale Domnului! Grigore era numai ochi şi urechi, ca şi ceilalţi oaspeţi, însă el trăia la maximum starea de acasă, înflorea, devenea în fiecare clipă mai bogat, era aici în ţara lui. La întoarcerea în Capitală, conul Zaharia (cum îl alintam noi!) m-a întrebat: ,,Ei, cum le-a plăcut sovieticilor?, S-au simţit bine?!‘‘ – ,,Au rămas foarte mulţumiţi! i-am răspuns.‘‘ – ,,Dar tânărul, Vieru?‘‘ – ,,Se simte ca fiul risipitor (rătăcitor), întorcându-se acasă!‘‘ – ,,Acasă! Da, da, acasă!… Da, da, bine spus, acasă!‘‘. Cele câteva zile rămase din vizita lor, oaspeţii le-au petrecut în Bucureşti, fiind sub aripa ocrotitoare a directorului Fondului Literar, Traian Iancu, expert în cunoaşterea celor mai bune mărci de coniac…

– Ce simţea Grigore Vieru la prima vizită în ţara lui?…

– L-am plimbat „în Bucureştiul iubit“; în Cişmigiu exclama: „Ia uite, scrie în româneşte «Nu rupeţi florile!», «Nu călcaţi pe iarbă!»; „Dar cum ai vrea, în ruseşte?, doar suntem aici, trăim în limba română! “ Două seri la rând l-am invitat la cină, la mine acasă, ne-am spus poveştile, vieţile… Cu aprobarea celor de la Ambasada sovietică, Grigore a mai rămas o săptămână în ţară; a vizitat Maramureşul, a tras o fugă până la Constanţa; voia să se încarce total cu Ţara, cu ţara sa! La plecarea acasă, în Basarabia, preşedintele Zaharia Stancu, dar şi primvicepreşedintele Uniunii Scriitorilor, Laurenţiu Fulga, i-au făcut daruri: cărţi, multe cărţi de la toate editurile, câteva costume de haine pentru liceenii lui Grigore, un covor şi alte lucruri pentru doamna Vieru… Da, prima venire a poetului Grigore Vieru mi-a încălzit dragostea faţă de ţara mea. Lacrima lui Grig mi-a rămas o permanentă lacrimă interioară… Ce a urmat mai apoi cu Grigore Vieru se cam ştie…

– Şi în continuare care au fost relaţiile dintre cei doi poeţi, v-aţi scris, v-aţi revăzut, când şi cum?…

– Întrebare binevenită, da, fiindcă, umblând, nu de mult, prin bogata-mi arhivă, am descoperit două scrisori
înduioşătoare primite de la minunatul prieten şi confrate Grig. Prima, scrisă la sosirea sa la Chişinău, în care
impresiile din România erau încă puternice, spuse din iubire, durere şi speranţă; a doua trimisă din Ialta (unde îşi trata o suferinţă la plămâni), în martie 1977, când cu acel cutremur distrugător. Să le redăm aici aşa cum sunt scrise cu mâna şi cu sufletul de român adevărat. Prima scrisoare se continuă cu o mică poemă pe care mi-o dedică (un răspuns la cartea mea „Iarba verde, acasă”, pe care i-o dăruisem la Bucureşti): Prin pădurea bradului // Laud izvoarele -/ Tot ce rămâne/ Laud cocoarele -/ Tot ce se-ntoarnă./ Laud seminţele -/ Tot ce nu minte,/ Şi suferinţele -/ Tot ce nu uită./ Şi dorul, mai marele,/ Femeia purtând/ Sub genunchi izvoarele/ Ca-n imnul la iarbă./ Mi-e moarte, mi-e grabă!…

– Într-adevăr o poveste adevărată şi emoţionantă… Să ne întoarcem la Festivalul „Grigore Vieru“ de la Chişinău. Cine au fost premiaţii?

– A fost o festivitate deosebită, onorată chiar de preşedintele ad-interim, la data aceea, al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, care a fost distins cu primul premiu pentru Activitate civică; pentru Opera omnia a fost recompensat scriitorul Spiridon Vanghelie din Chişinău; pentru exegeză literară privind creaţia lui Grigore Vieru, binecunoscutul critic şi eseist Theodor Codreanu, de la Huşi; pentru interpretare artistică, cantautorul Iurie Sadovnic, din Chişinău; pentru debut poetic editorial, talentatul Dorin Cozan din Vaslui; juriul, după cum ştiţi, a încununat cu Marele Premiu „Grigore Vieru“ pentru Poezie, pe cel din faţa dumneavoastră, Radu Cârneci.

– Ştiu că, de-a lungul carierei dumneavoastră, aţi primit nenumărate distincţii şi premii, dar acest premiu, după emoţia cu care vorbiţi, pare că e cu totul deosebit.

– Da!, în lunga şi prodigioasa mea muncă literară, am primit multe premii şi alte distincţii, însă acest dar, cu efigia regretatului meu prieten (efigie desenată de alt mare artist), Sabin Bălaşa, mă onorează la înălţime!… Trebuie să amintesc aci, că, la prima ediţie a acestui festival – 2010, Marele Premiu l-a primit (prea devreme plecatul dintre noi) Adrian Păunescu.

