Spații culturale nr. 17 (10)

VASILE GHINEA

Aripi încărcate de dorul luminii

Pentru a doua oară, postum, prin ‘‘Câmp cu margarete”, Titel Constantinescu este printre noi. Cartea, într-o ediţie deosebită, a văzut lumina zilei la Ed. Victor Frunză, 2006, (un alt mare dispărut în 2007). În viaţă a fost perceput ca regizorul de la Radiodifuziunea Română de o mare sensibilitate artistică. Ascultând piesele regizate de el, parcă te detaşai de problematica zilei. În paralel a scris pentru un anumit segment: copiii. A atacat şi marea poezie, dar nu a făcut-o publică. Cu marea lui poezie, ca o revelaţie, am făcut cunoştinţă în 1999, odată cu „Moda de toamnă”, apărută la „Printeuro” Ploieşti şi lansată la Râmnicu Sărat în toamna anului trecerii lui în nefiinţă, 1999. Odată cu „Moda de toamnă‘‘, Titel Constantinescu se înfăţişează într-un Tribunal al eternităţii celor cununaţi pentru totdeauna cu magia cuvântului DOR. Un poet care reuşeşte din cuvinte să sculpteze dorul în tot atâtea variante câte poezii sunt incluse în volum.
Cartea, care se ridică la înălţimea versului, începe cu o „Nuntă” în care nu lipsesc şi regretele: ”Şi cât de sus zăpezile! Doar clipa / eroilor din noi să le ajungă (…)Mi-ar trebui o sanie de taină, / să nu mă simtă îngerii când urc (…)Şi cât de sus zăpezile şi cât / de negăsită-i sania visată!(…)E-o nuntă sănătoasă, românească Bucegii strigă daru-n fruntea mesei/ şi-atunci alerg în vale, după schiuri.” şi se încheie cu ”Exerciţiu de singurătate”, titlul fiind deosebit de sugestiv şi fără să vrei parcurgi şi ultima grafie de pe pagină „marţi, 5 martie1996”, la trei ani distanţă de eternitate: „Am obosit/ de-atâta nefiinţă,/ biserică goală,/ icoanele furate(…)Doamne, dă-mi un schit/ undeva, sub un munte ascuns,/ să-l pândesc,să-l aud: „Iată-mă! Am ajuns!”
Sub o coajă de jovialitate, reieşită dintr-o lectură grăbită, dacă am poposi la o lectură integrală, descoperim multă tristeţe, chiar dramatism. Între cele două poezii, început şi sfârşit, spune titlul, este un sugestiv câmp cu margarete, cele două poezii delimitând acest câmp în care se îngemănează dorurile poetului. Ascund cuvintele atâta dor, atâta jale, ca o scoică perla căutată. Autorul se descrie şi descrie peisaje, imagini cu o migală de miniaturist. O poezie în care cuvintele creează şi transmit stări, sentimente.
Poezia care dă şi titlul volumului „Câmp cu margarete”, datată, joi, 25 septembrie 1985, redă starea de spirit a autorului: singurătatea, oboseala la oră târzie din noapte, şi prea multe ne-mpliniri îl fac să se retragă în lujer de floare sau melc uneori. „Albe flori, gesturi vagi, unduiri/ peste ochii mei, pentru noapte,/ e târziu, mi-e somn şi-ncet, singur/ mă dezbrac de prea lungi ne-mpliniri/ şi-ntr-un lujer subţire m-adun/sau în melc uneori./ Nu mai sunt. Căutaţi-mă-n flori.”
Melancolică, poezia lui Titel Constantinescu ascunde regretele clipelor de dragoste, dorinţa neîmplinită ca fiinţa iubită să-i rămână alături: „Plecăm…/ Venim…/ Plecăm…/ Aceste întâlniri de clipe, tandre/ şi aspre,/ gustate mult şi-adânc,/ să ne rămână pentru ziua când/ urâtul ţipă în odaia goală./ Sărut câmpia şi m-ascund în grâu./ Ştiu. Vei veni. Vei coborî încet. (…) Miroase-a flori de rapiţă şi fân./ Ţi-aud prin iarbă gândurile, paşii / Ai să te-apropii şi-ai să-mi spui: rămân!” (Rămâi)
