Spații culturale nr. 17 (9)

IONEL NECULA

Eminescu şi fundamentele statului de cultură

Ca multe din problemele evoluţiei româneşti, şi cea a epistemologiei statului naţional român a intrat în atenţia cărturarilor noştri târziu, după ce în Occident teoreticienii îi cam exploraseră temeiurile teoretice şi principiile epistemice. Filosofia europeană începuse să se particularizeze, să capete conturul şi fizionomia comunităţii pe care o reprezenta, să devină naţională, iar tendinţa se va accentua mai pregnant după ce Wilhelm Wundt îşi va publica lucrarea Naţiunile şi filosofia lor, care a încurajat particularizarea viziunilor filosofice şi replierea lor pe trunchiul unor realităţi etnice distincte.
Ca ţară ce-şi cărăuşea povara unor întârzieri de evoluţie, România reclama şi ea nevoia unor clarificări doctrinare, nevoia de a-şi plia speculaţiile pe particularităţile firii româneşti, după modelul abordărilor din Apus. Sigur, ideea va căpăta amploare în perioada post-eminesciană, dar poetul are meritul de a fi sesizat-o in nuce şi de a fi prefigurat-o prin notaţiile sale ocazionale disipate prin manuscrisele sale.
Eminescu s-a implicat în epistemologia statului român, aşa cum se ipostazia la acea vreme pre şi post-independenţă, convenind să facă de cap limpede la problemele întârziate ale ţării într-o vreme când, vorba lui Maiorescu, erau toate de făcut. Pentru junimiştii grupaţi în jurul lui Maiorescu, cei mai mulţi dintre ei formaţi la Universităţile germane, realitatea românească se profila nu numai ca întârziată, dar şi indecisă în ceea ce priveşte direcţia de evoluţie, sensul şi noimele devenirii istorice. Mecanismul vieţii politice de stat se arăta greoi, pătimaş şi improductiv, iar cei ce se aruncau în vâltorile lui aveau puţine şanse de a se face profilactici şi salubrizanţi. Politicienii români pendulau între recunoaşterea voievodului îngăduitor şi ciamburia din teritoriu, unde arendaşul şi latifundiarul făceau legea şi sancţionau discreţionar orice formă de neascultare. Funcţiona rotativa guvernamentală, dar dezechilibrul dintre guvernările liberale şi cele conservatoare era imens şi bine marcat în tentativele de construcţie a României moderne.
Eminescu a avut nenorocul să facă publicistică exact în timpul lungii guvernări liberale (1876-1888) şi trebuia, cum stă bine unui ziarist, să ia atitudine şi să combată, cu precădere, partidul aflat la putere – prin natura lucrurilor mai expus la reacţii critice şi la o abordare mai oţărâtă. Nu s-ar putea spune că i-a cruţat pe conservatori, dar, nefiind implicaţi direct în actul de guvernare, erau mai puţin expuşi exerciţiului critic. În centrul atenţiei erau liberalii, care, prin sporirea aparatului fiscal şi birocratic, prin consolidarea statului poliţienesc, păreau specializaţi în risipirea nechibzuită, discreţionară, şi clientelară a resurselor ţării. Trebuia să ia atitudine faţă de acea deşănţată vlăguire a bugetului, datorită mulţimii sinecurilor introduse – nu după necesităţi şi competenţe, ci după pretenţiile şleahtei politice, care trebuia cadorisită pentru serviciile electorale arătate.
Verva oţărâtă a poetului îşi trăgea substanţa din observarea acestei realităţi, dar concorda şi cu politica partidului conservator, căruia gazetarul, indirect îi făcea un mare serviciu. Prezenţa poetului la oficiosul partidului conservator, „Timpul”, se datora nu atât unor afinităţi doctrinare, cât amiciţiilor sale cu fruntaşii partidului conservator şi, desigur, dezavuării politicii liberale. De fapt, ţara întreagă era exasperată de îndelungata aşezare în exerciţiul puterii a liberalilor, încât atunci când a trebuit să predea puterea conservatorilor în ţară, s-au organizat manifestaţii mai entuziaste decât la declararea independenţei.
Din nefericire, venirea la putere a conservatorilor, în 1888, nu l-a mai găsit apt de exerciţiu gazetăresc, aşa că nu ştim cum ar fi arătat verbul lui Eminescu în timpul guvernării conservatoare. Putem însă bănui c-ar fi fost la fel de consecvent cu principiile sale ferme şi statornice în ceea ce priveşte ţara şi destinul ei în lume. Căci Eminescu nu făcea doar o critică accidentală şi punctuală la actele administraţiei liberale, ci privea problemele evoluţiei româneşti dintr-o perspectivă filosofică largă, detaşată de ceea ce este aleatoriu şi vremelnic în spiritul românesc.