– În Basarabia română, v-aţi bucurat de prietenia nu numai a lui Grigore Vieru, ci şi a altor scriitori precum: Mihai Cimpoi, Valeriu Matei, Nicolae Dabija, Leo Butnaru, Arcadie Suceveanu ş.a. Aşadar, nu întâmplător integrala lirică Baudelaire a apărut la Chişinău, la Editura Hyperion. În ce constă importanţa acestei ediţii?

– Trebuie să vă spun că, în România, cu atât mai mult în Basarabia, nu exista, în 1991, un Baudelaire cu întreaga-i operă poetică tradusă de un singur interpret. Ediţia mea, cu o prefaţă de Mihai Cimpoi, împlinea, pentru întâia oară, această idee…

– Totuşi, de ce aţi ales să o tipăriţi la Chişinău?

– Florile răului a fost între primele cărţi tipărite acolo într-o limbă literară română modernă, pe care ei nu o posedau încă. Am dorit ca scriitorii din Basarabia să aibă un model al evoluţiei literaturii şi poeziei nu doar românească, ci şi europeană. Şi trebuie să subliniez că un poet mare (care a schimbat mersul poeziei europene şi nu numai), trebuie tradus de un poet bun (sau foarte bun), care ştie să-i preţuiască opera şi s-o aşeze cu eleganţă modernă în limba Eminescului…

– Mulţi dintre poeţii basarabeni sunt incluşi în antologiile dumneavoastră: Poezia Pădurii (4 vol.),
Cinegetica (3 vol.), Antologia sonetului românesc, cărţi care au venit după altele tot atât de ample şi valoroase: Cântarea Cântărilor, Mioriţa în şapte limbi (română, franceză, engleză, germană, spaniolă, italiană şi rusă). Aş vrea să ne oprim la cea mai recentă antologie, considerată de critica de specialitate o lucrare de referinţă, chiar în plan european. Care este structura şi miza Antologiei sonetului românesc?

– Cartea, în trei volume, a apărut în 2009, la Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române. Am organizat ediţia în ideea de a demonstra, nouă şi lumii, că avem poeţi talentaţi, sonetişti, dăruiţi de Marele Absolut cu putere creatoare deosebită. Ediţia este alcătuită în ordine cronologică, iar în cele 1 500 de pagini sunt peste 350 de semnatari. Am cuprins aici sonetişti scriind în model sudic, de la Petrarca venind, dar şi pe cei ce s-au aşezat în model nordic elisabethan, demonstrând că aceste formule europene au fost foarte bine practicate şi de autorii români, deşi la noi sonetul a fost introdus târziu, pe la 1820, prin umanistul Gheorghe Asachi (care a studiat în Italia) şi s-a continuat cu succes pe tot parcursul secolului XIX şi, de asemenea, în secolul XX, până azi. Deci, vechimea sonetului românesc e de doar (aproape) 200 de ani, dar, vorbind de forţa de creaţie, de multitudinea de autori, am dovedit că noi am reuşit să comprimăm timpul, să ajungem umăr la umăr cu marii sonetişti ai lumii, de la Dante şi Shakespeare, până la Eminescu şi Voiculescu.

– Dintre atâţi autori, i-aţi ales, oare, pe cei mai buni?

– Da, i-am ales pe cei mai buni în proporţie de 85-90 la sută. Am cuprins însă şi scriitori care, nefiind sonetişti, dar cu operă valoroasă, i-am aşezat în această antologie. De exemplu, A.E. Baconsky, în toată opera lirică are doar un sonet, dar, neuitând că este autorul unor cărţi precum Cadavre în vid, Corabia lui Sebastian şi Biserica Neagră, foarte valoroase, l-am pus cu acel singur sonet în Antologie; Ioanid Romanescu a scris un singur sonet, l-am pus; Labiş nu are decât patru sonete, l-am pus cu toate patru. Nu am uitat, de asemenea, singurul sonet imperfect al lui Nichita Stănescu; aici a acţionat, desigur, şi preţuirea pentru întreaga operă a acestuia. Dar, cum se ştie, excepţia întăreşte regula.

– Făcând „arheologie literară“, după câte mi-aţi spus, la Biblioteca Academiei, aţi avut surpriza descoperirii unor autori mai puţin cunoscuţi?