Se evidenţiază în versurile lui Titel Constantinescu simbolistica diversă şi nuanţată. Regretele prind formă şi culoare: „Pieriră clipe, ore…/ Şi mânzul blând din mine, prin noapte căutând,/ Murea încet cu noaptea de aur şi de vară/ A mai rămas un cântec de dragoste, rănit/ Atunci prin flori şi rouă. Îl vei găsi odată./ Adună-l. Dă-mi-l… Poate că mânzul n-a murit,/ Poate o stea mai arde în coama lui rotată!” (Poate o stea, 13 iunie 1963).
Singurătatea poetului capătă proporţii cosmice: „Striveam din cântec, sunet după sunet./ Singurătăţile visate, râs nebun,/ învăluindu-mă, pieream pe jumătate/ şi încă un pătrar şi încă un …/ Un gol imens. Murise orice sunet./ Aţi fost vreodată singuri?/ Cântec bun,/ întoarce-te, mă caută, mă iartă,/ Un cântec doar, un sunet şi-ncă un…” (Singur, august 1968).
Ploaia este un element care biciuie sufletul poetului: „Afară plouă. Versurile curg în răspăr./ Ce adevăr să discern din neadevăr?! (… )Îmi joc pe degete tăcerea, plictisită/ de umbre şi penumbre.(…) Când plouă, n-alerg gol pe câmpuri. Dimpotrivă,/ mă-nfăşor în hârtie, cerneli şi sugativă/ şi-n colţul gri, înăbuşit de cărţi,/ despart tăcerea-n şaptezeci de părţi.” (Câteodată când plouă, iunie 1969).
În 1975, „De Paşti, mai 1975”, sufletul poetului este mai bulversat ca oricând, în care se simte şi o uşoară tentă socială: „Un fel de Paşti s-a strecurat în miei,/ un fel de miei se tânguie-n biserici,/ un fel de sentimente mor în clerici,/ temeiul zilei nu mai e temei./ Din crengi de zarzăr zboară-un fel de voci/ spre-un fel de cer bolnav de gălbinare/ şi mut şi orb pluteşte vag pe mare/ un fel de duh grăind prin prooroci./ Oglinzile ne-arată-un fel de zări/ cu păsări triste şi un fel de turme/ pierzându-se prin spaţii, fără urme/ şi fără de răspuns la întrebări.”
De la macro la micro cosmos şi retur: „Hai, savuraţi-vă odihna,/ e doar duminică,/ toată lumea la televizor (…) Cine vorbeşte? Linişte! Mai vreau o prăjitură./ Sună cineva. Musafiri. Încă patru scaune / Cine eşti? Dar celălalt?/ A-nceput de mult? Mi-am uitat ochelarii./ Încă o pernă pentru bunica./ Linişte! Linişte!/ Vagi peşti în tulbure acvariu / duminica, la televizor,/ noi, fericiţii, cei ce uităm prea repede,/ musafirii neliniştiţi ai planetei./ Cireşele roşii din iarba verde, acasă,/ De ce te-am pierdut,/ de ce te-am pierdut,/ duminica mea, dragostea mea, sălbatica./ Linişte! Linişte!/ A mai venit cineva?/ Intraţi vă rog./ Linişte! Linişte! / Încă un scaun pentru doamna cea neagră.” (Încă un scaun, octombrie 1975).
În 1975, Titel Constantinescu declară: „Atât mai ştiu, octombrie 1975”: „Din când în când, trist gând pentru ce-a fost,/ un deal cu coacăză şi piersicul din vie,/ câinele rău muşcându-i pe cei buni,/ hoţii de vise ca la ei acasă,/ pe bancă, mama, croşetând iluzii/ şi-n ceaşca de cafea un drum închis/ băiatului cu dor de cai sălbateci,/ atât mai ştiu din tot ce-a fost ştiut.”
