Propoziții pretențioase – Amiloză
Chitră ordinară, Lae. Cum altfel să strângi din cinzeaca bețivilor de carieră și din câteva porții de pilaf pentru sufletul adormiților…, din ,,amiloze” de-un cozonac sau din prăjiturelele zvârlite pe masă la final dup-o șoșoteală ospătărească: ,,Nu mai pleacă naibii ăștia acasă!”.
,,Du-te și ia-le farfuriile de pe masă, că ne mai țin o oră să stăm în picioarele lor!” Îndemn general de șef către angajați. De altfel tot un ospătar, cum era Lae, dar ajuns la rang de responsabil de unitate, tunând și fulgerând după cum fusese obișnuit în urmă de frate-său și alții sub care servise. Unu, maxim doi.
N-am scăpat ușor cu lucrarea din dosul bodegii. Până la prezumata prefacere a acoperișului ni s-a cerut o revizie prin locurile unde apa pătrundea înăuntru și umflase tavanul fals de Pfl melaminat doar pe partea vizibilă. Cum să nu curgă? Da’ cum să-ți dea prin cap ție, proiectant și executant lăcătuș, să lași pantă de scurgere nici 50 de centimetri la zece lățime? Numai așa, la o privire mai mult oarbă decât deslușită – c-am chiorât de tot în ultimii doi ani – și tot observi că ai aproape un centimetru numai prinderea între bucățile de tablă, la falț. Dacă a mai sudat și constructorul fermele deja strâmbe, lăsate parcă intenționat încovoiate, de silă, de lăcătușul erei comuniste, dacă a mai contribuit și zăpada cu greutatea, cei cinci centimetri de sus în jos se transformă în cinci centimetri de jos în sus. O găoace în care se strânge apa de ploaie și care alimentează falțurile continuu până la evaporare. De-aia ploua la Lae. Și pe la consolă și în alte varii locuri pe unde alții înainte își etalaseră nepriceperea.
O, veți recurge la ,,Iote-l și p-ăsta, ,,perfectul”, se laudă!”. Corect. Tot dreptul din lume pentru o asemenea ripostă. Nu noi am inventat facerile, oricare vor fi fost și vor fi, nu noi le-am îmbunătățit, nici măcar nu suntem noi cei ce le-au dus ,,cu mândrie” mai departe. Păi la cât am dezaprobat legăturile cu duetul ,,familia lui tata”-,,meseria de tinichigiu”, după mine, cel de odinioară, tânărul, muzicianul (închipuit, desigur, căci nu-s mai departe de genunchiul broaștei), aspirantul (eșuat) la intelectualitate, putea să se aleagă praful și pulberea. Doar mai târziu am apreciat truda tinichigeriei și meseriașului. Omului din afara ei, familiei le-am lăsat doar un spațiu de vitrină, o raclă pentru moaște, nu de pupat, nici de venerat, ci așa, ca să nu constat cu uimire că m-am născut din nimic și am devenit găină din niciun ou. De ce? Fiindcă mereu am fost de părere că efortul pus la dispoziția altcuiva vine la pachet cu un set de responsabilități. Așa cum preoții, profesorii, medicii și alții se așează înaintea celorlalți spre a oferi un exemplu de demnitate și un model de perpetuat – adică n-ai dezbrăcat rasa și din ,,sfânt” te transformi în ultimul bețiv, infractor, nici măcar o cât de puțină infatuare nu poți afișa; n-o să fii învățătorul, îndrumătorul ce la catedră vorbește despre morală, despre comportament ireproșabil și după terminarea orei/orelor ai frecvente (e suficientă una singură și te-ai degradat iremediabil și pentru totdeauna) ieșiri nefirești, aluzii, atingeri, propuneri și chiar afișări destrăbălate în fața elevilor; iaca un doctor care vindecă de moarte pacientul și imediat după îl vezi beat cu capul pe masă sau umblând dezmățat pe șapte cărări, ori auzi cu stupoare că-și bate nevasta sau țiitoarele asistente; și știți cum e gura lumii, slobodă, dar mai grăitoare de adevăr decât orice constatare și verdict judecătorești: ,,Un nenorocit…”. De ce-ar fi mai prejos tinichigiul? De ce i s-ar scuza neseriozitatea, meteahna beției, necinstea, vulgaritatea, infatuarea, grandomania (e o fină diferență între ele), inconștiența? De ce să trăiești în sistemul ,,ambigen” ,,prinț-cerșetor” când poți alege calea unică, corectă a responsabilității asumate fără reproș? ,,Bun meseriaș, da’ bea de stinge!”, ,,Mi-a făcut treabă bună, n-am ce zice, da’ m-a-ncărcat la materiale.” ori ,,Degeaba se pricepe la toate, dacă-i vai de mama lui. Zdrențăros, sărac, o spujină de copii, o nevastă care nu ridică un pai…” și mai câte care fac din om neomul social.