– Da, una din satisfacţii, muncind la această carte, a fost că în volumele I şi II, dar şi în adenda (mai ales), am cuprins autori pe care i-am descoperit în Casa Cărţii Româneşti, care este Biblioteca Academiei Române. Aşadar, autori pe care îi uitaseră criticii şi istoricii literari, eu i-am re-adus la viaţă, căci, după cum se ştie, lumea nu începe cu noi. Am dovedit astfel că am avut şi avem o puternică intelectualitate creatoare, aceasta şi prin faptul că, în Antologie, am destinat un capitol sonetiştilor care au scris şi în limbi străine, începând cu cei din familia Haşdeu, care au scris în poloneză şi rusă, continuând cu Elena Văcărescu şi Macedonski, care s-au exprimat în franceză, Asachi în italiană etc. Şi când avem un trecut cu asemenea valori, le organizăm, pentru ca, în felul acesta, oricine să le poată avea la dispoziţie. Şi cine are asemenea oameni, are cultură, are istorie. Fiindcă orice lucru bine făcut este valoros şi constituie un act de patrimoniu. Mai adaug faptul că Antologia Sonetului strânge laolaltă – ca şi celelalte antologii ale mele – poeţi din toate provinciile istorice dar şi din diaspora (Israel, SUA, Canada), reuşind astfel un bogat corpus al spaţiului creator românesc.

– Sunteţi considerat un mare poet al iubirii, dacă ar fi să amintesc doar cartea cu cel mai explicit titlu,
Heraldica iubirii. La ce carte de acest gen lucraţi acum?

– Nu-mi place acest ,,mare‘‘! E folosit în fel de fel de situaţii, nu întotdeauna onorabile. Eu sunt un poet al iubirii purtătoare de profunde frumuseţi sufleteşti! La ora aceasta, trudesc la o antologie care va vedea lumina tiparului anul viitor, Mari poeţi ai iubirii din lirica universală, din toate timpurile, începând cu egiptenii, grecii şi latinii, Evul Mediu şi Renaştere, până în secolul XX. Cu fiecare poet tradus mi-am făcut un dar, împodobindu-mă cu frumosul mereu trăitor. Motivez aceasta întrucât eu cred că bunurile spirituale ale popoarelor trebuie să circule în toată lumea, în toate limbile; da, aceste bunuri ce ţin de valoarea frumosului şi adevărului, în sens platonician, constituie ceea ce urmăresc în cartea anunţată.

– Ce este iubirea pentru dumneavoastră?

– Iubirea este Starea fără de care, nu! Starea esenţială, care deschide cerurile şi inima pământului, dă aripi păsărilor şi dulceaţă florilor. Este un minunat Ceva, ceva puternic, imposibil de definit.. Iubirea înseamnă totul, totul! Nu se poate fără iubire. Dumnezeu l-a creat pe om din iubire şi aşteaptă de la el să fie dăruitor de iubire. Spre o definire relativă, totuşi, notaţi o strofă dintr-un rondosonet – ,,Nunta cosmică‘‘ – scris prin anii ’80. Iată: „… Iubirea-i axul cerurilor toate,/ În mari nuntiri cu muzici peste poate,/ Un semn al ei, şi lumi cu lumi se-adună,/ Idei dansează, hăurile tună,/ Stele-n ghirlande leagănă-se, roate,/ Iubirea-i axul cerurilor toate…“

– Minunată zicere!… Sunteţi de-acum la vârsta înţelepţilor; aţi îndeplinit funcţii de răspundere în cultură, aţi scris cărţi importante şi aţi tradus mari poeţi din literaturile lumii, sunteţi, deci, un om împlinit. Numiţi (aşa, pentru cei ce vor veni) marca personalităţii Radu Cârneci…

– Dragă colegă, întrebarea dumitale mă face mai sentimental decât sunt de fapt… Da, fiecare ne construim chipul interior (de la naştere până la plecarea dincolo) din amintiri, rămase uneori în paginile unor cărţi. Iată, prietenul nostru, Grigore Vieru, deja a intrat în amintirile celor care l-au cunoscut şi îi preţuiesc faptele, opera literară… În ceea ce mă priveşte, omul cultural (care sunt!), am lăsat, în Bacăul anilor ’60-’70, revista ,,Ateneu‘‘ (1964), Statuia lui Bacovia (1971), azi celebră (atunci hulită de cei nechemaţi!), operă a sculptorului de har ales, Constantin Popovici; mai trebuie să alătur Primul (mare) Festival închinat poetului de geniu Bacovia (1971). Toate trei excepţionale împliniri au cerut o luptă stăruitoare, dar, până la urmă, eu am fost învingătorul. În ultimii zece ani, lângă creaţia originală, am aşezat marile antologii, despre care am discutat deja, opere ce acoperă unele goluri în istoria literaturii noastre…

– Dacă aveţi un moto în viaţă, care ar fi acesta?

– Aici ar fi multe de spus; în viaţă este imperios necesar să ai mai multe asemenea îndemnuri, care ţin de vârstă, de loc, de timp, de situaţiile în care te găseşti. Fiinţa umană este complexă, cu anii, trebuie să ne apropiem de Creator… Dintotdeauna mi-a fost dată iubirea ca putere de-a fi, de-a exista. Este ceva de la care nu am abdicat niciodată. Un moto, căruia m-am supus tot timpul, vine de la marele mistic, poetul libanez Khalil Gibran, care l-a formulat admirabil zicând: „Fă binele acum, când poţi, mai târziu va fi prea târziu. Nu amâna.“ Desigur, aceasta venind din marea-i dragoste de om, de oameni…

– Ce vă propuneţi pentru 2011?