Era încredinţat că România nu-şi va putea croi un vad propriu de afirmare în lume decât printr-o râvnă creatoare încorporată în fapte de cultură convingătoare, singurele care pot neutraliza tendinţele de dominaţie pritocite, mai mult sau mai puţin mascat, de imperiile vecine. Ideea era mai veche, poetul o creditase încă din timpul manifestărilor de la Putna din 1871, desfăşurate sub deviza cultura este puterea popoarelor, dar acum, în anii de trudnicie gazetărească, când România intrase deja într-o altă fază de evoluţie, problema era aşezată în termeni mai fermi, mai motivaţi şi mai bine precizaţi epistemic. Înregistrând cuvintele unui diplomat englez, adresate domnitorului Carol I, că România este destinată a juca un rol civilizator între popoarele din Orient („Curierul de Iaşi” din 6 oct.1876), Eminescu se arată măgulit şi le reproduce cu satisfacţie. Ulterior, va preciza cu mai multă tărie că izbânzile din domeniul culturii şi ale valorilor pun mai bine în evidenţă meritul popoarelor mici (ca al nostru) şi le scoate de sub incidenţa dreptului celui mai puternic. Trebuie, scria poetul în „Timpul” din 22 iulie 1880, să fim un stat de cultură (subl. n.) la gurile Dunării; aceasta este misiunea poporului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele străbunilor noştri (Opere, vol. XI, P.311). Care sunt fundamentele statului de cultură imaginat de Eminescu? E adevărat că poetul nu şi-a articulat conceptul în toate determinaţiile sale, dar găsim, cercetându-i risipirile publicistice, toate elementele constitutive, care să-i configureze funcţia catalitică şi paradigmatică pentru înţelegerea evoluţiei româneşti.
Componenta esenţială a statului de cultură este, desigur, cultura, creaţia spirituală şi multitudinea valorilor plăsmuite de un popor, care să-i asigure un loc privilegiat printre popoarele lumii. Valorile culturale sintetizează cel mai bine energia spirituală a poporului român şi-l ajută în redobândirea vechii demnităţi pierdute, a celei de pe vremea lui Matei Basarab, bunăoară, când românii erau relativ unul din popoarele cele mai culte din Europa (ms.2257, p.415). Resurecţia acestui elan cultural are o semnificaţie panoramată întrucât aici, între hotarele strâmte ale Tării Româneşti, trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute fraţii noştri de prin ţările de prim prejur, dimpreună cu celălalte popoare mai înapoiate decât noi. Ideea o vom regăsi, aproape nemodificată, câteva decenii mai târziu şi la Cioran, care, la fel, credea că România este menită să joace un rol privilegiat printre popoarele din Balcani.
Eminescu era convins că esenţa spiritului românesc trebuie extrasă din firea nepervertită a celor ce reprezintă talpa ţării, a oamenilor simpli de la ţară, din cătune şi colibe, a păstorilor, plugarilor şi prisăcarilor care tezaurizează cel mai bine mintea clară şi sănătoasă structurată în ceea ce se numeşte bunul simţ.
Nimic nu poate asigura mai bine propăşirea unui popor ca investiţia în cultură şi în creşterea nivelului spiritual al comunităţii. E matematic sigur cu toate astea că tot ce se face fără o dezvoltare paralelă a culturii în zadar se face, că orice progres real se operează nu în afară, ci înlăuntrul oamenilor (Timpul din 12 oct. 1882)
Deseori Eminescu asociază starea de cultură a unei comunităţi cu moralitatea, cu conduita şi comportamentul moral. Cu cât un popor are un nivel de cultură mai ridicat, cu atât este mai dispus să înţeleagă şi să respecte noimele şi convenţiile sociale, spre deosebire de Schopenhauer, care respingea orice formă de progres, oportunităţi subiective corelative; o naţiune îşi conservă specificul şi distincţiile prin ereditate şi-şi apropie abilităţi şi caracteristici noi prin adaptabilitate – principiu progresiv prin care caută să-şi apropie aptitudini nouă ce le impune noul mediu înconjurător (Timpul din 12 oct.1882). În strânsă legătură cu aceste oportunităţi, Eminescu explică şi conceptul nivelului de cultură şi al stadiului cultural ce caracterizează un popor într-un anumit moment al evoluţiei sale Un popor incult care tinde cu stăruinţă, însă gradat, de-a ajunge la civilizaţie, care se desprinde el însuşi zi cu zi a-şi apropia îndemânările şi cunoştinţele altora, ajunge în adevăr să egaleze pe ceilalţi. Dar la aceasta nu gândeşte nimeni. Lucrul la care aspiră toţi este a se folosi numai de avantajele civilizaţiei străine, nu însă a introduce în ţară condiţiile de cultură sub cari asemenea rezultate să se producă de sine. (Ibidem).