Dorul de Râmnicul lui a fost purtat în suflet toată viaţa, ca o prezenţă vie: „Tăcerile şi parcul,/ cerul rotund şi berea/ şi păsările verii/ şi câinele cel negru/ şi bucuria simplă/ din gesturile simple/ şi tăinuite versuri / din zodii ne-mplinite,/ ceva murind şi totuşi/ trăind ceva în noi,/ această întâlnire/ târzie cu târziul, a vârstelor de rouă/ cu vârstele de ceaţă,/ noi patru, umbra noastră/ câinele negru, blând,/ şi vara-n prag de nuntă/ şi eu plecând spre noapte,/ fără să ştiţi, plecând/ sfios şi palid, singur,/ ca-ntotdeauna singur,/ lăsând în urmă visul/ cel ne-mplinit şi berea/ şi câinele cel negru,/ prea umilul sfetnic/ din ceasurile mele/ de stele şi absint./ Hei, dragii mei prieteni,/ poeţi nebuni şi tandri,/ iertaţi neîmplinirea/ bătrânului peer gynt.” (Întâlnire în parc, Rm. Sărat, marţi, 25 mai 1976).
O viaţă irosită între colind cu uşile închise şi aşteptare: „Colindul meu ascultă-l mai târziu/ retras în tine, uşile închise.(…) Mergeau trei magi spre nu ştiu ce temei,/ naivi bătrâni, cu smirnă şi tămâie,/ le-am dat să bea şi n-au vrut să rămâie,/ duşi ca de-un spestru rătăcit în ei./ De-atunci i-aştept cu neamul meu umil,/ trişti şi săraci, nu mai avem ce vinde,/ dar ne-amăgim cu lungile colinde/ dintr-un Crăciun bolnav şi inutil.” (Mergeau trei magi, decembrie 1977).
În 1978, societatea românească este comparată cu o colivie: „ce mai faci bătrâne?/ stau în colivie,/ tot în colivie,/ plâng în colivie,/ mor în colivie.” (Iată, am o pasăre, ianuarie 1978). Privind peste umăr, îşi vede viaţa în trei stadii. „Mânzului zburdând prin iarbă (…) un copil nebun în şa (…) Cal de foc, nălucă-n iarbă,(…) tinereţea mea în şa (…) Calul alb, bătrân, în iarbă,/ tot la pas, târând în şa/ anii mei, zăpada mea,/ către- o ţară de sub iarbă.” (Mânzul, februarie 1978).
„Sfârşitul verii,” 1978, este pentru autor „disperarea, dar fără sunet, fără cuvinte”: „acoperiţi oglinzile./ să nu-mi văd neliniştea urâtă şi rea/ în această mare singurătate a lumii./ acoperiţi oglinzile./ undeva, într-un luminiş de pădure,/ lângă mine, cu mine, în mine,/ a murit vara, vara, vara, vara…”
„Abia acum, în noaptea prea gravă,” la o lună de la dispariţia fratelui, iunie 1978, „Undeva, la margine de pământ,/ la capătul dinspre vie,/ printre straturile cu ardei şi roşii,/ vine şi fratele meu, încet, cu paşi de cireş/ lângă geamul deschis/ al odăii nesomnului.”
În 1978, poezia capătă accente sociale: „ascultăm în continuare ştirile,/ murim de fericire când ni se raportează/ că-n Bărăgan grâul e cât pădurea/ şi fiecare tonă de cărbune în plus, ne arde, ne mistuie.” (Ca vata de zahăr).
E toamnă, afară şi în suflet, este adunare şi plecare: „Adunăm, adunăm, adunăm câte mere, cât grâu, câtă tandreţe,/ din când în când un poem,/ o boare de vânt/ şi ploaia… şi toate la un loc,/ toamna…(…) mai scadem o frunză,/ un bătrân plecat prea departe.”
„Dintr-o dată prea singur”, mărturiseşte autorul: „livada cu albine şi maci s-a pierdut,/ amurgurile vin repezi şi pleacă târzii,/ mi-am uitat pe undeva, prin iarba înaltă/ sufletul fericit de-atunci/ când încă mai credeam în poeţi şi fântâni.” (Uitat în ploaie, octombrie 1985).