– Repet, am trei importante dorinţe: să reeditez Cântarea Cântărilor (adăugită cu încă cinci variante), să împlinesc şi să tipăresc Mari poeţi ai iubirii şi să scriu o carte de amintiri, fiindcă sunt plin ca un stup în miez de vară… Şi încă: aş dori ca autorităţile de la Chişinău să ridice acel monument la mormântul Poetului, la care eu să depun un buchet de trandafiri galbeni, care-i plăceau atât de mult lui Grig!…

Interviu realizat de Victoria Milescu


La aniversară

Petru Ursache

Etnolog, estetician şi istoric literar, s-a născut la 15 mai 1931, în comuna Popeşti, jud. Iaşi). Absolvă Liceul Naţional – Iaşi în 1951, apoi Facultatea de Filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” (1952 – 1956), licenţiat în limba şi literatura română. Doctor în Filologie (1971), conducător de doctorate, disciplina Etnologie. Bibliotecar la Biblioteca judeţeană „Gh. Asachi” (1956 – 1958), preparator – asistent (1958 – 1960), lector (1960 – 1977), conferenţiar (1977 – 1992), profesor (1992 – 2001) la Catedra de Literatură română şi la Catedra de Literatură comparată. A debutat în „Scrisul bănăţean” (1958). A publicat numeroase volume, printre care: „Şezătoarea” în contextul folcloristicii (1972), Poetică folclorică (1976), Prolegomene la o estetică a folclorului (1986), Eseuri etnologice (1986), Titu Maiorescu. Esteticianul (1987), Camera Sambô. Introducere în opera lui Mircea Eliade (1993), Etnoestetica (1998), Mic tratat de estetică teologică (1999), Cazul Mărie. Sau despre frumos în folclor (2001), Sadovenizînd, sadovenizînd. Studiu estetic şi stilistic (2005), Înamoraţi întru moarte. ErosPoesis la Cezar Ivănescu (2006), Antropologia, o ştiinţă neocolonială (2006), Etnosofia (2006), Camera Sambô. Introducere în opera lui Mircea Eliade, ediţia a doua, revăzută şi dezvoltată (2008), Mic tratat de estetică teologică, ediţia a doua (2009).
A publicat numeroase articole, studii şi eseuri în periodicele principale din Iaşi şi din ţară. A îngrijit peste douăzeci de antologii şi ediţii critice, unele în colaborare cu Magda U. La medalii, distincţii, premii, trebuie să menţionăm că Petru Ursache este Profesor Emeritus al Universităţii „Al.I. Cuza” (2001) şi că a primit Premiul de Excelenţă al Asociaţiei Scriitorilor Iaşi (2001), Premiul opera omnia acordat de Revista „Convorbiri literare” şi Premiul opera omnia acordat de Biblioteca „V. Voiculescu”, Buzău, 2001.

