CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 16 (1)

Editorial

Valeria MANTA TĂICUȚU

Etichete cu dublaj sonor

Mai nou, un subiect „fierbinte” completează ştirile referitoare la ceea ce mai fură, violează, tâlhăresc, asasinează ori batjocoresc românii, fie că au rămas în ţară, fie că au plecat peste mări şi ţări: analfabetismul. Se citează rapoarte peste rapoarte ale Comisiei Europene, din care rezultă că românii nu ştiu să scrie şi să citească în proporţie de peste 40%. După noi, bulgarii şi atât, restul europenilor mirându-se, de la înălţimea culturii din dotare, de halul în care am ajuns noi, urmaşii dacilor şi ai romanilor…
De fapt, analfabeţi au existat (şi există!) dintotdeauna şi peste tot, atâta doar că nu se bucură de publicitatea făcută analfabeţilor români. Se pare că-i absolut necesar ca, pe lângă corupţie, lene, lipsă de caracter etc., să ni se exagereze şi lipsa de apetenţă pentru scris / citit. Şi, cum nici un raport al Comisiei Europene nu-i complet, dacă nu se caută şi cauzele, ele sunt găsite şi aruncate, cu puţine excepţii, în ograda învăţământului. Şcoala românească nu face, nu drege, nu se ocupă, nu-i capabilă. Şcoala românească nu ştie să lupte cu abandonul şcolar, nu ştie să-i convingă pe ţigani (eterna „categorie defavorizată”!) să-şi trimită copiii la şcoală, nu ştie să facă rost de subvenţii pentru cărţi, rechizite, îmbrăcăminte, încălţăminte şi transport pentru elevi, nu poate să lupte eficient cu tentaţiile lumii contemporane, în aşa fel încât toţi copiii / tinerii să stea în clase şi să se pregătească intens pentru un viitor luminos. Fiindcă, nu-i aşa, ai carte, ai parte, fapt confirmat de oamenii de cultură Becali, Bercea, Vanghelie şi mulţi alţii.
Se ignoră cu bună-ştiinţă că numai în retorica parlamentară s-au luat măsuri de îmbunătăţire a condiţiilor în care se face educaţia în România. În realitate, nu s-a făcut mai nimic: manualele sunt de slabă calitate (cine le aprobă?) şi insuficiente, se transmit „de la o generaţie la alta” exact ca pe vremea Ciuruitului, cadrele didactice sunt pregătite superficial, în facultăţi particulare unde numai cine nu vrea ori nu are bani nu intră şi nu promovează, programele de educaţie / instrucţie sunt lipsite de coerenţă (implementează forme fără fond, valabile în ţările pe unde au tooot! umblat miniştrii educaţiei, unul mai breaz ca altul!), localurile sunt slab dotate şi tot aşa. În plus, bibliotecile (nu cele universitare!) nu prea mai promovează cartea: au devenit, în multe părţi, aşa, nişte locuri călduţe pentru neveste, nepoate şi cumetre (ştim de-ale cui!), care aşteaptă să le facă, normal, cadrele didactice, munca; dincolo de şcoală şi împotriva ei, televiziunile propun variante kitsch şi antimodele umane, ziarele şi revistele aduc grave prejudicii limbii române (nu numai Eba, ci şi parlamentarii, preşedintele şi actualul ministru al educaţiei prezintă dificultăţi în construirea unor propoziţii corecte gramatical!), iar grădina internetului e aşa de mare, încât garantează un eşec educativ total şi rapid.
De parcă nu era suficient, mai vine şi domnul Victor Socaciu cu o iniţiativă, chipurile, în favoarea limbii române: renunţarea la subtitrarea filmelor străine. Şi ce frumos sună, în limbajul de lemn legislativ, această intenţie „culturală”: „Potrivit proiectul de lege pentru modificarea si completarea Legii audiovizualului nr. 504/2002, operele cinematografice în limbi străine vor fi traduse în limba română, traducerea fiind asigurată prin procedeul dublajului. Neasigurarea dublajului în limba română va constitui contravenţie şi va fi sancţionată de Consiliul Naţional al Audiovizualului, amenda fiind cuprinsă între 5.000 de lei şi 10.000 de lei, potrivit Legii nr. 504/2002”. În expunerea de motive a proiectului de act normativ se precizează că traducerea expresiilor din limba străină folosite în film în limba română protejează identitatea limbii. De asemenea, iniţiatorul legii consideră că „mesajul este mai uşor de receptat, iar telespectatorul poate urmări mai atent scenele filmului şi jocul actoricesc”. Nimic mai fals, dacă ne gândim la ce fel de filme sunt difuzate de canalele noastre de televiziune: sex, violenţă, horror, sex, violenţă… numai bune, aşadar, de „dublat sonor”, pentru protejarea limbii române…
Partea cea mai discutabilă a acestei iniţiative este că, prin renunţarea la subtitrare, se renunţă poate la şansa reală şi zilnică a românilor de a mai citi ceva! Fiindcă, e clar, în ciuda miilor de edituri, a miilor de cărţi tipărite anual, din buget mai mult sau mai puţin personal (tot românul, chiar şi cel care nu ştie să scrie, se crede poet şi vrea să demonstreze aceasta), a tuturor târgurilor de carte, a tuturor lecturilor publice etc., românii nu prea mai au timp de răsfoit cărţi. Singura şansă ca să nu uite literele, pentru mulţi, tot subtitrarea filmelor rămâne, aşa că dublarea vocilor, dincolo de faptul că ştirbeşte „calitatea” peliculei, contribuie şi la sporirea analfabetismului. Iniţiativa este discutabilă şi pentru că, potrivit aceloraşi rapoarte ale Comisiei Europene, populaţia noastră mai suferă de încă două boli: agnozia auditivă – oamenii nu înţeleg ce aud – şi analfabetismul funcţional. Despre acesta din urmă se vorbeşte cu profundă mâhnire patriotică, noţiunea referindu-se la persoanele care ştiu să citească, dar care nu înţeleg ceea ce au citit. Persoanele cu analfabetism funcţional au urmat şcoala şi chiar au obţinut o diplomă corespunzătoare unui nivel de educaţie, dar nu deţin competenţe de bază suficiente.
Dacă am lua în serios aceste rapoarte, ar trebui să credem că am devenit un popor de tâmpiţi, că, din naţiune, ne-am transformat într-un număr variabil de triburi şi că şansa noastră ar fi să vină Europa, FMI-ul, investitorii de toate naţionalităţile şi cine s-o mai crede vrednic, să ne cumpere şi să ne educe. Pentru binele nostru şi al lor!


Grigore Radu Stănescu

(1 martie 1942 – 25 aprilie 2011)

Plecat prea devreme dintre noi, Grigore Radu Stănescu a fost o personalitate a oraşului Rm. Sărat, un om care a sfinţit locurile prin care a trecut. Şi n-au fost puţine: Biblioteca Municipală – pe care a îngrijit-o ani la rând ca director -, Casa de Cultură (se numără, probabil, printre cei mai de ispravă manageri ai ei) şi, nu în ultimul rând, şcolile unde a trudit ca destoinic şi curajos profesor de română. Poet şi prozator, GRS a avut mentalitate de om de cultură: a iubit cultura, a promovat-o şi a contribuit la dezvoltarea ei. Rămân în urma lui câteva volume despre care s-a scris elogios la vremea apariţiei: „O istorie a Râmnicului Sărat” (1994), „Alexandru Sihleanu – omul şi opera” (1999), „Douăzeci de poezii pentru cei mai mici copii” (2001), „Papirusuri scânteind printre rafturi” (2002), „Tranzitivita” (2002), „Cavalerul dreptăţii” (2003), „Răsărit de lacrimă” (2009), „Partituri pentru orgă şi melci” (2010).

Dincolo de orice închipuire

Sunt un om cu destulă imaginaţie, dar,
când visez,
ea întrece orice închipuire:
străbat, de pildă străzi de smoală
pe un măgar de aur şi acesta
pufăie pe nări fuioare de safire
troienind străzile cât ai bate din palme,
ca apoi să dispară în bitumul vâscos
ca într-o gaură neagră…

Când apar călare pe măgarul meu de aur,
în faţa bătrânului cerşetor din colţul străzii,
asinul se opreşte,
îşi scoate respectuos jobenul,
iar safirele îl îngroapă de viu,
numai mâna întinsă rămâne afară.

Măgarul de aur
îmi face complice cu ochiul şi
mă poartă mai departe.

Arunc o privire-napoi –
mormanul de safire îşi plânge victima
la lumina lumânării…
potcoavele de diamante ale asinului
se leapădă în smoala cleioasă,
ca o desprindere anevoioasă de vis.


Fir-ar mama ei de viaţă

Imaginând
impactul aromei de cafea
asupra porcilor mistreţi,
asemănarea
dintre papagal şi antilopă,
casa fără acoperiş,
palma strânsă pe fierul înroşit
Înghite un arici
taie o felie de lună
Gustul lavei unui vulcan
în timpul erupţiei

Toamna trecută
a rămas surdo-mută

A trebuit să-ţi retezi braţele
ca să simţi iubita aproape –
de ce nu
chiar şi ideile care nu-ţi plac…

Sârmă ghimpată
în jurul berzelor
nicio planetă
fără flaşnetă
niciun peşte
fără masă
nici cu sânge
raţa-mpunge
vinuri vechi
la vremuri noi
bârna din ochiul tău
atârnă de-un fir de aţă –

fir-ar mama ei de viaţă!


AND în DNA

spânzurând fără funie
în casa săpunului
melcul ucigaş/ mielul pătimaş
zodiac fără rac care dă-nainte
cu paşi uriaşi din regres în progres

Ţara n-are cântece
pe care să le fredonez
dimineaţa pe stomacul gol
sub bagheta broaştei ţestoase
care-mi ţine umbrela
să nu mă prăjesc la viscol
în armonia trilului de şenile
clefăind gumă de mestecat

Intră-n cocoaşa cămilei
caută acul în carul cu fân
îmi spune balena verde
ce fâlfâie pe catargul iahtului şi
în timp ce savurează o şaorma
îmi strigă profund afectată:
veacul acesta nu-I pentru tine…

Şi cu-n bobârnac mă scoate
din atmosfera poemului
ca să-i dau dreptate.


Vis cu Ionesco

Ieri noapte-n vis m-a vizitat Ionesco
bărbat de-o frumuseţe voievodală,
parcă venea din marele San Francisco…
M-a rugat să-i găzduiesc Rinocerii
şi să nu-i mai curtez Cântăreaţa cheală

– Bine, i-am zis, potoleşte-mi Setea şi foamea
şi mai lasă-mi, rogu-te, Scaunele…
am oaspeţi de seamă la această serată
la care am invitat toate doamnele
născute bezmetic, cu veacul XX deodată.


Târziile tinere aripi

Gata,
s-a zis cu tine, nemernico, te-am învins;
destul m-ai tiranizat ani de-a rândul
şi-ai făcut din sufletul meu
cârpă de şters pe jos…
roşeam la orice nevinovată-ntrebare, eram lipsit de curaj,
derutat şi minţit încât
nici umbra mea nu ştia unde
să se mai ascundă de-atâta umilinţă;
m-ai lăsat de-atâtea ori de izbelişte,
în aceşti ani aş fi putut lesne să fiu
mai bun, mai cutezător şi, de ce nu?
un iscusit dresor de urzici.

Dar aşa ţi-a fost voia:
zilnic să-mi serveşti porţia de comoditate
cu linguriţa şi
suficienţa, ca pe un drog…

Nu, nu m-ai părăsit aşa
cum eşti tentată să crezi,
ci sufletu-mi răzvrătit te-a alungat…
i-au crescut târziile tinere aripi,
simte în ele aerul tare al adevărului
şi cutează spre noi orizonturi
cu îndrăzneala şoimului maltez.

Cât de crudă ai fost, cât de meschină şi
eu, un naiv/ într-un fel
îmi era bine şi-aşa/
dar acum te-am învins,
nemernico,
te-am învins…
drept dovadă acest poem insolit.


Sfânt altar cu apă vie

Pe unde treci tu/ trec şi eu
purtându-ţi soarele,
purtându-ţi luna…

Dincolo de lumea care eşti
te urmez eu/ umbra
cu ochii bolnavi spre orbire…

Leacul lor
îl ştie doar dragostea ta,
pe tărâmul dintre inimile noastre –
sfânt altar cu apă vie.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share