În deplin acord cu teoria maioresciană a formelor fără fond, Eminescu nu repudiază nevoia împrumutului unor forme din Occident, dar insistă că nu trebuie să se facă din aceasta o regulă, să se neglijeze fundamentul dinăuntru, să se ignore nevoia producerii de sine. Sesizase bine că importul masiv de forme etranjere are ca rezultat sincronizarea statului român cu ceea ce se înfăptuia în Apus, dar indică şi o anumită impotenţă intelectuală, o incapacitate funciară de a-şi plăsmui structuri proprii – compatibile cu realitatea naţională statornicită în timp, în istorie şi fixată în datini, obiceiuri şi tradiţii. Diferenţa de nuanţă dintre teza lui Eminescu şi abordarea pontifului junimist era evidentă. În timp ce Maiorescu sublinia apăsat nepotrivirea dintre formele preluate din Occident şi starea înapoiată de lucruri de la noi, Eminescu se înfăţişa ca un protector al fondului autohton, pe care-l dorea sănătos şi curat, neafectat de formele transplantate din Apus.
A înţeles bine conceptul de civilizaţie şi-a fost foarte aproape de anticiparea ideii lui Spengler, a fracturii dintre civilizaţie şi cultură. Condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine, fără ca să existe corelativul ei economic, e curat muncă zadarnică. Deşi esenţială, singură cultura, creaţia de valori spirituale, mai preciza Eminescu, nu poate să susţină întregul eşafodaj al statului de cultură a cărui înfăptuire reclamă conjugarea mai multor componente endemice. Cel mai adesea, ideea este asociată cu moralitate şi cu starea de civilizaţie, dar şi cu limba, cu religia şi cu instituţia bisericii al căror rol catalitic în viaţa comunităţii îl subliniază neobosit în toată activitatea sa publicistică. Vreme îndelungată, în evoluţia societăţii româneşti, naţionalitatea era adeseori confundată cu religia (…) Dar de la reformaţiune încoace, la noi îndeosebi de la Matei Basarab, care-a dat poporului unitatea de limbă şi de credinţă, deznaţionalizarea chiar individuală e aproape cu neputinţă. Cărţile de sub Matei Basarab sunt pentru români ceea ce Biblia lui Luther a fost pentru popor deosebit, incapabil de-a se confunda cu altele, şi care, cu toată împrăştierea sa politică, rămâne unul şi acelaşi. (Opere vol.XIII, p.270). Dar poetul mai precizează ceva; precizează că, pentru a-şi exercita rolul sinergic şi catalitic în viaţa comunităţii, biserica ar trebui să fie deasupra partidelor şi ar avea datoria de-a apăra interesele ei proprii, iar nu a se face sprijinitoarea cutărui sau cutărui partid politic. (Opere, vol.XIII, p.132).
Omenirea n-a descoperit nimic care să suplinească sau să se substituie rolului binefăcător al bisericii în viaţa comunităţii. Iată două mii de ani aproape de când ea (biserica şi învăţăturile evanghelice ad.n.) au ridicat popoarele din întuneric, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Religia, mai preciza Eminescu, a furnizat omenirii modelul uman ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Statul de cultură nu poate fi conceput fără sâmburul vecinicului adevăr semănat în lume de nazarineanul răstignit (care) a cătat să se-mbrace în formele frumoase ale bisericii (Opere, vol XVIII, p. 134).