Întîlnirea cu trecutul – ca regăsire cu noi înşine

Documentele de arhivă, de istorie şi de viaţă martirică scoase la iveală după aşa-zisa cădere a Cortinei de Fier dezvăluie, clar şi precis, mecanismele crimei în toată amploarea lor înfricoşătoare, după cum le-au instrumentat cu meşteşug diabolic „marii bolnavi” ai secolului al XX-lea, ajutaţi de finanţa mondială, la fel de malefică. Cu toţii s-au străduit să transforme omenirea într-un abator de proporţii cosmice: zone întinse de tranşee şi de sîrmă ghimpată, coloane de oameni peste care s-a trecut cu tancurile, reţele de închisori de la un capăt la altul al ţării, şantiere de muncă forţată, „domicilii obligatorii”; mai nou, fabrici intenţionat dezafectate, ca bieţii oameni să moară, în continuare, de frig şi de foame ori să pornească în pribegie, părăsindu-şi părinţii şi ţara.
S-a spus de multe ori, în baza cercetărilor recente, că atrocităţile stîngii le-au întrecut pe cele ale dreptei în amploare şi în cruzime. Stînga a patronat asasinate şi conflicte armate înaintea fascismului şi nazismului, s-a infiltrat în anumite puncte de decizie ale structurilor socio-umane, demontîndu-le ori manevrîndu-le, după caz, prin retorici amăgitoare, ca să domine cu aroganţă şi cu aceeaşi pasiune distructivă de la o epocă la alta. Împricinaţilor nu le convine răscolirea arhivelor secretizate pînă nu de mult, ca să se pună la adăpost de acuzaţiile grave ce li s-ar putea aduce în instanţe competente. Dar oricît ar încerca să denatureze adevărata faţă a lucrurilor, să îndepărteze ziua scadenţei, realitatea netrucată abia aşteaptă să iasă la lumină. Deocamdată, documentele de arhivă adăpostesc adevărul la loc sigur, prin probe materiale, prin memoriale ale durerii care nu se uită. E de ajuns ca un fost deţinut politic să dea publicităţii un jurnal de închisoare, cum au apărut atîtea, să dezvăluie numele celor care au dictat de la nivel înalt politica exterminării, a genocidului şi a etnocidului (şi încă în condiţii de „pace”!), ca să se dea peste cap toată politica diversionistă a stîngii actuale: ataşată, chipurile, spiritului uman, paşnic şi creator de valori benefice; în fond, permanent stăpînită de ură şi însetată de sînge. Într-o societate în care domină doctrina complicităţilor de toate felurile, este uşor să se arunce vina asupra celuilalt. Am spus-o de mai multe ori: povestea cu „ţapul ispăşitor” are origine asiatică. Deocamdată, vremea pare să ţină cu acela care se întrece în acuzaţii rostite pe toate căile, „zi de zi şi ceas de ceas”.
Însă cercetarea istorică are toate şansele să reintre în normalitate pentru că documentele pe care le abordează sunt, prin natura lor, de maximă credibilitate şi în măsură să restabilească adevărul istoric. În primul rînd, ele sunt documente, nu materiale libere ori texte rescrise, de care fac mult caz, în ultima vreme, istorici improvizaţi. Este vorba de documente (repet cuvîntul şi-l subliniez din nou pentru că nu există altul să-l înlocuiască), de mărturii obţinute direct de la faţa locului, de la persoane implicate pe viaţă şi pe moarte în evenimente vii şi de neuitat. Din această perspectivă, se impun în prim plan anumite categorii de izvoare:
a) memorialistica de închisoare. Este vorba de jurnale şi de memorii redactate numai de victimele detenţiilor comuniste, nevoite să-şi ducă existenţa în sinistre locuri de exterminare: Jilava, Aiud, Gherla, Sighet, R. Sărat, Piteşti, Mislea, în minele de uraniu de la Cavina şi Baia Sprie, în Bărăgan, în Deltă, la Salcia, la Periprava-Grind, la „canalul morţii” Dunăre – Marea Neagră. Numeroase volume au apărut în ultimele decenii în ţară (peste hotare, cu mult mai devreme), scrise cu durere şi datorate supravieţuitorilor. Ele acopăr, prin număr şi diversitate tematică, întreaga perioadă de la sfîrşitul războiului cu bolşevicii pînă la căderea Cortinei de Fier. Cine citeşte volumul memorialistic Aiud însîngerat de Grigore Caraza înţelege că a pornit pe calea descoperirii adevărului istoric, unic şi de neconfundat, în fapte şi nu în fraze literaturizate. Drept urmare, simte nevoia să continue lectura cu Întoarcerea la Hristos (Ioan Ianolide), să spunem, cu Uşa noastră cea de toate zilele (Paul Goma), cu Masacrarea studenţimii române (Grigore Dumitrescu), cu Martiraj în Bărăgan (Vasile Calestru), cu Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc (Ion Gavrilă-Ogoranu), cu Amfiteatre şi închisori (Nicolae Mărgineanu), cu Morminte vii (Nistor Chioreanu), cu Imn pentru Crucea purtată (Virgil Maxim), cu Mărturisitorul prigonit (Părintele Gheorghe Calciu). Şi sunt doar cîteva dintre titluri.
b) dosarele individuale ale victimizaţilor. Un exemplu îl constituie Ultima carte, volum apărut sub semnătura lui Anton Golopenţia (ediţie îngrijită de Sanda Golopenţia), cuprinzînd informaţii privind arestarea marelui sociolog, note informative de urmărire şi, mai ales, referate ale torţionarilor care descriu fazele anchetelor pînă la decesul în celulă. În aparenţă este un „dosar de caz”. Dacă editarea s-ar extinde ne loturi (lotul „Generaţia Unirii” – Sighet, lotul „Rugului Aprins”, lotul Noica-Pillat, etc.), informaţia ar căpăta dimensiuni imprevizibile.