Sfaturile poetului par radicale şi fără urmă de bucurie: „Nu-ntoarce capul,/ nu căuta răspunsuri la-ntrebări,/ nu suspina/ şi nu visa corăbii/ plutind pe mare spre Euridice!” (Nu-ntoarce capul).
În 1986, autorul mărturiseşte „Dar nu mai simt nimic din taina lumii… „Era târziu, priveam la stele/ şi auzeam, din nu ştiu care ţară/ cântând pianul – partitură simplă,/ adagio – dintr-un concert de Bach./ O clipă, eram lumea şi răsunau în mine/ mari întrebări, sub masca de ceară albă-a lunii. (…) Dar nu mai simt nimic din taina lumii./ E iarnă-n mine şi mereu mi-e frig.”
Autorul constată la modul dramatic că „Iarna e tot aici, firavul trup/ înfricoşându-mi şi strigând: rămân.(…) Zadarnic strig, cuvintele de ură/ încremenesc în ţurţuri reci pe gură/ şi-alerg, lup trist şi cenuşiu, pe stradă,/ cu sufletul de viscol şi zăpadă.” (Iarna e tot aici, aprilie 1986).
Noapte, întuneric sunt coordonatele anului 1989: „Ne furişăm spre noaptea de afară/ şi nu ne ştim când ne-ntâlnim pe scară.” (Romantica). „De prea mult întuneric nu-ţi văd părul/ şi braţele şi ochii mari,/ neliniştită pasăre, dispari/ sub aripă ca melcii în cochilii.” (Poem neterminat).
Poetul face o mărturisire de credinţă: „Versurile mele, iată, îţi spun adevărul în faţă,/ pentru tine le-mbrac/ în haine de duminică/ ţesute cu migală/ să-ţi pară mai curate şi mai luminoase,/ dar, căutând în ele adânc,/ vei găsi tristeţile de miercuri/ şi aşteptările de luni/ şi-ncrâncenările de vineri/ şi spaimele de joi/ şi neliniştea de marţi/ şi strigătul de sâmbătă, doar hainele de duminică sunt pentru tine,/ ca să mă poţi privi mai atent/ şi mai tandru./ Toate celelalte sunt ale lumii întregi.” (Haine de duminică).
Frumuseţea poeziei lui Titel Constantinescu stă în armonia versurilor. De la început până la sfârşit, fiecare poezie este un bulgăre de lumină, o lumină răscolitoare, care te cuprinde într-o tristeţe dramatică. Tristeţea lui se poate numi dor. Un dor nebun de ceea ce se numeşte viaţă şi, mai ales, de perisabilitatea vieţii umane, în atâtea şi atâtea variante. Poetul se dovedeşte şi o înaltă conştiinţă civică, cititorul în urma lecturii poeziei lui Titel Constantinescu poate face o radiografie a societăţii româneşti.
În ianuarie 1990 în „Numărătoare de-a-ndăratelea” autorul se dovedeşte barometrul societăţii româneşti: „Aici ne oprim, respirăm o clipă / ne spunem, iată-ne/ şi la 45,/ de-aici a-nceput totul:/ să nu ne mai iubim, să nu ne mai ştim, să nu mai fim…/ Vom reveni la ceea ce suntem. Pornim din nou numărătoarea./ Dar cu-nceputul./ 1… / şi aşa mai departe.”
Dar ce a crezut că va fi sublim moare într-o altă noapte rea: „Şi lacrimile noastre şi ţipătul deschis,/ tot ce-am crezut să fie sublim, concret, decis,/ sub ochii noştri moare de-o altă noapte rea/ şi iasmele ruşinii din nou în noi mustesc…” (Şedinţă de parlament, mai 1990).
Fie ca acest volum, „Câmp cu margarete,” la care adăugăm „Moda de toamnă,” să-i acorde locul meritat în literatura română.