Dar, vorbind despre modelul axiologic propus de biserica autocefală românească în viaţa comunităţii, Eminescu nu pierde din vedere raporturile ei conducerea statului, înfrigurarea cu care cei aflaţi în efemere funcţii de conducere politică, îşi asumă, după modelul domnitorilor vechi, învăţăturile creştineşti şi cată să se ţină în spiritul lor. Era un obicei ca Domnul, în ajunul (zilei, ad.n) de a se urca pe tron, să se închidă în zidurile unei vechi mănăstiri şi să treacă, într-o reflecţie de zile întregi în revistă trecutul ţării şi al strămoşilor ca, faţă cu zgomotul asurzitor al actualităţii să-şi deschidă ureche sufletească în linişte şi în tăcere legendei trecutului. Există încă în manuscris o carte românească numită Ceasornicul Domnilor care cuprinde în mai multe volume atât înfăţişări din viaţa trecutului cât şi norme de virtute şi înţelepciune. Era grea în adevăr sarcina unui Domn în zilele vechi, care împreuna în el adeseori toată răspunderea şi toată suveranitatea naţională şi ei erau prea buni creştini şi prea buni patrioţi pentru ca menirea misiunii lor pe pământ să nu le atingă sufletul într-un chip dureros (Opere, vol.XII, p.169).
De cele mai multe ori, când vorbeşte despre funcţiile duhovniceşti ale bisericii, Eminescu face apel şi la istorie, la felul cum şi-a grădinărit misiunea în trecut, de-a lungul evoluţiei statului român. Activitatea bisericească era privită complex, şi perspectivant în ansamblul înrâuririlor ei socio-culturale şi în opoziţie cu situaţia din vremea sa. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care, în înţelegere cu domnii de atunci şi c-un sinod general al bisericii noastre, au întemeiat acea admirabilă unitate care-a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi, una şi nedespărţită în palat, în colibă şi-n toată românimea, şi-ar face cruce creştinul auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie şi păstrul limbei n-o mai înţelege (Opere, vol.X, p.394).
În vremurile vechi, medievale, când statul român nu-şi activase încă întreaga autoritate instituţională, biserica, mai spune Eminescu, a fost maica spirituală a neamului. Ea, în vremea lui Matei Basarab şi a lui Varlaam a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului (Opere, vol.XII, p.80).
În timp ce alte biserici ortodoxe surori şi vecine au arătat veleităţi de papism (biserica bizantină), de cezaro-papism (biserica rusă), biserica noastră a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalităţile sociale (Opere, vol.XI, p.305). Publicistul-poet nu pierde din vedere că biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin lângă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise.(Opere, vol.X p.187).
Mai mult, ea (biserica ortodoxă) a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizaţia politică şi economică. Astfel întâmpinăm în oraşele mari biserici care aparţineau fiecare la câte o breaslă, iar în Ardeal vedem că ea a devenit totul pentru români: ea organizează şi întreţine învăţământul primar, cel secundar clasic chiar şi cel real al poporului. Preotul de-acolo n-a învăţat numai canoanele, ci şi disciplinele economiei de câmp; el e învăţător şi sfătuitor în interesele morale şi materiale, ba chiar în cele juridice, ale poporanilor săi (…) Firele vieţii religioase se ţeseau în tot organismul social; în familie, în şcoală, în relaţiile economice chiar. Mănăstirile cele mari erau ateliere de industrie: se tornau litere, se ţeseau materii de lână, se lucra lemnărie de toată mâna, ba erau şi fonderii de turnat metale (Opere, vol.XI, p.325).
Insensibil la problemele istoriei, Eminescu nu s-a arătat niciodată, iar opera sa publicistică chiar are nevoie de un fundal panoramat şi de o perspectivă de ansamblu pentru a-şi sedimenta paradigma statului de cultură. Istoria omenirii, spunea într-o scrisoare deschisă adresată lui Dumitru Brăteanu şi publicată în Telegraful din 18 august 1871, e desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu (Opere, vol. IX, p.99). Această idee formulată la doar 21 de ani o va tezauriza obsesiv în toată publicistica sa ulterioară. Fără cultura trecutului, va sublinia şi în articolul publicat în Timpul din 22 iulie 1880, nu există iubire de ţară (Opere, vol.XI, p. 259).
Dar ideea statului de cultură ar fi fost incompletă dacă poetul n-ar fi inclus între componentele ei şi datina, tradiţia şi obiceiul pământului, aşa cum s-au statornicit în istorie şi cum s-au conservat prin transmisia nealterată de la o generaţie la alta. Poporul român se mulţumeşte cu puţin; se mulţumeşte să ţină c-o copilărească iubire la cele moştenite din vechi într-ale obiceielor, a limbii, a bisericii şi nimeni nu-i va câştiga simpatia dacă nu-i va respecta aceste minime cerinţe de conservare a specificului său etnic. Nu tăgăduim că necesităţi politice pot face să înclinăm spre Austria, dar necesităţi nu simpatii. Simpatiile românilor din petecul liber al pământului lor, va stipula şi în Timpul din 19 septembrie 1880, nu se poate câştiga decât prin respectul pentru naţionalitatea lor, astfel cum se prezintă, ca tradiţie religioasă, ca datină şi obicei (Opere vol. XI, p. 337).