c) instituţii academice şi fundaţii. Ele se impun cu necesitate pentru că asigură profesionalism şi sistematizare în planul cercetărilor propriu-zise: Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană, Fundaţia Alianţa Civică. Lor li se datorează, în mare parte, studii monografice, sinteze, documente de arhivă. Citez cîteva: Cicerone Ioniţoiu – Victimele terorii comunismului (Ed. „Maşina de Scris”, 2001-2008; 10 vol. „Vor fi 14”, ni se spune într- o notă editorială); Dennis Deletant, România sub regimul comunist (Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997); Viaţa politică în documente (Coord. Ioan Scurtu; 3 vol. 1945, 1946, 1947. Arhivele Statului, Bucureşti, 1994-1996); Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu.
Direcţiile citate sunt înscrise cu majusculă şi în programul de lucru al Fundaţiei Alianţa Civică (Bucureşti-Sighet), prin eforturile roditoare ale Anei Blandiana şi ale lui Romulus Rusan. Ni se oferă prilejul să aflăm, cu cărţile pe masă şi fără retorisme, cine au fost aceia care „au ucis!”, „au ucis!” au ucis!”, nu numai la Sighet, dar pe toată întinderea de reţele ale morţii, din ordinul forurilor superioare bolşeo-comuniste ajunse la putere, după trădarea de la Palat, din 23 august 1944, la adăpostul secerii şi ciocanului. După mai bine de un deceniu de lucru asupra documentelor, colectivul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului şi Rezistenţei (Bucureşti-Sighet) scoate la iveală, rînd pe rînd, grozăviile prin care au trecut părinţii noştri în deceniile care ne-au premers. Date fiind proporţiile criminalităţii, fără termen de comparaţie în istorie, la noi sau în statele vecine aflate sub aceeaşi teroare bolşeo-comunistă, documentele au fost, cum se ştie, secretizate cu grijă, dar şi cu teamă. O dovedesc instructajele la care erau supuşi înşişi torţionarii care executau ordinele venite de la centrele superioare de comandă, ca şi atenţionările severe administrate celor eliberaţi din detenţie, sub interdicţia de a nu deconspira tratamentele inumane îndurate. Centrul Internaţional de Studii pune în circulaţie mai multe categorii de documente de maxim interes ştiinţific: dosare de detenţie ale unor personalităţi politice, cronologii de evenimente, monografii de luptători ai rezistenţei. Am reţinut, de pildă, seria de micromonografii tematice purtînd genericul „Ora de istorie”, serie iniţiată şi îngrijită de Romulus Rusan. Primul titlu: Cronologia şi geografia represiunii comuniste în România. Recensămîntul populaţiei concentraţionare (1945-1989). Într-un scurt Argument, Romulus Rusan face cunoscute rezultatele şi, inclusiv, programul colectivului de colaboratori angajaţi în analiza dictaturii comuniste: „Aceste studii – cu care inaugurăm colecţia «Ora de istorie» – rezumă o parte a constatărilor şi a concluziilor la care am ajuns în cadrul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului (C.I.S.A.C.) lucrînd mai bine de un deceniu la baza de date pentru Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.
Primul studiu încearcă să dea un ordin de mărime categoriilor de victime ale represiunii comuniste, iar cel de al doilea – să definească structural proporţiile în interiorul acestui sistem concentraţionar. Tabelele din Anexe şi Harta ataşată cărţii reprezintă studii de caz, concretizări şi pete de culoare.
Evident că deschiderea reală a arhivelor – care se va produce, totuşi, într-o zi – va putea aduce multe precizări, completări şi corectări, mai ales în privinţa numărului de morţi în detenţie şi în rezistenţă, precum şi a modului în care acestea s-au produs”.
Potrivit intenţiei autorilor, informaţia este destinată învăţămîntului de toate gradele. Într-adevăr, fiecare volum pare temă „pentru acasă”, fie că este vorba de elevi sau de orice altă categorie de cititori ţinută departe de cunoaşterea corectă: Pata oarbă a memoriei europene. 23 august 1939: alianţa sovieto-nazistă (de Stéphane Courtois), De Gaulle şi Moscova (Thierry Wolton), Amintirile unui „element dubios” (Dorina Potârca, fostă deţinută politic la Ghencea, Pipera, Popeşti-Leordeni, Dumbrăveni), „Să trăiască partizanii pînă vin americanii”. Povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate (de Aristina Pop-Săileanu, fostă luptătoare în munţi), România în timpul războiului rece. Scurtă cronologie a evenimentelor, instituţiilor şi mentalităţilor. 1945-1989 (Romulus Rusan împreună cu un grup de colaboratori, etc). Din volumul citat, Cronologia şi geografia represiunii comuniste în România, se desprind iarăşi teme cu destinaţie didactică, precum: Opoziţia arestată în ajunul alegerilor, 90.000 de arestaţi în două luni, Arestări secrete, procese fabricate, Militari la munca forţată, Închisoarea elitelor, 1956: din nou studenţii, Cultura în boxa acuzaţilor, Transporturile morţii, Generaţia Unirii exterminată în Gulag etc.
Sunt capitole succinte, în fapt concluzii care însoţesc statistici şi dosare speciale, confirmate de cercetări paralele. Citim la pp. 14-15: „Potrivit unui raport din arhiva Oficiului de Studii Strategice american, încă la 7 martie 1945, de a doua zi după instalarea guvernului Petru Groza, o comisie de activişti sovietici condusă de Evgheni Suhalov a prezentat unei delegaţii de patru activişti comunişti condusă de Ana Pauker, un plan de comunizare a României pe următorii trei ani, plan atribuit fostului secretar al Cominternului Ghiorghi Dimitrov. Un plan similar, pentru alte două perioade de cîte cinci ani, ar fi urmat să fie predat de sovietici în următoarele cîteva săptămîni. Dintre cele zece puncte ale planului pe trei ani atrag atenţia, în ce priveşte studiul nostru, două: suprimarea partidelor istorice prin arestarea, uciderea şi răpirea membrilor lor şi, respectiv, crearea unei organizaţii de poliţie întemeiată pe o „miliţie populară” de tipul NKVD. O privire retrospectivă arată că toate capitolele acestui instructaj au fost respectate cu rigurozitate”.
Să reţinem: a) Ampla acţiune de genocid şi de exterminare a etnicului românesc a fost comandată de la Moscova, cu cîteva luni înainte de terminarea războiului. Ceea ce probează că acuzatorii erau interesaţi, prioritar, nu de restabilirea păcii, cum s-a procedat totdeauna în istorie în asemenea cazuri, ci de instaurarea unui regim de dominaţie şi de teroare, sistematic, pe etape şi de amploare, împotriva oricărei legislaţii internaţionale în vigoare, fie în condiţii de pace, fie de război; b) Ana Pauker era personajul numărul unu al momentului: peste regalitatea încă în funcţiune, peste partidele istorice agreate de majoritatea covîrşitoare a ţării. Ea a regizat, împreună cu Emil Bodnăraş, trădarea de la Palat (arestarea Mareşalului), ea trata cu delegaţiile moscovite problemele de stat, cu precădere cele de resortul justiţiei şi internelor. Dar şeful guvernului era Petru Groza, începînd cu alegerile din 6 martie; responsabilitatea pe linie de partid şi-o asumase Gheorghe Gheorgiu-Dej, ca să nu se mai spună „Partidul Comunist din România”, ci „Partidul Comunist Român”; iar „Ana noastră”, cum o alinta Silviu Brucan, stăpînea sectorul externe; c). „Tribunalul poporului”, cea mai odioasă instituţie din toate deceniile bolşeo-comuniste, a luat fiinţă tot înaintea încheierii războiului şi a desfăşurării procesului de la Nürnberg. A început rapid să emită ordine de arestare a „criminalilor de război” pe loturi şi în ritm accelerat. Normală ar fi fost coordonarea tuturor actelor de justiţie, utilizarea uneia şi aceleiaşi instanţe. Graba arată de partea cui se dorea să fie folosul: adevărul era nesocotit, îşi pierduse orice valoare. Ministerul de Justiţie îl deţinea, deocamdată, Lucreţiu Pătrăşcanu, însă procurorul cel mai harnic, la Tribunalul poporului ( fireşte, fără competenţa necesară ), era Alexandra Sidorovici, soţia lui Silviu Brucan, justiţiarul de la Scînteia şi unul dintre artizanii faimoasei „revoluţii” din ’89.
Au lucrat în voie atît primul schimb, care a dat tonul criminalităţii fără margini: Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca, Iosif Chişinevschi, Pantiuşa-Nicolski (Dej, Groza, Pătrăşcanu asigurau „acoperirea”, potrivit unei tactici cominterniste bine ticluite); dar şi schimbul al doilea a fost la înălţime: Drăghici, Ceauşescu, Iliescu –, persoane de încredere, formate după chipul şi asemănarea celor dintîi. Statisticile vorbesc de la sine, în nume şi-n date precise. Cum rezultă din diverse izvoare care se confirmă între ele şi cum s-a arătat adesea în presa curentă, impresionantă este reţeaua de închisori, efectivele uriaşe de persoane victimizate, numărul mare de salariaţi înrolaţi în munca de oprimare, de la miniştri (Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, eternul Nicolski, aprigul Pleşiţă) şi directori de închisori (Maromet, Goiciu, Crăciun, Dumitrescu), pînă la torţionari de rînd, la paznici şi la bucătari. Numai pentru deportarea celor 40.000 de mii de ţărani bănăţeni, în 1950, ca preludiu la colectivizarea agriculturii, a intrat în funcţie o armată de peste 100.000 de oameni de ordine, fiind paralizată întreaga circulaţie, atît pe şosele cît şi pe calea ferată, pînă în Bărăgan, timp de trei luni de zile. În asemenea condiţii, cazurile de victimizare erau atît de frecvente, încît nici nu mai prezentau importanţă. De la Florin Constantin Pavlovici aflăm: „Dacă securistul de rînd urmăreşte, păzeşte şi, la nevoie, ucide oameni nevinovaţi, dacă anchetatorul smulge prin tortură mărturii mincinoase, dacă procurorul (şi el militar) lansează acuzaţii delirante, toţi aceştia pot avea sentimentul că îşi fac datoria. Însă judecătorul nu are scuză. Ţinut să împartă dreptatea, el a dat cele mai aberante sentinţe din istoria justiţiei române. Potrivit statisticilor, pierderile României în cel de al Doilea Război Mondial au depăşit 300.000 de morţi: 147.000 pe frontul de răsărit, 167.000 pe cel din apus. Pe timp de pace, au avut de suferit, din motive politice, peste 2.000.000 de persoane: reţinuţi, anchetaţi, condamnaţi prin sentinţe judecătoreşti, condamnaţi administrativ, internaţi în colonii de muncă sau în clinici psihiatrice, deportaţi. Dintre aceştia au pierit în celule sau în lagăre de exterminare cam 300.000. Dacă aşa stau lucrurile, prin ce a fost mai bună pacea decît războiul?” (Florin Constantin Pavlovici, Tortura, pe înţelesul tuturor. Memorii. Ediţia a II-a. Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2011, p. 83). Statisticile sunt în continuă completare, adăugire. Deocamdată să reţinem ce ni se spune în Cronologia şi geografia represiunii: „Adăugind pe ţăranii condamnaţi pentru delicte mascate în «drept comun» (neplata cotelor, sustragerea de la treieratul pe aria gospodăriei colective, refuzul înscrierii în aceasta), pe prizonierii din perioada 23 august-13 septembrie 1944, ca şi pe sutele de mii de deportaţi, strămutaţi, evacuaţi, pe deţinuţii din «domiciliile obligatorii», pe basarabenii şi bucovinenii repatriaţi cu forţa în URSS, ca şi pe cei 520.000 tineri forţaţi să muncească în «armata cenuşie», pe zecile de mii de «frontierişti», pe femeile decedate din cauza politicii demografice, cifra victimelor directe ale represiunii comuniste se ridică la 2 milioane. Dacă adăugăm victimele indirecte (membri de familie care au suferit discriminarea sociala), atunci suma globală a celor oprimaţi creşte de 3-4 ori, ajungînd la jumătate din populaţia ţării, cifrată în anii ’50 la 16-17 milioane” (Romulus Rusan, lucr., cit., p. 62). Şi încă: „Au fost, pe de altă parte, în anii 1949 şi 1950, o serie de crime atroce comise de Securitate împotriva deţinuţilor politici…”. Sau: „În 1991 au fost descoperite cîteva zeci de schelete în curtea unei clădiri din Căciulaţi, care fusese sediul Securităţii raionale Snagov. Un expert argentinian adus în România special de către autorităţile vremii a închis ancheta, spunînd că este vorba de o necropolă medievală (se menţine această ipoteză sau este vorba, într-adevăr, de o crimă în masă a deţinuţilor anchetaţi?). În primăvara anului 2000 au fost descoperite schelete în pivniţa fostului sediu al Securităţii din Tecuci, respectiv în subsolul fostului sediu al Formaţiunilor de Muncă Patriotică din Bistriţa-Năsăud (osemintele au fost luate de Procuratură, dar nu s-a comunicat pînă azi nici un rezultat). Acelaşi lucru s-a întîmplat la începutul anilor ’90 în pădurile de pe Dealul Mărului şi Dealul Balaurului, din zona Neamţului (după o serie de articole apărute în presă s-a aşternut şi aici tăcerea”. Sunt dovezi că autorităţile postdecembriste creează dificuluăţi, mai mult sau mai puţin mascate, instituţiilor civice şi patriotice hotărîte să dezvăluie dimensiunea istorică a criminalităţii bolşeo-comuniste.
Un lucru este sigur: procesele erau extrem de sumare şi de rapide, mai ales în anii de glorie ai tripletei Ana-Luca-Dej, cînd prigoana era generalizată şi crima secretizată. Arestările pe loturi şi în serie decretate de Tribunalul poporului au zguduit din temelii întreaga societate românească: „Alte zeci de mii de procese se desfăşoară după acelaşi tipic dictat de partid, fiind distribuite cu aceeaşi uşurinţă acuzaţii de «trădare», «uneltire contra ordinii sociale», «spionaj», «sabotaj». Dar existau şi încadrări de genul «diversiune», «atitudine duşmănoasă», «instigare publică», «răspîndire de publicaţii interzise»“ (Romulus Rusan, Cronologia şi geografia represiunii comuniste, p. 48). Încadrările „juridice” se făceau după hotărîri dintre cele mai fanteziste. Dorina Potârcă, de pildă, a fost acuzată ca «element dubios» pentru simplul motiv că era soţie de ministru; în fapt profesoară de franceză la un liceu din Tulcea, fără nici o apartenenţă politică. Tribunalul în rol de torţionar suprem emitea ordine împotriva tuturor membrilor familiei, a rudelor îndepărtate, indiferent de vîrstă, de starea sănătăţii. S-au înregistrat cazuri de persoane capturate de pe stradă pentru completarea numărului dorit de forţele de ocupaţie şi de exterminare; ori bolnavi scoşi din spital şi duşi cu duba poliţiei direct la Jilava. Vladimir Streinul, grav bolnav în spital, a fost dus cu targa şi părăsit în plină stradă; Anton Golopenţia se afla în sala de lectură a Bibliotecii Acadeimiei cînd s-a trezit înşfăcat de poliţia politică. Bolnav şi bătrîn a luat calea detenţiei şi poetul Vasile Voiculescu. Sunt cazuri concrete, reale, documente vii, nu invenţii şi liste fabricate de elitiştii recenţi şi holocaustologi.
Tribunalul nu folosea norma juridică, ci „limbajul negru” (cum îl numeşte cineva), ca să provoace discriminare în familie, în relaţiile dintre oameni, în viaţa socială. Pagubele provocate de asuprirea comunistă încă îşi aşteaptă să fie aduse la cunoştinţa cititorului român. Mascarada rapoartelor „finale” sau încercările nesăbuite de a arunca „limbajul negru” în ograda celuilalt, cum se zoresc s-o facă slujnicarii puterii postdecembriste, e cazul să înceteze.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share