Melania Cuc

Samson Iancu scrie ca şi cum ar cresta carnea obrazului în brici

„Am să te îmbrac în aur Finlandooooooo!” – fie şi numai la atât s-ar putea reduce această odisee de nomad de după 1989, asta, dacă această carte ar trebui simplificată la o singură sintagmă.
În fiecare dintre noi mai trăieşte copilul care şi-a dorit cândva să plece cu şatra ţigănească ori cu circul. Necunoscutul fascinează, libertatea asumată este ca o capă roşie dinaintea taurului din arenă.
Chiar dacă nu toţi avem curajul să luăm în răspăr drumurile Europei, să trăim cu dragoste şi durere aventura, suntem tentaţi s-o facem comod, livresc, îmbibându-ne cu acel exotism plin cu bube-dulci şi nestemate veritabile.
Cartea lui Samson Iancu este o radiografie pe un segment social complex, dublată de un talent nativ şi o putere aproape hipnotică de-a atrage cititorul pe text.
Ţiganii! O seminţie fascinantă prin colorit de foc de tabără, libertatea cuţitului care spintecă în carnea iubitei, galopul cailor sălbăticiţi în galopuri… totul este trecut prin metamorfoza cumpenei de milenii şi redat în tuşe sigure, într-un portret colectiv de un primitivism care se loveşte de civilizaţia opulentă a Europei de la începutul Mileniului Trei. Poate fi, de ce nu, şi un document de epocă.
Căutam să plecăm în vacanţă în lumi vechi, în locuri ca şi inexistente, dar nu ştim prea multe nici despre ţiganii care au rupt frânghia frontierelor fizice şi culturale.
În cartea „Ţiganii, aurul şi diamantele…”, Samson Iancu ne aruncă în „groapa cu lei” a contemporaneităţii. Recunosc, nu am citit niciodată pană acum o carte scrisă în mare parte în jargon, o carte prin care să mi se deschidă o breşă clară către o societate despre care nu ştiam decât ceea ce mi s-a oferit prin documente oficioase sau prin ştirile din ziare.
Tot acel furnicar, ca într-un stup bine coordonat prin legi universale, dar situat, de noi, în lestul vieţii, peisaj de care am fost învăţaţi să ne ferim ca de molima contagioasă, lumea pestriţă care a emigrant imediat după 1989, este preluat în cartea lui Samson, şi disecat la sânge. Aşa, ca pe o masă chirurgicală, sunt scoase viscerele personajelor, analizată situaţia şi apoi totul este repus la locul său în întreg. Trupul omului este ridicat pe picioare şi învăţat să meargă. Adică, să facă ceea ce ştia dintotdeauna.
Am găsit interesante paralelismele, aparent ca fără afinitate cu subiectul cărţii, amintirile autorului cele mai pregnante, pe care le-a purtat în „rucsac” de-a lungul şi de-a latul continentului, în lagăr, în încăierare sau în momentele de dragoste. Poarta Sărutului, suflul de bibliotecă, prezenţa mamei… fragmentele din viaţa „normală” sunt postate ca într-o peliculă în jocul de creaţie al cărţii, – realizând nuanţa, diferenţa dintre Alb şi Negru, dintre Bine şi Rău, asta, doar dacă Pozitivul şi Negativul mai au relevanţă într-o lume în care apatridul, fugarul, emigrantul … pot supravieţui din amintiri, aur şi diamante…
Samson Iancu expune o lume nebună din chiar interiorul acesteia. Este ca într-o eliberare, scrie cu voluptate, folosindu-se de jargon cu bucuria unui puşti care a dat iama în vitrina cu acadele. Sparge tabu-uri şi legi nescrise, scene de viaţă extraordinară ca vitalitate sunt aduse dinaintea cititorului, care este, pe rând, surprins, oripilat, fascinat, tentat să se pună în locul personajelor.
De-a lungul lecturii am găsit scene de un realism magic, hilar, tragic. Eliberări de energie antheică pe care, recunosc, o bănuiam că ar putea exista într-o falie socială pe care o ignorăm, dar o priveam cu teamă de necunoscut.
Ei nu sunt ca mine! Îmi ziceam. Acum mă întreb: Care e cel bun? Care e cel rău? Nimeni nu ştie. Libertatea în sine, în cartea asta, devine litera Legii universale, şi banii, nestematele, aurul sunt doar detalii reduse, pe rând, la perpetuarea speciei unei seminţii atât de puţin înţeleasă. În lumea asta, până şi dragostea-i năbădăioasă, bărbat şi femeie – care pe care – se luptă şi se împreunează precum panterele în savană.
Schimbarea de mentalitate, puterea de adaptare, mimetismul câştigat prin exerciţiul supravieţuirii, forţa de-a îndura destinul cu orice riscuri, sunt teme pe care autorul le abordează cu o sinceritate debordantă fără să se teamă că ar putea deranja cititorul.
Lumea este ca lumea, şi lumea lui SAMSON IANCU este precum carpeta de pe peretele unei case de mahala – o ţesătură în care femeia oacheşă şi cu cercei din aur-sadea, retează în incisivii ca de sălbăticiune tânără, tija unui trandafir sângerând. Roşu! Durerea nu mai contează. Patima musteşte, se învârtoşeşte în cartea de faţă.
Există o „faun㔬, în care personajele au nume dintre cele mai ciudate, fără să aibă acte de stare civilă şi nici convenţii legiferate, – este un LOC – miracol. Pulsul clipei se zbate în jugulara copilului care creşte fără acoperiş deasupra capului, pulsul mişcă laptele în sânul femeii care face dragoste în apele Senei, aşa, ca la începutul de lume. O femelă şi un mascul sfidând civilizaţia şi regulile impuse prin codurile de convieţuire într-o Europă ca o Doamnă bătrână.
Dincolo de instinct şi supravieţuire, personajele cărţii îşi trăiesc „visul-american”, aruncând în jocul vieţii toate „cărţile”. În dragoste şi în lupta pentru bani totul este posibil. Personajele se bazează nu atât pe hazard, cât pe intuiţie, pe atracţia pe care o au pentru metalele şi pietrele scumpe, din generaţie în generaţie, de-a lungul migraţiei lor, ca neam, de peste o mie de ani. Universul lor este la degetul mic al scriitorului, care observă, notează, îi nemureşte prin carte, aşa cum sunt, cu viciul şi talentul pe care îl poartă fără fandoseală, fără frică de păcate.
Cartea nu poate fi povestită, ea trebuie citită, şi pe fiecare pagină cititorul să facă un exerciţiu de toleranţă pentru personajele care ar putea fi, de ce nu, un eşantion preluat din realitate.
Dar cine este SAMSON IANCU? Cum reuşeşte un scriitor să performeze în redarea unei lumi, pe care nici măcar Eugen Barbu, în „Groapa” din mahalaua Oatului nu a reuşit să o ilustreze cu atâta veridicitate?
Cine este omul care a vrut şi a reuşit să trăiască în mijlocul unor oameni vicleni ca şarpele, iuţi la mânie ca mânzul sălbatic?
Cum nu am avut privilegiul să-l cunosc personal pe Samson Iancu, voi cita pentru dvs. din postfaţa cărţii: ,,Autorul s-a născut la Bucureşti, în data de 23 aprilie 1953. Absolvent al unui liceu de istorie-filologie la Craiova. A fost crescut într-o casă de copii din Târgu-Jiu, fiind bibliotecarul casei timp de şase ani şi având atracţie pentru artă şi literatură. De altfel, această pasiune se va converti mai târziu într-un mare interes pentru bijuterie şi gemologie (pietre preţioase), fascinat şi extrem de curios de un domeniu aproape inexistent în România: studiul pietrelor preţioase şi semi-preţioase.
Participant la Revoluţia din decembrie 1989. Presa locală – după cum putem citi în „Revoluţia, văzută şi trăită de presa locală” de Şerban Comănescu (articol apărut pe site-ul www.editie.ro/LIBERTATE) – citează printre componenţii Consiliului Judeţean Dolj al FSN personaje precum: „generalul Dumitru Roşu, Ion Licu (director la Electroputere), Tudor Gheorghe, Mugur Mihăescu (Vacanţa Mare exista şi pe atunci, doar că nu apărea la televizor!), Constantin Şerbănoiu (nedevenit încă Dilly), Iancu Samson (un privatizat precoce, din comunism, deţinător al dughenei de încărcat brichete de pe Lipscani), Marin Vrapcea (socrul lui Rodion Cămătaru şi director la IUG).”
După revoluţie, emigrează odată cu sutele de mii de români plecaţi împreună la bine şi la rău, cuprinzând în fapt toate categoriile de cetăţeni români şi de etnie ţigănească. Este emoţionant episodul plecării, cu băiatul cel mic luat în rucsac, cu doar 11 dolari în buzunar etc. Aventurile sale şi ale altor cunoscuţi cu care se intersectează fac obiectul acestei cărţi.
Ambiţios, iubitor de arta bijuteriei şi de antichităţi, reuşeşte în cele din urmă să se integreze în Franţa, să muncească şi să câştige foarte bine, devenind un cunoscut expert în pietre preţioase.
Iubitor al pietrelor preţioase şi al literaturii, începe să scrie primul său roman autobiografic în 2008. El va fi urmat de o altă carte în care sunt povestite alte întâmplări din viaţa emigranţilor, care ne pot face să înţelegem mai bine tabloul Europei de azi şi, în general, al lumii în care trăim sau, mai exact, al părţii sale nevăzute şi necunoscute marelui public. Aşadar, alte evenimente senzaţionale vor reţine cititorii în romanul ce se află în pregătire.
Iată o biografie, prin ea însăşi devenind o pagină de roman de aventuri furtunoase. Samson Iancu este scriitorul care împrospătează literatura contemporană cu poveştile care, dacă nu ar fi spuse… am crede că nici nu au existat.

Menuţ Maximinian

Aici, acolo

Perfida îşi ţese pânza
Ce miroase a moarte,
Peste drum de zi
Se zbate o fiinţă.

Aici, păienjeniţa vrea sânge,
Din trupul de fluture,
Într-o luptă a nedreptăţii,
Acul veninului străbate timpul.

Acolo, în umbra florii,
În vaietul unei lumi,
Între două ghivece maro,
Se naşte o nouă viaţă.

Dacă tu ai fi aici,
Iar eu aş fi acolo,
Între lumile noastre,
Oare ce ar fi?

Abia atunci

Când colbul de pe uliţă dispare,
Când olul de lut nu mai aduce apă,
Când Crucea din turlă se va apleca
Atunci, abia atunci…

Dacă oamenii nu se vor mai saluta,
Dacă iarba nu va mai creşte,
Dacă urâtul va umple cărarea sufletelor,
Atunci, abia atunci…

De va fi lumea fără rugăciune,
De va fi omul fără inimă,
De va fi uitată Icoana,
Atunci, abia atunci…

Da, abia atunci e vremea
În care soarele nu ne va încălzi,
În care îngerii vor spune versul Venirii,
În care El va fi pe Calea Cerului,
Întru Judecata fiecăruia.

Altfel de suflet

În parc, pe coama suferinţei,
Însoţit de porumbei îşi spune gândul.
Scaunul care-l ţine ca o forţă,
Desparte lumea în două.

Brunetul împovărat de Cruce,
Cu picioare fără de folos,
Îşi îndreaptă fruntea spre Cer,
Aşteptând clipa ce-i e dată.

Dacă bunătatea s-ar transforma în energie,
Iar inima în putere,
Atunci ar fi simplu să umble din nou,
Ca un copil pe drumul biruinţei.

O Doamne, dă-mi puterea de a mă ridica,
Dă-mi o parte din fericirea îngerilor Tăi,
Dă-mi şansa de a alege calea,
Tu, doamne, dă-mi paşi aici, acum…

Miez de Rai

În tinda raiului mioarele pasc din iarba grasă
Crescută pe oase de sfinţi,
Întru aşteptarea apei
Adusă de femeia văduvă.

Aici, nebunia pentru Hristos
Nu are leac pământean,
Pentru scânteia de Adevăr,
Călugărul dându-şi sufletul.
Ţara dorului de Iisus,
Mândră ca soarele de pe cer,
Unde pietrele se înmoaie sub glasul Îngerilor,
Şi munţii se apleacă pentru a fi mângâiaţi.

Infinitul dumnezeirii e în inima mea,
Pe zidurile temniţei este cuvântul Tău,
Credinţa stă demnă în picioare,
Nimic nu se pierde, totul se câştigă.

Printre nori

Când sticla de la lampă crapă sub ger,
Cerul e sprijinit de vârful căpiţelor de otavă.
În munţii zăpezilor dacice
Satul pluteşte pe apele norilor.

Sfârcurile mugurilor tresar,
Vine primăvara, o simte calul alb,
Pe uliţa din capătul de sus al lumii
Oamenii îşi leapădă cojocul vorbei.

Nu e nevoie de fluier,
Mioarele pasc în voie iarba îngerilor,
Pe cărarea cât un fir de aţă,
Trece nepăsătoare nemurirea.

Când focul de Blagoveştenie îşi uneşte fumul cu norii,
Biserica înfiptă în mijlocul satului e deschisă
Miroase a Cer, urâtul iese din suflet,
Iar Maica Sfântă bea ceai din fructe sălbatice cu muritorii.

E vremea nunţilor

Maruşca păşeşte sănătos pe sumanul stăpânului
Are două mustăţi de lapte,
Doi ochi de smoală
Şi o blană de tigroaică.

A înfiat un căţel,
Care suge lapte de mâţă,
Primeşte alinturi de om,
Şi are sânge de şarpe.

E vremea nunţilor,
Motanul în călduri miorlăie,
Ţopăie, zgârie,
Întru ademenirea iubitei prăzi.

Roţile

Pe piatra colţuroasă roţile găsesc drumul,
Osiile unse sună agale.
Mai e un pic şi vine primăvara.
De dincolo de măgură, pe coama lemnelor,
E linia albă a vieţii.

Feciorii ăştia în blugi nu mai merg în armată.
Stau pur şi simplu.
Le apăra patria negrii străini.

Viaţa satului curge liniştit
Nici prea repede, nici prea încet.
Clopotul este cel care sparge liniştea,
Întru anunţarea sentinţei.

Ca o molimă vine peste sat vestea
Lumea nu mai are vise.
S-au înjumătăţit la creşterea tva.
A mai rămas doar cântecul cucului.

În biserica din bârne se şopteşte rugăciunea,
Norii sunt daţi la o parte, iar Dumnezeu zâmbeşte.
Ştie că dincolo de Dealul Săcăturii
Mai sunt oameni.

Mister

Gaşca luă la pas subteranul
Sfâşiind pântecul metropolei.
Tainele îngropate de monştri,
Îşi fac sălaş în suflet.

Nervurile din carapacea ţestoasei,
Sunt inventariate de piciul plictisit.
O poţiune magică,
Îşi aşteaptă recrutul.

Aş bea 100 de vodcă,
Ca intrat în subteran,
Să văd cărămizile bibliotecii,
Cu ochii înăbuşiţi.

Viermii ăştia graşi,
Sunt din pământul meu,
Iar lăcustele de împrumut.
Mai am şerpi orbi şi şobolani cântători,
Din flora acidă.
Toate cu suflet.

Neamul tău

De trei ori a cântat pasărea,
Până când a primit colierul de piatră.
Pe drumul de car,
La fiecare sărbătoare se aud paşii babelor.

Pe Crucea din uliţă,
Stă nesimţită la soare o şopârlă.
Privind la Isus, te apucă frica,
Scuipi în sân în ceasul rău.

Un deal, o vale, iar valuri de dealuri,
Nori destrămaţi,
Iar dincolo neamul tău.
Iar tu ai părăsit lumea şi locul.

Ţuică şi lapte

Rostul lui e să aducă laptele.
Îşi bea porţia de ţuică, apoi vorbeşte cu oile lui.
Şi laptele vine în găleată.

Coboară din muntele sacru,
Cu paşi adânci în molul drumului.
Sfios ca o domnişoară,
Se aşează la masa din piaţă.

Are taxele la zi.
Şi laptele cel mai bun.
Cu gust de iarbă aromată,
Cu grăsimea sondată.

După ce domnii sar ca lăcustele,
Laptele se evaporă.
Iar Gavrilă, cu oboseală bătută în cuie, ca Isus,
Urcă muntele alb.
Mâine iar ţuică, lapte, domni…

Mască

Moartea rânjeşte prin sticla fumurie.
Îşi aşteaptă prada.
Râde, apoi plânge,
Iar sufletul e acum fluture.

Dealul a venit la vale cu pădure cu tot.
Drumul a fost acoperit.
O altă viaţă nu mai poate fi aici.

Moartea îşi schimbă chipul, ca o salamandră.
E peste tot, albă sau galbenă, neagră sau sură.
Sub pat sau pe tavan, în oale sau în sobă.
Vine din aer, din apă, din pământ, din foc.
Îşi arată dinţii. Iar cei dragi îi cad pragă.
Până la a doua venire mai e cale…

Turism

Purtat pe furci de sat,
Obrazul îi este zgâriat de crengile obraznice.
Azi nu mai poţi fi nici haiduc,
Dreptatea îşi sapă singură groapa.

Un nuc imens a mai rămas din legendă,
Restul e praf purtat pe picioarele turiştilor.
Am vândut ţara ieftin,
La prima agenţie grecească.

Apa munţilor refuză să mai cadă la vale.
Îmbuteliată de concern îşi pierde viaţa.
Rămâne doar amintirea.

De după brazi se aude un şuier,
E vântul din ţara rece,
Acolo încă nu a pătruns
Civilizaţia distrugătoare.

Premiul

Îşi numără cărţile.
Nouă.
Le-a luat la ofertă, pe un kil de vin, de la bătrânul ce vinde ziare la oraş.

În bezna ce stăpâneşte căsuţa de lângă pădure,
Aprinde lumina.
Un lămpaş obosit îi dă dreptul de a citi.
Repetă în gând, apoi cu voce tare.
Comentarii şi iar comantarii.
Mâine are olimpiadă la română.

Copilul ăsta învaţă bine, spune tata.
Să-l ajutăm cu ce putem, zice bunicul.
Mama tace. E moartă de mult.
Ionuţ are 12 ani şi griji de om matur.

Are două rânduri de haine.
Cu unul mulge vacile, cu altul merge la şcoală.
Pe jos, 5 km.
Mai întâi vinde laptele la piaţă,
Apoi se duce spre carte.

E ziua olimpiadei.
A pornit la drum. Câinii răcnesc tot mai înfundat,
Lătratul lor nu se mai aude de ger, a îngheţat.
Luna se răsfrânge în bucăţi pe crengile pline de omăt.
E doar el, luna şi lupii.

Molfăie un corn de pită,
Când ziua coboară printre fulgi,
Frânturi de texte îi dau târcoale.
Îl salută Coşbuc, Arghezi, Eminescu şi Stănescu.
Mai e vreme de patru ceasuri şi premiul va fi al lui.