Cine cercetează publicistica eminesciană rămâne surprins de frecvenţa cu care poetul revine şi accentuează asupra nevoii de cultură şi, în ultimă instanţă, a corolarului acestei nevoi statuat sub paradigma statului de cultură românesc. Religia, limba, naţionalitatea, istoria, moralitatea, datina, tradiţia şi obiceiul pământului constituie temeiurile acestei idei generoase şi-i nervurizează întreaga arborescenţă epistemică. Publicistul Eminescu n-a fost cu nimic inferior poetului, doar că această ipostază – poate nu chiar neintenţionat – a fost ţinută în umbră şi depreciată, considerată ca ipostază secundară celei poetice.
Încă mai stăruim. Cel mai mult în publicistica eminesciană impresionează seriozitatea ideilor abordate, rigoarea documentaţiei pentru a-şi susţine tezele şi ideile şi expunerea lor complexă, desfăşurată, cu folosirea tuturor datelor colaterale – stilistice şi chiar anecdotice – în ipotecarea lor. De asta spun, publicistul Eminescu a fost într-o permanentă competiţie cu poetul şi nu se poate credita o ipostază în dauna celeilalte. Poetul şi publicistul cooperează, se complinesc şi se vitaminizează spornic şi reciproc.

Virgil Borcan

George Toma Veseliu: Colonia
(Noi exilaţi la Pontul Euxin)

După 33 de ani şi numai Bunul Narator mai ştie câte variante, respins de cenzură, fragmentat, prescurtat, pierdut şi rescris rând cu rând, romanul Colonia al târgovişteanului George Toma Veseliu vede în sfârşit lumina tăioasă a tiparului la deja consacrata editură „Bibliotheca”, spre finele lui 2010. Nimic ieşit din comun, veţi zice, de n-ar fi avertismentul lui George Negrici de pe coperta a IV-a, care observă „virtuţile acestui roman polifonic cu numeroase pasaje de virtuozitate faulkeriană şi cu un număr copleşitor de eroi indimenticabili”.
Epopeic, gâlgâitor, rabelaisian pe alocuri, „Colonia” îţi întinde de la prima la ultima pagină câteva capcane narative, ca pentru a-ţi testa vigilenţa lecturii. Mai întâi subtitlul propune un pact de lectură insidios, pentru că ziaristul Matei Vişan (protagonistul / narator implicat, reconvertit în profesor de ţară) nu e un Ovidius Naso exilat pentru transgresarea vreunui tabú erotic, iar Pontul Euxin, deloc primitor în realitate, alcătuieşte o zonă deluroasă, cu ţărani navetişti la sondele de petrol din Perimetrul Malu Roşu / Ocniţa / Moreni. Ar putea fi eventual o „colonie penitenciară”, ni se explică (p.225): „absolut toţi cei căzuţi în dizgraţie, în administraţie, în politică, în învăţământ urmau să treacă pe aici, pe la Ocnele Mici ot Târgovişte pentru „purificare”. Organigrama îi cuprinde printre mulţi alţii pe: primarul Walter Florescu, casierul Busuioc, profesorul-director Mişu Ionescu, secretarul primăriei Adânceanu, profesoara (o „iapă nărăvaşă”) Laura-Zambilica Poponete; câteva piese doar, pe o tablă de şah mult mai complicată, în care chiar personajele de rang inferior au un profil psihologic extrem de pregnant, memorabil. Adânceanu de pildă – un fel de Gheorghe Dinică manierat, deştept, care împrumută mereu bani fără să-i mai dea înapoi – descinde dintr-o tipologie autentic balzaciană, chiar dacă e relativ sumar conturat.
Contextul e cel postbelic al cooperativizării, cu „adaptaţi” şi inadaptabili, o lume în continuă ebuliţie, care parcă mereu aşteaptă ceva – şi totuşi nimic nu se întâmplă: „Colonia” e un exemplu perfect, mutatis mutandis, pentru un posibil „loc unde nu s-a întâmplat nimic”. Locul cibernetic prin excelenţă e şcoala generală din Ocniţa, unde se întretaie majoritatea firelor narative şi unde Matei Vişan predă limba română, dar ar putea fi la fel de bine cârciuma, primăria, izlazul unde la un moment dat copiii descoperă un cadavru (scenă decupată parcă aidoma din Moromeţii I) sau exploatarea petroliferă.
