CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 17 (12)

Florin Caragiu

Trei Poeţi Braşoveni


Adrian Munteanu. Octava Sângelui

Braşoveanul Adrian Munteanu se numără între cei mai remarcabili sonetişti ai literaturii noastre. Şerban Foarţă elogia frumuseţea acestor poezii, care îl „consolează de micile mizerii ale cotidianului”, admirând faptul că „maxima virtuozitate nu impietează asupra sentimentului, a emoţiei”. La rândul său, Marin Mincu observa, referindu-se la volumul „Femeie!…” („Minerva”, 2009), faptul că autorul „cultivă ardoarea erotică specifică acelui «dolce stil novo» despre care a vorbit Dante atunci când s-a referit la Guido Guinizzelli”.
În volumul „Orele tăcerii” (Dacia, 2010), Adrian Munteanu zugrăveşte fresca unei experienţe limită. „Aceste 83 de sonete au fost scrise în 69 de zile şi adună Teama, Necunoscutul, Răscrucea, Îndoiala, Spaima, Surprinderea, Rugăciunea, Speranţa, Dorinţa, Aşteptarea, Panica, Iubirea, Neajutorarea, Chinul, Întrebările, Uimirea, Nedumerirea, Seninătatea, Ţipătul, Risipa, Durerea, Credinţa trăite timp de zece ore, între două neaşteptate şi răvăşitoare experienţe pe patul de spital”, mărturiseşte autorul. Accidentul, operaţia, experienţa ieşirii din trup şi revenirea la viaţă susţinută de prezenţa umană, sunt treptele parcurse de suflul poetic în sincronicitate cu desfăşurarea evenimentelor.
Orele ce survin după accident aparţin tăcerii ce acompaniază zbaterea sângelui: „Nedumerite, orele tăcerii/ Din noaptea calmă răbufnesc şi ţipă./ Prea mult se zbate sângele în pripă/ Din rana mea. Pe unde-mi sunt străjerii// Ce îşi purtau credinţa pe aripă?” (Orele tăcerii). Trupul devine rană: „Din aşteptări se-ntinde-n pântec rana/ Ce s-a-ncleiat în sângele vâscos/ Şi-a devenit într-o clipire hrana/ Zvâcnirilor ce-ntretăiat mă cos” (Vidul). De aici, nostalgia zborului: „Aş vrea să fac cu sturzi plăpânzi rocadă/ Să simt cum cerul siniliu înnoadă/ Vibrări fecunde ce se iau la trântă” (Ascuţiş). Imaginaţia împrăştie aburul unor plăsmuiri fantastice: „Un abur moale strâns atent în plasa/ Eterului ca-ntr-un năvod de fluturi/ Pe care-ai vrea înflăcărat să-l scuturi/ Ca să acoperi cu polen crevasa” (Vis 2).
De după perdeaua de spaimă, se aude pulsul rugăciunii: „Alungă-mi spaima, dă-mi să beau absintul// Nădejdii mele-n rostuiri străvechi./ Întoarce-n sine glonţul ca argintul/ Ce mi-a trecut turbat pe la urechi” (Scânteia). O prezenţă învăluitoare susţine orientarea fragilă spre viaţă: „Atingi, iar ochii desluşesc în goană/ Că trece-un înger. Ca un fulg aţine/ O boare strânsă-n pumn, ca să aline/ Sfiala clipei ce îmi e icoană” (Fără cuvinte). O sprijină cu gestul fundamental al dragostei: „Alină-mă, aşa cum ştii că este/ Gravat în noi, nu rânduit în legi, / Chiar dacă-ncerc nedesluşit proteste” (Alaiul). Carnea răstignită în feşe păstrează nostalgia mitului, ca re-facere poetică a vieţii: „Legări şi dezlegări de feşe-n pripă/ Pe carnea răstignită de cuţit./ Dar nu-mi inspiră temeri lungi, nu ţipă// Ca un torent spre mare prăvălit. / Mi-e de ajuns că-şi va lăsa-n risipă/ Răgazul lui, ca să-l aşez în mit” (Chirurg). Însă, totodată, secretă imageria unei „pogorâri la iad”: „Severe paturi stau pe două rânduri;/ Pe strâmb plafon un bec varsă uitare/ Ca un strigoi ce a scuipat licoare/ De-oţet sălciu pe frunte şi în gânduri” (Salonul).
