Propoziții pretențioase – Amidina
Că mă apucă uneori. Și mai vărs din focul evenimentelor cotidiene și mă întorc la cele de la începuturile lumii….
Da. Degeaba meseriaș. Cade casa pe el, mizerie de n-ai unde călca pe loc curat, puturos după de a asudat o zi întreagă pe casă. O situație la care reflectez încă, căreia încerc să-i găsesc cu precizie cauzele. Sincer. Cei care trăiesc dintr-o meserie, nu cei care doresc să facă din meserie o carieră – sunt două categorii diferite – abia dacă reușesc să se hrănească. Am fost în situația asta și mai sunt destui care nu pot depăși pragul nevoii curente. Azi, cel târziu peste o săptămână ai/au termen limită pentru siguranța financiară. Cum timpurile ,,democratice”, însă pur capitaliste, oferă sincope suficiente cât să facă din om un animal hăituit de foame, implacabila eșuare bate în fiecare zi la ușa. Și cum și ușa, ca obiect, e un material uzabil, ea îți poate face prima de petrecanie. Repararea ei scoțându-te la liman înecat. Celelalte ,,amarări” la țărmul speranței că mâine va fi mai bine și vei avea în sfârșit lejeritatea și posibilitatea de a te trezi dimineață fără grija că nu ai ce pune alor tăi pe masă azi, sunt naiefrângere inevitabilă.
ICRA. În memoria mea de copil cu destule dorințe, cea de a fi intrat vreodată în magazinul acestei ,,întreprinderi”, cel din stânga intrării în curte, parte din întreg corpul de clădiri administrative și depozite de marfă, a rămas neîmplinită. Se zbate totuși o vagă părere că mai mare, până pe la revoluție sau imediat după, am călcat pragul o singură dată, dar efectul curiozității de copil să nu fi avut același impact. Rămân însă vii în minte vitrina și magazinul luminate într-o oarecare seară de toamnă…. Ce-am căutat în curte ca meseriași, la fel de virgină la vizitare (și-aici există vaga impresie că pe timpul privatizării bălăceaniene ,,Laleaua neagră” m-am ființat cu soacra mea pentru câteva produse alcoolice și altele de consum larg), ori coana Lucica știa, ori patronul de la K&V. Se prea poate să greșesc persoanele de legătură și angajament. Însă meseria e meserie și noi doar pentru așa ceva ne-am urcat pe cele două tronsoane de clădiri, cu acoperișurile în continuă și nici azi ameliorate de degradarea în proporție de peste 80%. Mai bine zis, dacă nu ia nimeni o hotărâre grabnică, nu numai că apa se va infiltra în foarte scurt timp pe ici-colo înăuntru, ci va arăta ca o strecurătoare de colo până dincolo. Constatare pe care am înaintat-o beneficiarul de acum deja mai bine de aproximativ opt-nouă ani. Am cârpit pe unde s-a putut, dar acoperișurile sunt uriașe, de anvergură industrială, lungimi și lățimi depășind măsurile caselor obișnuite pe care ne-am urcat, am înlocuit câteva rânduri unde tabla veche fusese luată de vânt, pe partea de birouri (maghernițe, nu-mi pot închipui cum stăteau angajații în ele) și am montat câteva jgheaburi și burlane pe ele. Am mai tăiat și niște crengi de pe lângă, ca să nu se mai acumuleze frunze și să nu grăbească ruginirea, am înfipt și destule holțșuruburi pe hăniile depozitare. Ne-am făcut treaba onorabil, cu același avertisment reiterat către client că mult nu mai dăm acoperișului, nici lemnului de dedesubt, nici tablei.
Am luat-o ca racul înapoi. Îmi scăpase lucrarea ,,industrială”. Și-aș fi omis-o dacă nu parcurgeam mintal publicațiile râmnicene dinainte de 1945. Cum mirat am fost și eu la momentul descoperirii, ICRA scotea anual o revistă despre realizări, despre personal, despre planuri, nelipsind din conținut și literatura autentică.