De obicei, tonul e sarcastic; un umor ţărănesc, lipsit de menajamente, ieşit parcă din pământul clisos mirosind a petrol: „Primarú e tata al comunei, trebuie să ştie tot ce mişcă şi ce nu mai mişcă pe raza comunei” (p. 205); „Brăcinarul nostru, aproapele nostru” (Brăcinar e numele unui personaj episodic); „să intre mai ales în Partid, dacă avea fălcariţă şi ştie să mănânce bine căcat” (p. 188); „Originea e sănătoasă, gândirea e sănătoasă, dar dumneata, domnule Matei, ai ieşit sănătos? Nu cumva te-ai ataşat cam mult?” (p. 188), etc.
Nu însă şi cinic. Luciditatea auctorială e uneori duioasă, profund umană, ieşind din „propensiunea mea (Matei n.n.) spre o ciudată şi neistovită poftă de a identifica oamenii”. Când, uneori, sunt mediocri, aceştia se definesc prin chiar truismele pe care involuntar le produc, şi care declanşează ironia subiacentă a autorului („Pasiunea e însăşi raţiunea de a fi”, crede un oarecare Ionicescu, care mai şi mărturiseşte că „scrie romane”). Încăierările, iubirile, intrigile, beţiile – toate au o intensitate dureroasă, aproape stridentă, dar nu mai puţin autentică. Aşa ceva şi-ar fi dorit Garabet Ibrăileanu, când îi reproşa „prea mulţii zarzări” lui Ionel Teodoreanu.
Cum spuneam însă la început, vigilenţa lecturii nu trebuie să slăbească niciun moment, pentru că romanul „scapă” în permanenţă schemelor retrospective. Realist, de acord, dar fără încrâncenarea lui Faulkner. Roman ţărănesc? Poate, dar nu poporanist, nici tocmai moromeţian şi oricum superior detaşat de epoca, în fond, lamentabilă pe care o consemnează. Din loc în loc, povestirea (le récit) e suspendată de inserturi în cea mai bună tradiţie textualistă, mai ales atunci când lectorul e invitat să umple paginile intenţionat (?) rămase albe. Apoi, din nou, sumbru: „Deasupra noastră, documentul se constituie ca un monument al Istoriei” (p. 129). Liric alteori, ca strigătul lui Fănuş Neagu: „Aud cum venele îmi cer sânge, şi vin, şi ţuică, şi femei, nu pe Ioana fiindcă te-a vrut pe tine, şi cai mă, cai pe care să-ncalec, să spintec câmpul noaptea pe lună, spre lunca Dunării”. Sau chiar pur oniric, precum în episodul halucinatoriu pe care antecedentele psihiatrice ale lui Matei, agravate de alcool, îl provoacă.
Summa summarum însă, nu trebuie văzută aici dorinţa de epatare a burghezului – cititor şi nici exerciţiile de virtuozitate pe care tribulaţiile acestei capodopere a „literaturii de sertar” (în cel mai bun sens al cuvântului) le-a îngăduit. Pur şi simplu, crede naratorul şi suntem obligaţi să-i dăm dreptate, „e posibil ca ficţiunea să devină o realitate mai adevărată decât cea pe care o trăim”. (p. 264) Realitatea unei epoci dureroase, dureros evocată. Şi totuşi cu umor şi fidelitate. Fidelitatea unei oglinzi plimbată de-a lungul unui drum.
Dar nu acesta e, în fond, Romanul?

Valeriu Sofronie

Paul Blaj şi noua astronomie a eului

După volumul de debut din 2001, ,,Muream Vorbelor”, urmat strâns de ,,Numen. Gestul Drumului”, ”Monedele Tristhaliei”, ,,Valsul Vocalei”, ,,Graiul cu accent de mort”, ,,Aristocrația foielii” și ,,Poetul miazănoapte”, Paul Blaj îşi aruncă în 2010 mănuşile brodate cu poeme – ,,Mănuşi pe nisip” (Editura Napoca Star – Cluj). Ca orice mănuşă aruncată, pe nisip sau în altă parte, cartea este o provocare adresată celor care ştiu să provoace şi să se lase provocaţi – ascultătorilor şi vorbitorilor de poezie. Temele sale sunt veşnicele teme ale celor care s-au ridicat pe vârfuri să zgârie cerul cu un cui: vidul, memoria, uitarea, plecarea, căutarea, fericirea, drumul, muzica, izolarea, moartea, liniştea, punctul de sprijin, repaosul, materia corporală şi cosmică, peronul, adevărul, veşnicia, femeia, insomnia, oboseala, rătăcirea, pomul cunoaşterii, noaptea, ploaia şi, desigur, poezia.