Trupul imobilizat simte intrând în carne inelul morţii: „Îndeasă-n drenul şerpuind sub piele/ Vâscos lichid ce va spăla cu zel/ Scursurile cu izuri vagi şi grele. // Nu-mi mai răspunde trupul la apel. / Îl simt legat în funii şi atele/ Şi crud încins de-un ruginit inel” (Inelul). Modulaţia sensibilităţii descrie, sub spectrul abisului, un grafic inefabil: „Ce-ngaimă gura? Doar curbări de linii,/ Dar sunetul din piept n-a mai răzbit./ Ce să-nţeleg? Vor fi în floare crinii?// Sau umbre-adânci mă vor lăsa rănit?” (Sunetul); „…Un fir de iarbă răsucind eterul/ Cu sabia sclipind în curcubeu./ Va rugini între răstimpuri fierul// Tăişului desferecat cu greu” (Vis 7).
Urmează, fireşte, golgota mesei de operaţie: „E pusă-n centru masa de tortură, / Răvăşitorul pat al lui Procust,/ Pentru acela care-n chin îndură// Să fie stors din struguri roşul must. / Îmi pun cu spaimă palma peste gură,/ Dar tot va fi, înfrigurat, să-l gust” (Patul). Apoi suspendarea între viaţă şi moarte, cu o conştiinţă planând în văzduhul dintre propriul trup şi cer: „Ceva s-a rupt, s-a dezlipit de stare./ Sunt unde ştiu, dar nu deplin mi-e-ntinsul./ Mă recunosc mai mult în necuprinsul/ Mirărilor ce vor sfârşi-n uitare.// Încerc să văd în jur cu dinadinsul,/ Dar toate-s doar un semn de întrebare/ Şi se compun din urme pieritoare/ Mă simt prin toate câte am învinsul” (Cranii). Îşi fac apariţia forme nelămurite, chemătoare spre alt tărâm: „Sunt încă-n aer zvârcoliri sihastre,/ Chemări târzii spre dincolo. Firav,/ Aud un zvon. Tălăzuiri albastre/ Îmi flutură cămaşa. Demn şi grav/ Alung cenuşa din uitate glastre/ Să pot primi un licărit suav” (Cenuşă).
Spiritul, ca desprins de trup, trăieşte prin flacăra credinţei: „În încleştare sunt izbit de flame,/ Dar mustul tihnei în credinţă-l storc/ Chiar de s-au pus pe taina clipei scame” (Liman). Iar atracţia morţii e învinsă de chemarea oamenilor din preajmă, de transfuzia sufletească a dragostei lor ce pluteşte deasupra trupului periclitat şi îl încălzeşte: „Sunt oameni vii, inspiră şi frământă/ Dorinţe vii şi zbateri să exişti./ «Înghite»-mi spune glasul ce îmi cântă// Refrene dulci cu ochii ei cei trişti./ «Nu pot!», răspund. În gât mi se împlântă/ Tăişul bont. «Ba nu, ai să rezişti!»” (Dialog).
Trezirea survine ca o revelaţie a sinelui şi vieţii: „Cu palma mea desprinsă din strânsură/ Ating o mână. Forma ei o ştiu/ Cu fiecare unică nervură,/ Cu moliciunea fiecărui pliu./ Îi simt căldura, o lipesc de gură./ Şi pot deschide ochii-n jur. Sunt viu!” (Aici).
După cum observă Virgil Borcan, „atmosfera onirică, de coşmar atroce, punctat pe alocuri cu luminişuri însorite, impregnează textul până la a-i modifica referentul. Din lumea reală a patului de spital suntem purtaţi în lumea sublunară a vizionarismului poetic căruia cel mai bine, cred, i s-ar potrivi termenul antic enthousiasmos”. Ţesătura textuală respiră, însă, peste tot de autenticitatea şi melosul experienţei, în nodurile ei scânteind octava sângelui rugător, receptacul al unei mini-învieri.


Eugen Axinte. Eden-tităţi

Poezia lui, Eugen Axinte („Avatarii din Casa Cuvântului”, Orator, 2004; „Autopsierea labirintului”, Minerva, 2010), se vrea a pregusta coloritul şi cântecul unei combustii ce tălmăceşte, fără împuţinare, viul, cu al său inefabil. „În noaptea străveche, pe ghizduri abrupte/ clorofila înflori-va” (La fântâna somnului), căci, negreşit, „cândva/ toate vor fi tălmăcite de-un cântec” (Diagnostic pentru o şoaptă) – ni se spune.
Este o poezie şoptită, dar şi a confruntării cu şoaptele, purtată din „Treimea Memoriei”: „Eu sunt cavalerul îmbătat de cruciada genunilor toate/ şi vin din adâncuri de vise, pe frânghii tăcute, la locul/ ce-i zice Cetatea Tăcerii (…) În războiul cu Şoaptele, armele mele – / spaime mărunte, hymere şi dulci cavalcade/ dau ştire din Treimea Memoriei” (Devoţiunea Cavalerului de Frig în războiul cu Şoaptele). O memorie a „extazei/somnului”, în care conglăsuiesc identităţi sub semnul Edenului şi, deopotrivă, al vulnerabilităţii, al rănilor: „Învrednicite-s cu memoria rănilor/ toate ce sunt (…) edentităţi cât o clipă se zbat/ în armurile somnului” (Aduceri aminte).
Osmoza între viaţă şi text este un leit-motiv al poeziei: „Arunca-vei sălbatice stihuri/ în mlaştini fetide, cânta-vei/ împreună cu marea// binecuvântatul –/ acest ţărm al poemului” (Însemnări din vidul memoriei), ce desfăşoară sulul regăsirii de sine: „Ca-n viziunea unui vechi paing răsari/ din maluri de pustiu, pe-un muşuroi de vremuri/ şi-n legănarea-i, pe plăpândul fir, se pare/ a fi chiar ţărmul regăsirii tale” (Poezia). Efemeritatea şi fragilitatea, întruchipate de floare, deschid, chiar ele, accesul, spre intimitatea cu viitorul: „Cine ar vrea să ştie-ntrutotul/ jocul speranţei, ori preţul/ seninului basculat în floarea de crin?” (Înseninare şi lacrimă).
În corpul lent curgător al magmei poetice, lucrurile şi cuvintele fuzionează. Conductibilitatea onirică favorizează schimbul nevăzut şi transferul de consistenţă: „Dacă fluviul acesta ar fi o epopee/ tu ai fi curgerea unui manuscris (…) şi lucrurile, toate, se vor sfii/ vor deveni vise în viaţa/ poemelor” (Dacă ai fi). Peisajul e modulat de o tânguire nelămurită, expresie a tensiunii dintre golgotă şi icoană: „Scormonind în oglinzi trupul cuvintelor reci/ am aflat că-s zidit cu tăcute icoane// o gură de flaut mă leagă în somn/ cu parâme prelungi/ novembre cutreieră-n noapte/ pe albe oceane. (…) Cu trup de golgotă, ruinile cad/ în adâncuri de pleoapă” (Noaptea de noiembrie).
Omniprezente, stingerea şi ruina reliefează, prin contrast, tocmai nostalgia paradisului, modelarea iconică a şoaptei: „în propria-i stingere călătoreşte/ firul de praf, cum şi oceanul de aştri// numai şoapta-şi desăvârşeşte/ chipul în piatră” (Geneză). Rămâne, mereu, a fi sondat necunoscutul, tărâmul nepopulat al descoperirilor: „sângele-ţi naufragiază în manuscrisul oceanului/ cu o aripă încă nepopulată” (Cupiură).


Claudiu Mitan. „Ştiinţa şi bucuria secretă” (Paralela 45, 1998)

Versurile lui Claudiu Mitan cunosc alăturări surprinzătoare, schimbări de cadru şi volte prin care poezia îşi împlineşte efectul de tăiere a răsuflării. Revendicând trupul, arta-i se vrea a fi aidoma respiraţiei: „Să fii aidoma cu trupul/ Respirând să te-nalţi./ Iată văi şi prăpăstii,/ cămaşa de gală şi floarea./ Să fii aidoma respiraţiei” (Cămaşa fericitului). Căci aerul ei de poveste reface continuumul misterios dintre interioritate şi exterioritate: „Aerul despre care ţi-am povestit/ încă există.// În noi vulturul îşi face cuib/ şi cele ce sunt/ ca taina în sângele fiinţei/ sunt” (Luna îşi dezvăluie tainele).
Cântecul mediază între scufundare şi apariţie, între ţărmurire şi derivă: „Demult am cântat oraşul/ Încet-încet oraşul se scufundă./ Demult am cântat femeia/ Încet-încet femeia se scufundă.// Şi vin zilele mele şi nopţile mele/ Ca o maree se izbesc de osul frunţii mele.// Şi iată un cântecel cu vinişoare subţiri/ cu sâni trandafirii/ cum pluteşte în derivă” (Demult).
Alternanţa între amintire şi uitare: „Deschid gura şi-mi amintesc cuvintele/ Am ştiut că ele vorbesc/ Am uitat că ele vorbesc” (***), apare ca bătăile inimii, printre care trupul se strecoară, „ca o babă ce-şi râde în oglindă” (Parcă ai lepăda constelaţii). Rememorarea se însoţeşte, astfel, cu un dialog „difuz ca o ceaţă”, însă alert şi nelipsit de aroma surâsului: „Mulţi îşi amintesc/ Oho, de mult timp/ ei îşi aduc aminte// Şi de ce să ne zdrobim noi mâna?// Păi fericit în carul tău tu cântai” (De mult timp).
Peste tot, senzaţia de apartenenţă la un melos străvechi – viaţa –, această imponderabilă cu modulaţii şi schimbări de tonalitate generate de mările sufletului: „Iată, mările acestea sunt ale tale,/ Ele posedă ştiinţa descrierii/ şi viaţa aici nu va mai fi un biet animal hăituit/ ţâşnind din jiletcă/ viaţa aici nu va mai fi o pulbere/ albind trecătorii.// Viaţa… Cât se mai poate cânta/ acest cântec străvechi” (Voi spune). Gravitaţia lumii este contrapunctată de fragila insuflare: „Cărând lespezi mi-am amintit./ Fericit cel ce respiră/ – floare casantă în haos” (Vântul şi piatra).
Figuri indefinite precum cea a morţii capătă contur prin apropierea de pulsul unor fiinţe mărunte, concrete: „Vai, prieteni, ce grabnic v-aţi cumpărat moartea!/ la căpătâiul vostru încă odihneşte puiul de lăcustă!” (În rigorile noastre, în memoria lui Daniel Turcea). Semnele necuvântătoarelor sunt direct conectate la recâştigarea purităţii şi speranţei umane, la desprinderea chipului din umbră: „Aibi tu zăpadă şi suflet în tine/ aibi tu nădejde de om/ te vor recunoaşte câinii pe stradă/ te vor saluta/ cu laba îţi vor face semne/ cu un picioruş în aer.// Te vei ridica peste umbră” (Te vei ridica peste umbră). Inexprimabilul iradiază, cu intensitatea intenţionalităţii sale, din suprapunerile unor figuri „mişcate”: „Iată izvorul şi iată umbra izvorului./ Izvorul acesta e din cuvinte/ umbra izvorului e din imagini./ Şi iată şi trecătorul./ El poate fi umbra izvorului/ El poate fi chiar izvorul” (Umbra trecătorului).
Ştiinţa şi bucuria secretă – ce dau titlul volumului – dezvăluie polii unei trăiri în care palpită zvâcnetul lacrimii, memoria embrionară, foşnetul vieţii şi al morţii sub semnul logosului mediator şi revelator, într-o apariţie amprentată de tonusul eshatologic: „Iată cum lucrează lacrima./ Cu bună ştiinţă ca o lacrimă./ Mărturiseşti: Totul doarme în lacăte diafane,/ cuante pe cer./ Cuante în care citeşti:/ Aceste globule de sânge palpită încă/ de neliniştea embrionului.// Tu spui… Ce-ai putea spune?// Imortalitate, moarte ca piatra cu pori, / foşnesc./ Spaţiul se umple de ele./ Strivit în ruinele, în cocleala aceasta/ fluturi o benedicţiune: // Iată-i cum vin,/ iată-i cum trec!// (Ştiinţa şi bucuria secretă/ de a fi un pod, un apeduct)/ Limpede:/ Iată cum luminează Apusul!/ Iată cum luminează Răsăritul!” (Ştiinţa şi bucuria secretă).

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share