Voi încerca în rândurile următoare să decupez holomeric backgroundul acestui nou volum şi să-i încercuiesc subiectiv perspectivele. Voi lua ca orizont de deschidere co-prezenţele Eului. Consecvent cu o idee mai veche, după care orice autor spune mai puţin decât vrea să spună şi mai mult decât crede că a spus (Alexandru Dragomir), îmi voi asuma responsabilitatea intrării în spaţiul dintre „mai mult decât-ul” şi „mai puţin decât-ul”, acordându-mi conceptul propriu la cel al scriitorului. N-aş fi în graţiile niciunei erori dacă voi susţine prezenţa în acelaşi discurs a unei polifonii a Eurilor. Nimeni nu e singur. Solilocvialitatea vocii interioare este o caracteristică întâlnită doar la sinele bolnav sau la cel desăvârşit, îndumnezeit. Fie că stai în propria-ţi lumină, fie că ai devenit purtătorul luminii altuia, rămâi doar unul. Un unul personal sau un unul transpersonal. Omul de mijloc, cel real, este în permanenţă stăpânit de dialogul forurilor sale lăuntrice. Plictiselii metafizice a unicului discurs, i se substituie, în om, plăcerea fără obiect senzorial a discursurilor paralele. Nici autorul Mănuşilor pe nisip nu face excepţie de la regulă.
Contemplarea aspectului neschimbat al bolţii înstelate i-a determinat pe astronomi, ca şi pe oamenii cunoaşterii comune, să creadă că Universul are un caracter static. La scară mare a Universului, în afara mişcării planetelor, nu se întrezărea nicio altă mişcare. La începutul deceniului trei al secolului trecut, această imagine a început să se destrame, odată cu măsurarea primelor deplasări (spre roşu) ale galaxiilor. Locul Universului staţionar a fost definitiv luat de Universul în expansiune. Fizica, precum şi logica, nu cunoaşte toleranţa multi-perspectivelor. Este ori aşa, ori invers. Poeziei, în schimb, i se permit toate.
Două Euri se zbat în poet, şi nu pentru întâietate, rivalitate, ci pentru dialog. Logica ascunsă a creaţiei face ca sinele poetului să fie divizat. Divizat, dar nu şi împărţit. Pe de o parte, urmând regula astronomică, avem un Eu staţionar. De cealaltă parte, Eul expansiv. Să urmărim fenomenologiile fiecăruia.
Eul staţionar se simte copleşit, absorbit în cotidianul-existenţial, „retras/ în mulţimea ocupaţiilor mărunte” (din noiembrie vor rămâne pete mari pe covor), din care îi este imposibil să iasă printr-o în-continuă-contemplare-a-vieţii, conştient totuşi că nu reuşeşte să se mintă „la fel de eficient ca moartea” (idem). Orice experienţă a diferenţei îi este refuzată sau sancţionată. Existenţa trăită este una binară, asemeni locuirii în spaţiul celor două valori din care se ridica întreagă virtualitate a informaţiei. Nu întâmplător, vieţuirea în placenta acestui eu contemplativ este asemeni uneia într-un calculator, ghemuit ca într-un leagăn (din perspectiva unui şofer de tir). Bombardat de tautologiile fără de sfârşit ale existenţei pe drumuri bătătorite, Eul staţionar se percepe pe sine ca o ghenă albă în apropierea căreia „câinii/ rup amintiri/ pe jumătate vii” (măceşe zdrobite), împrăştiind în juru-le toate gunoaiele trupului. Când aceştia se sătură, sarcina devorării este preluată de pitonul care îl „sugrumă în cel mai reuşit profil” (cu smoală în colţul gurii). Contrazis de prezenţa îngustă, Eul staţionar cunoaşte totuşi starea de luciditate, trăită ca o insomnie în mijlocul unei lumi adormite: „o insomnie ciudată mă deschide/ ca pe o conservă” (noaptea în care am tuşit). Numele acestui fel de a te deschide şi a deschide are deja un nume. El se numeşte Maria. În timp ce Marta dereticeşte prin jur, Maria ascultă. Era o poveste: o femeie cu numele Marta, L-a primit în casă ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: „Doamne, oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute”. Şi, răspunzând, Domnul i-a zis: „Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; ci un lucru trebuie; iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea”. Cu prosopul în mâini, asemeni unei alte Marii, Eul staţionar slujeşte trupului, ştergându-l de păcatul gândului fără limite, ivit din când în când de dincolo de orizont – „şi aceasta a fost ziua bet în care/ doar un prosop curat mi-ar şterge/ pomul cunoştinţei binelui şi uitării” (omul care vorbea cu muzica). Ceea ce nu reuşeşte conştiinţa celor două direcţii, reuşeşte să facă întunericul celeilalte destrămări: „pe braţul meu drept/ paloarea întunericului şterge restul poveştii/ ca pe un tatuaj” (epistolă pentru iarnă). Nu este loc pentru victorie dacă pariezi doar cu câţiva bănuţi, restul fiind strânşi cu teamă în cutia pentru zile mai negre. Locul ei este luat de abandon şi recunoaşterea înfrângerii – „căzut pe trotuare…/ mă predau palorilor dintre ploi” (x games), din loc în loc găsind câte un mic topos în care este echilibrat cu orizontala – „există câte un loc adânc/ în care pământul e feminin/ el intră în tine prin tălpi” (toamna nu ştie când e toamnă). Ce îi rămâne acestui Eu neputincios nu este decât numărarea, asemeni unui contabil, a clipelor şi scrierea lor în cartea timpului sau, cum spune poetul, numărarea şi botezarea firelor de iarbă (doar urme de cauciuc pe asfalt).
Dincolo de Eul staţionar se află Eul încrezător în puterea călătoriilor. Să-l numim, în aceeaşi logică astronomică, Eul expansiv. Lumea lui este scufundată în vid dar în interiorul ei Eul expansiv vibrează ca un foşnet fără ţintă în căutarea lucrurilor veşnice (city of angels), tras de „drumul…luminat slab pe câmpiile intinse” (l’approche du nuage). La capătul lui, un sunet de muzică, semn de încredere în destinul căutării – „din ce în ce mai raţională/ muzică aşteaptă” (the blue notebooks). Căutarea nu este una indeterminată, întâmplătoare. Ca în orice căutare autentică în care se pun în joc abisurile şi înălţimile, ea îşi fixează un kilometru zero, aducător de repaos: „caut şi acum liniştea demnă de un poem/ caut un punct de sprijin…/ vagabond prin galaxii” (din perspectiva unui şofer de tir). Libertăţile călătoriilor acestei conştiinţe secunde par nelimitate, pentru acest gen de întreprindere nefiind necesare instrumentele sofisticate ale tehnicii ci doar mersul cu mâinile goale – „ies în oraş cu mâinile goale/ şi merg pe asfaltul fără trotuare”, din când în când oprindu-se din mers „pe un pod înalt/ deasupra tuturor bolilor incurabile” ale lumilor (eu tulbur greierii) sau pe peronul câte unui poem care îi măsoară distanţele până la centru şi temperatura corpului încins de iminentele apropieri (cuvinte în tempera). Singura limită întâlnită pare a fi doar noaptea care „ne încetineşte/ sunetele/ deasupra corpurilor” (dj remember). Mereu pe drum, veşnic în căutare, Eul expansiv se întreabă dacă nu cumva staţiile secunde sunt tot atât de valoroase, dacă nu chiar mai valoroase decât Ultimul adevăr – „ne baricadam în adevăruri/ ca în bordele/ iar senzaţia/ că acestea sunt pământul făgăduit/ trebuie să fie mai puternică/ decât veşnicia” (se apleca lua piatra o mirosea).
Dualitatea staţionar-expansiv din măruntaiele Eului, nu este una războinică, nu este una care să le arunce pe două baricade din care să se suspecteze şi ameninţe reciproc, ci o veşnică reîntoarcere a uneia în cealaltă. Cercul se închide. Sinele reflexiv şi cel tranzitiv vor tranzita unul către celălalt, împărtăşind experienţă celor doi fii – a celui aşezat şi a celui risipitor. Îl lăsăm pe Poet să tragă această linie de concluzie din chiar inima poemului său: „ar mai fi multe de povestit ar mai fi multe/ de uitat/ pentru că nimic nu e mai posesiv/ decât urmele pe care ne întoarcem după ce ne rătăcim” (noaptea în care am tuşit). Iar celor nemulţumiţi dintre noi cu această soluţie, celor de altă părere deci, luptătorilor pentru supremaţia unuia sau altuia dintre eurile noastre, tot poetul este acela care, într-o notă de subtilă ironie, ne indică drept remediu „rezemarea într-un cot” (Martell XO).

Distribuie: