Spații culturale nr. 17 (8)

Adrian Botez

A STA NERÂVNITOR ÎN LUNĂ
prietenului meu de peste
oceane, Ioan Miclău

… era şi-atunci o zi – era şi-o noapte – precum sunt cea de azi şi
Cea de mâine – şi stam – nerâvnitor – ci paşnic gânditor senin celest
în lună – exact pe muchia dintre
vis şi via nestânjeneală-a nemuririi
trăite atât de-intens – precum
o viaţă

…n-am râvnit – niciodată – de-acolo – din lună – s-opresc timpul în loc – doar pentru că-mi părea mai minunată ca minunea – o zi din vara
neştiinţei noastre de a fi

… apar – din hău – atâtea motive şi
iluzii – încât – cu-nţelepciune –
nu râvnesc nimic: doar stau şi-aştept să mi se toarcă-ntreg
caierul vieţii nemurite – pentru ca-n seară să pot pune capul
pe perna razelor selene
umplută cu înmiresmate – noptatice
ierburi hialine (precum visarea – complicată-n androgin –
a emisferelor meduze) – şi
să-mi mărturisesc – în barba-mi încurcată-ntre alge din
văi venerate şi din tăuri de munte – că n-a fost tocmai rău să
am răbdare – că toate-au fost cu rost şi pe-ndelete povestite îngerilor –
din grădina mea –
de Însuşi Naratorul Dumnezeu

… păsările fac tot ce-au apucat
să facă – de la începutul lumii –
fără mine – gâzele zboară
în caraghios – dezlănţuit zig-zag – cum numai timpul mai şovăie – găsind în aer şi cuget – găuri nesperate – evadări din rău pecetluita realitate … – … în poienile
codrului de stele – caii frământă-n
copite praf lunar – şi – fulguind din
coame – se cabrează-ameţitor
pe muchia muntelui din cer –
treziţi – ori îmbătaţi – deodată –
albi inorogi – şi strugurii le curg
vin sfânt – printre zăbale … –
… iar oamenii – oamenii cei
prea din zori inventaţi de lumină –
se bărbieresc într-una
pe obraze – cu tot mai enigmatic
întuneric: cum să ajut eu o
asemenea rânduială – dusă
până la-nalt înfiorata fântână de
cotidiene-extaze?

TIMP NESIMŢIT

trece timpul ca nebunul:
nu mi-a aruncat – niciodată –
nicio privire: a năvălit doar – orbeşte – în viaţa mea – a pângărit-o şi
sfâşiat-o – nătâng şi
fără-ntrebare – şi-acum
vrea să plece – nesimţitul – umblă
ca turbatul – să spargă ocniţa
pieptului meu coşcovit – să fâlfâie
(neauzit criminal)
surd şi-nfundat – precum
bufniţa – fâl-fâl-fâl – şi
să dea buzna – nesătul canibal şi
mitocan – iar în alte grădini – uscându-le secătuindu-le –
părăduind minuni – ofilind nădejdi – stingând credinţe – muguri de vise – fremătând fărâmând

nu – nu te las să scapi – să-ţi faci
iar – unde vrei şi cum vrei tu –
de cap – timp nesimţit şi nebun:
nu-nu

vei sta – nemernic pângăritor –
aici cu mine: te voi lega butuc –
cu toate beteşugurile mele –
fără de număr – şi vom putrezi – amândoi – ca doi siamezi: om şi
timp – timp şi om

nu se va mai întâmpla nimic în lume – dar nici tu nu-ţi vei face
damblaua – peste hoituri de îngeri şi peste colb de pribegi – prin smerite inimi de pelerini – cu focul zării în ochi – toate – hoituri pulsând de instinctul drumului – fermecătoare

… şi – astfel – omenirea şi viaţa
vor căpăta – prin mine
un biet măscărici de mahala – nemurirea

… n-o vor – poate – dar o vor avea: trebuie făcut şi timpul ăsta
nesimţit – să-şi plătească
toate crimele – prin cineva

S-A PORNIT PLOAIA DE NEOPRIT
doamnei Rodica Lăzărescu

… s-a pornit ploaia de neoprit – necruţător sfredelitoare – împungătoare
atotstrăpungătoare – ploaia de
meteoriţi – ploaia cea de uluitor dilataţi stropi de foc – care străbate pământul – mâhnit şi netrebnic
într-un loc stătător – lălâu aşteptător de…
Dumnezeu şi el numai – ştiu de anume (şi fără de nume) ce – ploaia cea iute – sălbatică – dintr-o parte în
alta-l împunge-străpunge – şi – apoi – mai departe – în jos – străbate
tot ce este de străbătut: aştri şi stele
planete boccii – amărui şi sanchii – corpuri numai pe jumătate-mbrăcate – dezvelite vederii – dezamăgite
morocănoase – şi găuri negre – şi merge-n adâncul adâncurilor – fluviul de pară – focul care dă găuri şi prăpăstii de foc – găuri şi hăuri fără
întoarcere – în josul josului – până la
rădăcina rădăcinilor lumii – ecou al
rotirilor ameţitoare – nebune-ale
spumii …

… şi acolo-i găseşte şi le dă bineţe şi
nopteţe – tuturor gnomilor care –
-n delir de la-nceputul lumii – stau numai într-un chef – numai la mese de-ospeţe – unde doar aurul şi argintul sunt chemaţi să lumineze – făclii printre trupuri contorsionate – cu fălcile şi cu gura şi colţii – smucite a muget şi urlet şi chiot – spre
sus – cumplit răsucite de
secetoasa sete-a minunii

… şi din picăturile focului -scormonesc invidia şi orgoliul Mumelor – invidia şi orgoliul
Tatălui Negru al Lumii – răscolesc pântecele seminţelor grăbirii – pântecele-n adormire al ielelor şi ştimelor şi rusalcelor
nevăzutelor – celor care de veci se credeau uscate – sterpe
netrebnic uitate de rază şi plod

… şi necontenit şi fără cruţare – Pântecul cel de Fală al Beznei slăvite şi neizbăvite se-ncordează şi
naşte – naşte – plodeşte într-una – într-una îi scapă – pe sub poale – spre susul de frunte-al încununării
Lui Dumnezeu – Frunte a sorilor şi
lunilor – amândouă stihiile – aflate în magică nuntă de foc – plodesc fără de-oprire – numai arbori cu coroane imperiale – de aur şi-argint – numai grâu zvâcnind ţepos – asmuţit mustăcios – de grele febre solare –
şi păpuşoi slăvit întru conuri strălucind şi sticlind – precum
coifuri de luptă – miraculoase:
ştiuleţii de aur şi-argint – … numai pomi cu poame de aur şi-argint – numai păgâne ferigi arborescente pâlpâite şi tufişuri gigantic arzând ruguri – ele suite – sfidător
batjocoritor – exasperat de
luminat şi curat – până sub
Tronul cel Mare

… da – de sub
Tronul Judecăţii din Urmă curg
şi cresc – cresc şi curg – nu bureţi labirintici nedescurcăreţi – nu bureţi
de pâclă – sălcii meschini – mici şi
creţi – ci boscheţi şi smicele de aur şi liane şfichiuind – precum princiare
trene de scântei – scăpate de sub
ritmul minor al călcâiului – scăpate acum întru văzduh – nepieritorul şi largul şi generosul văzduh – acum năpădit de trăsnet şi de aur şi-argint şi de Fulger …

… plouă invers acum – în univers – numai cu Plozii de Zâne – rămuroşi – crud fibroşi – fiii şi fiicele Tainei şi Gnomilor – ai beznei – cu viscol apocaliptic – şi cu pălălaie cotropitoare stârnite – din buzunarele zgârcite-ale Domnilor – care-n zadar ar mai năzui să oprească plodirea – năpădirea cosmică – în toate şi din
toate colţurile şi crăpăturile oarbe-ale Creaţiei Lui – năpădirea Seminţei
Flăcării Celei Vii – prăpădire a cătuşelor şi zarvei pustii – de lanţuri ale întunericului – acum dezlănţuire descătuşare – întru răcnet vifornic
de glorie – a Aurului şi-Argintului – picături arzătoare – adânc
sfredelitoare cotropitoare – cu lacrimi de foc …

… ploaie care – de-atunci – în măruntaiele lumii – nu se mai
opreşte – şi cumplit şi bizar –
cu încăpăţânare mistică – mereu izvorăşte – nimic nu mai ocoleşte – potop de lumină înfricoşată – desăvârşit spre Raiuri de Victorie
Vie – a Focului liberată

SUPRAIDENTITATE

pe măsură ce scriu – Dumnezeu
citeşte – aflând cine este

n-are nevoie – în noaptea neştiinţei şi aflării – de feştilă: slovele –
în ţepoşate rânduri împungând agresive – cu junghere de fulger şi
suliţi – străji credincioase până la
veşnica viaţă – Îi luminează
şi-L învelesc cu milă

LAURENŢIU CIPRIAN TUDOR

Liniştea ca o pisică arlechin

stau pe gânduri
ca şi cum aş fi
o pisică arlechin pe cabluri
un acrobat mergând pe un fir de oţel
o mână pe corzi
aşteptând liniştea cu încordare
ea,
plasa pentru încă un pas.

Istanbul, amintire-stampă 2010

mi se roteşte Istanbulul prin cap
derviş modern cu delicii subtile
soarele e o plăcintă sfârâind
du-ţi gândul pe
cearceaful răcoros al Marmarei

O, nostalgie cu mirodenii
zaharicale cu gust de netimp
mierea fericirii lipeşte degetele
de cer
eu fac o rugăciune de ţărm
întotdeauna solară
(Crist face croaziere pe Bosfor
mergând pe ape)

visez
o gură de aur din care
bijutier iscusit
să fac pentru alţii
zâmbete

Regele păsărilor

zboară
Pasărea Iisus în sus
O, rege al păsărilor
ştiu
zborul copt se face lumină
adevăratele păsări se topesc

ştiu Doamne
că Icar a greşit
iartă-l
lacom de înălţimi
a crezut că zborul e fizic
că omul e pasăre de carne

iartă-l Doamne
Tu ne-ai arătat că zborul e invers
că se zboară înăuntru
că acolo e sinea soarelui
scăparea
nu!
nu se fuge de suferinţă
ea e doar coaja
prin care zbori mai adânc
îţi întinzi braţele
ţi le baţi în cuie
şi crezi.

Poem cât o răsuflare

dă-ţi frunza la o parte
şi lasă-mă să fiu părtaş la trupul tău,
toamnă.

Loredana dormind

ea doarme ghemuită lângă mine
mareea respiraţiei e lentă
prezenţa ei e de ţărm cuminte
ca a oricărei femei proaspăt iubită

mă uit la linişte ca la un tablou
cu natură tainică
ziua de august pare
o gherghină cât un cap de om roşu
încerc eu însumi să respir lent
să nu mă mişc
ca să nu tulbur suprafaţă de apă a clipei
care se tot întinde

îmi va fi poate peste zile
o zală în plus a seninătăţii

Gherasim Rusu-Togan

Pasărea, arborele şi calea – dimensiuni prin care omul se imaginează pe sine (I)

Dintre toate ipostazele în care omul s-a imaginat în raport cu destinul, se pare că dihotomia suflet-trup dăinuie ca prezenţă activă şi irizatoare în majoritatea civilizaţiilor. O poezie a destinului, a rostului pe care omul şi l-a asumat pe pământ, un joc al imaginaţiei oferit de şansa supravieţuirii şi-n dincolo de viaţa terestră, a străbătut veacurile şi continuă, încă şi încă, să fascineze. Metafora suflet-pasăre, cântec de nădejde în acel „rai de dincolo de hotarul vieţii”, cea mai frumoasă poemă ce s-a scris vreodată, pe fila generaţilor ce s-au perindat, milenii şi milenii, pe faţa pământului.
Ideea de nemurire, credinţa că există o viaţă viitoare, a întărit sufletul omului şi a colectivităţilor iar omniprezenţa Divină determină un comportament ritualic, încărcat de însemne, ofrande şi invocaţii de îndreptare a sufletului omenesc pe calea nemuririi, a raiului, teritoriul accesibil doar sufletelor curate, universul ce stăpâneşte nostalgic pe credincioşii tuturor timpurilor, de la credinţele demonologice şi rituale magice ale asiro-babilonienilor şi până în zilele noastre…
Preluăm cântecul ceremonial funerar „Calea raiului”, în care descoperim imposibilitatea găsirii acestei căi, de către muritorul lipsit de bucuria prezenţei divine:
„Calea raiului e lungă /cât o viaţă să n-ajungă/ Calea raiului e smeadă ,/ tragi la ea ca la obadă,/ urci, cobori şi nu sfârşeşti,/ cauţi şi nu nimereşti,/ când să zici că ai scăpat/ de la cap ai luat;/ piedici jos şi piedici sus,/ cazi şi te ridici răpus,/ nu ştii care-ţi este scris,/ ce aştepţi şi datu-ţi-s-a” (1) (în Andrei Oişteanu, Dendrologie românească…, Rev. de etnologie şi folclor, tom 33, nr. 1, 1988, p. 68”
De altfel, drumul înspre lumea de dincolo, adepţii tuturor credinţelor lumii şi l-au imaginat dintotdeauna ca „obstaculat şi labirintic”, cum plastic îl defineşte Andrei Oişteanu (2) pornind de la observaţia lui Paul P. Drogeanu, care descifrează în simbolul spiralei, respectiv a labirintului, din imaginarul ce predomină societăţile tradiţionale, „forma predilectă de reprezentare arhaică şi universală – a drumului parcurs de sufletul defunctului spre „ lumea de dincolo”…” (3) P. P D Despre un model poetic al marii treceri… Apud ibidem
Se impune, ca urmare, dintr-un început, descifrarea originii şi a semanticismului acumulat de grupul făpturilor avimorfe, în cadrul căruia simbolul pasăre-suflet se reprezintă drept corolar al modalităţii desprinderii de pământ a „imaterialului” ce i-a dat omului înţelegere şi motivare a trăirii miracolului vieţii. Dar ca făpturi alcătuitoare ale aceluiaşi grup se nominalizează şi Pasărea de Foc, ca demon pseudomorf, cu o semantică malefică-devoratoare; Pasărea Măiastră, supravieţuitoare în basmele noastre, ale cărei atribute, aşa cum se va vedea, o apropie de Pasărea Suflet, şi revigorată de geniul lui Brâncuşi, iar, ca simbol al nostalgiei şi înstrăinării, poetica folclorică a reţinut ca metaforă şi Pasărea Dorului, cu întregul ţesut imaginar ce o însoţeşte. Nu scăpăm din atenţie nici mitul Pasării Phoenix, simbol al renaşterii; Pasărea de noapte sau Pasărea Nopţii, vestitoare funestă ş.a.
Supravieţuirea mitologică a Păsării Suflet, ca un corolar al întregului grup avimorf şi cu o semantică de mare forţă, dovedită prin întruchipări magice, de mare relevanţă, se datoreşte, credem, faptului că, pe parcursul duratei sale în lume şi, ca urmare, neîmpăcat cu „destrămarea”, omul trăieşte o stare de neacceptat pentru el, a cărui viaţă s-a derulat sub însemnul şi vegherea Divinităţii. El nu-şi poate accepta neantizarea, nu poate să creadă că are să-i fie descojit trupul de această platoşă a nemuririi, asigurată prin sufletul văzut a fi emblema veşniciei.
Desigur că răsuflarea păsării-suflet, în expresia lui Brâncuşi, a fost, încă din faza conştientizării fiinţei umane, simţită ca o putere dată de către zei omului, ca o fărâmă din zestrea sa pământeană să nu se piardă, respectiv acel suflu divin ce-i va oferi veşnicia. Şi tocmai teama „şi nu aceea de o putere din afara omului, care stă de obicei la baza primelor manifestări religioase, ci teama de necunoscut, de neaşteptat, de ceva care ar putea să se întâmple, chiar dacă ar fi avut un efect bun, a fost izvorul superstiţiilor”, iar pentru combaterea lor s-au folosit mijloace diverse : „rugăciunile, descântecele, dansurile, libaţiunile şi tot cortegiul de fapte şi ziceri ale unui ritual foarte bogat…”, la care s-au adăugat „obiecte, instrumente, chiar altare şi statui, pe care omul… le-a inventat şi le-a reţinut” (4) ( A Nor, „Credinţe, rituri şi superstiţii geto-dacice”, editura Antet, p 98). Desigur, acestei ultime categorii aparţin şi însemnele specifice, prin care se reprezintă şi credinţele despre suflet, însemnul părăsirii pământului, cât şi a duratei sale, în lumea „cea de sus”.

Drama sufletului ieşit din trup şi reprezentarea lui

Sufletul ieşit din trup, sub formă de pasăre îl descoperim la egipteni, „care credeau că ascensiunea sufletului la cer se făcea sub formă de pasăre…”; apoi, în cultele orfice, „ale căror origini provin din Tracia şi care au cunoscut o mare răspândire în lumea grecească, apoi din lumea grecească, în cea elenistică şi romană”, toate având un concept comun: „postulau separarea netă dintre trup şi suflet” (Dan Oltean, „Religia dacilor”, Ed. Saeculum I O, 1992,p. 449).
Dar pentru noi este esenţial să cunoaştem acel fir ce ne leagă de începuturi şi, în aceeaşi măsură, forţa de penetrare, peste vremi, a unor concepte şi credinţe precum creştinismul, dar şi acele suprapuneri de civilizaţii, îngropate până la urmă sub stratul originar, cât şi alte stări perturbatorii, autentificându-ne certificatul de continuatori ai unei civilizaţii cu origine în negura timpului, de mult, însă, voit aruncată în desuetudine.
Revenim, cercetătorii civilizaţiei noastre, ai credinţelor şi datinilor situate în dincolo de fereastra de demultului românesc, respectiv din Dacia mirabilă, remarcă faptul că „…dintre toate simbolurile ce apar în arta dacică, pasărea este un motiv dominant”, de care teritoriul Daciei era marcat în totalitate, dar, din cercetările enumerate, cele cu referire la pasărea sufletului, înspre care mulţi dintre mitologii noştri au făcut trimiteri, sunt marcate de următoarele elemente, devenite emblematice pentru un întreg spaţiu ritualico-magic: „semicalotele din calcar găsite pe zidul din incinta sacră a Sarmisegetuzei Regia… (care) redau simbolic imaginea bolţii vizibile a cerului, cu cele 7 orbite ale planetelor… În spaţiul inferior delimitat de orbita cea mai mică se află un corp de pasăre, împreună cu partea superioară a aripilor ce parcă ţâşnesc spre celelalte nivele superioare ale planetelor.” Semantica lor este descifrată în logica firescului: „Semicalotele cu pasărea sufletului şi cu cele 7 orbite se găsesc în aceeaşi incită sacră unde există nu mai puţin de 7 sanctuare dedicate zeilor cereşti planetari veneraţi în perioada Burebista-Decebalus” (Dan Oltean, op.cit., p. 451).
Reţinem, din Rig-Veda, menţiunea că „Pasărea este imaginea sufletului care scapă din trup… iar inteligenţa este cea mai iute dintre păsări” (v. H. Biderman, „Dicţionar de simboluri”).
Cât priveşte credinţa dacilor, incintele sacre îl familiarizau pe neofit, încă din timpul vieţii, cu modalitatea prin care el putea să trăiască în veşnicie. Îl întăreau, aşadar, în credinţa că, prin moarte, sufletul se desprinde asemenea unei păsări de sub povara pământeană, înălţându-se la Zamolxe, în paradisul veşnic. În fapt, credinţa în sufletul care se ridică la cer, sub forma unei păsări, era întâlnită şi la romani: „Când murea un împărat, era eliberat un vultur, care ducea în sus sufleul cârmuitorului” (Dan Oltean, op. cit., p. 450).
Pe scurt, putem deci afirma faptul, de altfel bine cunoscut, că în lumea antică, greacă şi în cea romană, în diverse practici şi manifestări ritualice, s-au prelungit aceste culte, indiferent de adaosurile semantice acumulate. Ele s-au perindat chiar şi-n creştinism, prin mutaţiile diverse care au intervenit mai ales în arealul carpato-danubiano-pontic.
Din acest punct al investigaţiei noastre, vom deveni dependenţi de excepţionala contribuţie a regretatului folclorist Gheorghe Pavelescu, autorului cărţii „Pasărea Suflet. Studiu de antropologie culturală indo-europeană”, Editura Alba Iulia, 2008, şi pe bună dreptate considerată „ca un testament de suflet”. Ca stare emblematică, respectivul obicei funerar, pe care îl va consacra, recuperator, Gheorghe Pavelescu, era reprezentarea lui printr-un stâlp ceresc, pe vârful căruia se aşeza pasărea-suflet, „simboluri vechi de origine indo-europeană” (v. „Introducere”, p. 13-24). Cât priveşte preistoria acestui simbol sau ritual funerar, el s-a născut, ne informează savantul nostru etno-antropolog, pe vastul spaţiu prin care s-au perindat popoarele indo-euopene, între care strămoşii geto-dacilor făceau parte. Aceste vestigii ale unui foarte vechi cult al morţilor sunt cunoscute ca urmare a promovării unui interesant chestionar, stimulat, după mărturia lui Gheorghe Pavelescu, de către Ion Muşlea – Directorul Arhivei de Folclor a Academiei Române; trimise prin ţară, în 21 februarie 1940, i-au oferit, cu tot formalismul şi delăsarea unor corespondenţi care, deşi „nu şi-au dat toată silinţa pentru a da un răspuns corect” (ibidem, p. 18), temeinice surse care să ducă la realizarea unui studiu de o forţă irizatoare excepţională, pe care, însă, autorul n-a mai apucat să-l vadă publicat, respectiv apariţia lui fiind coordonată de către propria-i fiică!
Iar dacă în Tomul XI al revistei „Studii şi Comunicări de Etnologie”, publică „Materiale privind Pasărea Suflet”, împreună cu răspunsurile la chestionarul avansat de către Ion Muşlea, scopul este de „a putea fi folosite de noi eventuali exegeţi, ai acestui străvechi obicei, care este „Pasărea suflet” (ibidem, p 18).
Ţinem, de asemenea, să nu pierdem din vedere nici geneza studiului, nici a etimologiei sintagmei ce defineşte respectivul ritual funerar, mărturisit de către autor: „Ideea acestui studiu a fost sugerată, fără îndoială, de păsările din cimitirul satului natal – Purcăreţi jud. Alba – dar şi de unele lecturi din Lucian Blaga („Pasărea sfântă”, din vol. „Lauda somnului” – 1929 şi „Spaţiul mioritic”, 1936, p 162). Sintagma „pasărea suflet” îşi are originea în lecturile preferate din acel timp: Maurice Maeterlink („L’oiseau bleu”) şi E. Rohde („Pssyche”). De aceea, cea mai vece însemnare – din 14 XI. 1939 – poartă titlul de „Pasărea albastră” (ibidem, p. 17).
Pentru a completa datele despre acest obicei, extragem de asemenea câteva din notaţiile a doi cercetători germani, aşa cum ne-au fost oferite de către Gheorghe Pavelescu, atât în „Anexele” din revista amintită, cât şi în volumul apărut postum. Extragem din Harald Krasser, „Stâlpul la mormânt şi Porumbelul. Originea germană a unui obicei românesc?”: „Pe mormântul unui mort necăsătorit de sex masculin se aşează un stâlp cioplit în 4 sau 6 feţe, de 1,80 – 2 m înălţime şi 12 – 15 cm grosime, o pasăre cioplită din lemn, cam de mărimea porumbelului, cu aripile întinase gata de zbor şi cu o coadă ca un evantai care este numită de obicei porumbel, rareori pasăre sau rândunică. Trunchiul păsării, împreună cu capul şi coada, este format dintr-o singură bucată, aripile şi picioarele sunt aşezate aşa încât pasărea, ale cărei aripi sunt căzute, nu are o înfăţişare rară. Stâlpii înşişi sunt despărţiţi sus printr-o scândură proeminentă, depăşind grosimea stâlpului, în care se pune piciorul de lemn al pasării. Stâlpii sunt acoperiţi cu sculpturi bogate cu motive geometrice, rareori cu motive vegetale”; cercetătorul german sintetizează : „Acest obicei este răspândit într-o regiune ce se întinde de la Romos, din apropierea Orăştiei, până la Săcel-Sibiu… graniţa de nord o formează Mureşul… începând cu Lancrămul de lângă Sebeş şi până la Săcel, lângă Sibiu. În timp ce, pe de altă parte, cimitirele româneşti păstrează acest obicei în comunele germane de sub păduri… În afara acestei regiuni se iveşte în apropierea Avrigului, în Săcădate, Cornăţel, dar şi în Galaţi, lângă Făgăraş şi în Ticuşul românesc”. Coloristica: ”porumbelul şi stâlpul sunt vopsite în culori diferite….”; bradul : „…în faţa stâlpului de la mormânt se aşează un brad”; de el, se leagă bani sau batistă. Limitarea asupra bărbaţilor: Obiceiul… este unic în aceste comune ardelene, în timp ce femeile primesc o cruce de lemn; la cei mai bătrâni, bărbaţi însuraţi, stâlpii se termină c o cruce mică, la cei necăsătoriţi, însă, cu o pasăre”. Interpretarea: …Pavelescu consideră că pasărea rămâne în legătură cu stâlpul şi nu cu crucea, deci, un motiv pentru care se consideră a fi un obicei precreştin, Locuitorii acestor sate dau porumbeilor de pe morminte următoarele explicaţii: porumbelul apără corpul mortului să nu-l fure duhurile rele; de aici este vorba, după cum consideră Gh. Pavelescu, de o continuare a funcţiei stâlpului asupra pădurii. Funcţia magică: pasărea slujeşte ca interpretare a sufletului omenesc care rătăceşte, servind acestuia drept adăpost şi joacă în cadrul unei lumi magice a ideilor rolul sufletului care, cu adevărat, poposeşte în preajma mormântului, în timp ce slujeşte dincolo… (în op. cit., p.34).
Deşi se pare că insistenţele noastre au zăbovit, peste răbdările acceptate, totuşi cer lectorului răbdare pentru un ultim aspect, având în atenţie patima şi răbdarea folcloristului Gheorghe Pavelescu, depusă, decenii la rând, pentru iluminarea acestei magice teme a ritualurilor noastre arhaice. Obiceiul păsării-suflet este, aşadar, de origine euro-asiatică: la capătul tinerilor morţi necăsătoriţi se aşeza un stâlp de lemn, sculptat, iar deasupra se aşeza o pasăre din lemn. Suliţa, brad curăţat de cetină, era şi ea înfiptă alături sau chiar în partea cealaltă a mormântului. Se cânta de către feciori şi fete „Cântecul bradului”. Interesant cum pe Ţara Făgăraşului s-a păstrat până azi obiceiul înfigerii suliţei (a bradului) la capătul mormântului, dar pasărea şi stâlpul s-au exclus. Uşor de explicat, factorul ce le-a bântuit continuitatea este de esenţă creştină, crucea, sub presiunea preoţilor, a prevalat, anulând esenţe semantice de mare poezie şi marcă magică precreştină! Fapt regretabil, pentru pierderea „poeziei semantice” care, într-un anume fel, violentează însăşi esenţa de factură, să-i zicem, creştină, şi totuşi…
Cu referire la prezenţa acestui gest ritualic atâta amar de vreme, în lumea românească, unicul însemn al despărţirii lumii Daciei , „necivilizate”, de Dacia „Nouă”, subjugată Romei, faptul s-ar explica, în conceptul lui Gheorghe Pavelescu, drept urmare a influenţei creştinismului, „valurile succesive de popoare indo-europene care au favorizat întreţinerea acestui act magic, multă vreme cunoscut fiind faptul că mutaţiile în ritualul funerar sunt încremenite, indivizibile”. Şi totuşi cultul Pasăre-suflet, aşa cum a observat Gheorghe Pavelescu, se prelungeşte şi-n alte semantici tematice, mai ales în cele aparţinând universului casnic şi familial. Iar pentru actuala zonă, Prahova şi Sibiu, autorul rândurilor de faţă a descoperit, sub forme total diferite, doar cu o semantică apropiată, practici adiacente.
În apropierea localităţii primăriei Rahtivani, pe acoperişul unor case vechi (cinci la număr), se pot vedea figurine din tablă, ca adaos la hornul casei, compus din: scară, săgeată – pasăre, asamblând, pe o tijă, întreg angrenajul rotindu-se în bătaia vântului. Incontestabil, grupul figurativ efectiv prelungeşte prin motivele sale pe cel cu origine în ritualul funerar străvechi. De asemenea, în judeţul Sibiu, pe Valea Hârtibaciului, în localităţile Retiş, Noiştat, Netuş ş. a., pe frontispiciul unor case vechi, respectiv pe calcanul de deasupra ferestrelor sau chiar între ferestre, se mai poate încă descoperi un ansamblu figurativ, având în centru „porumbelul”, deasupra crucii sau între stâlpii ce se ridică într-o parte sau cealaltă a faţadei, susţinând parcă întreaga construcţie de idei. Desigur, în aceste ultime construcţii imaginare, simbolistica adaugă şi ideea de continuitate, linişte şi bun augur, potrivite unei lumi cu promisiuni benefice, în întremarea lor.
Nici Cucul, ca simbol sezonier, cu semnificaţii duale, nu este departe de concentrul avicolului magic: „De la brazda plugului, la cântecul cucului” (Zicere). Calendarul, observa regretatul etnolog Ernest Bernea, ca rânduială a vremii, „are zile de tot felul, dar nu seamănă una cu alta. Nu poţi face marţi ce faci duminică şi nici în aprilie ce faci în septembrie” (1).
Respectivul sistem de gândire este, desigur, rezultat din experienţa lumii tradiţionale, cu diversitatea comportamentelor ce le implică pe traseul întregului an calendaristic, în relaţie cu mutaţiile din inima naturii, caracteristicile muncilor şi, de ce nu, relaţiile dintre oameni, cu suma conceptelor ce le implică. Într-un asemenea sistem de gândire, am putea, de ce nu?, încadra şi repertoriul care cuprinde atât cântecul cucului, cât şi cântecele despre cuc, spaţiu al unei anume civilizaţii, din care doar cântecul, despuiat de esenţa lui magică, a mai supravieţuit până în zilele noastre.
Dar să remarcăm totodată şi faptul că, în grila definitorie a respectivului calendar, adeseori păstrat prin încrustarea lui în memoria colectiv-tradiţională, există o zi apoteotică, prea uşor trecută cu vederea, dar memorabilă pentru vremurile duse: ziua în care femeia primea din partea Dumnezeirii cinstea unică şi irepetabilă, aceea de a deveni Mama Unicului Său Fiu. Calendaristic, însemnul ce o nominalizează este Buna Vestire sau Blgoveştenie.
În acest prag al primăverii, creştinii îl cinstesc pe Sfântul Arhanghel Gavril, care o anunţă pe Sfânta Maria că a fost aleasă să-l nască pe Iisus. De-atunci, în cinste şi smerenie sub însemnul unui anumit ritual, acestei zile i se acordă cinstea ce i se cuvine. De-aici, o întreagă semantică, revelatorie în spaţiul unui anume sistem de civilizaţie. Este ziua dezlegării la peşte, iar cântecul cucului se aude pentru întâia oară, cântec vestitor de bine, de încredere în ce are să vină, iar oamenii au datoria s-o întâmpine cum se cuvine: veseli, cumpătaţi în toate, cu bani în buzunar şi îmbrăcaţi curat (2). Cucul le vesteşte oamenilor venirea primăverii, iar Sfântul Gavril rosteşte pentru prima dată numele lui Iisus. Ne aflăm, aşadar, la răspântia unui timp magic, cel al Marii şi Bunei Vestiri, întronat de către sfântul Gavril, iar cucul devine, în singurătatea sa, vestitor al respectivului scenariu magic. Pasărea magică este, ca atare, considerată pasăre-vestitoare şi prevestitoare şi pasăre-regină a timpului sacru, aureolată prin voalul inefabil al sacrului.
Emblematică este şi durata predominării timpului magic creat de către pasărea măiastră-cucul, în universul căreia omul tradiţional pătrundea fascinat şi-n toate dator, pe acest miraculos itinerar: „de la brazda plugului,/ la cântecul cucului”. Acest itinerar are ca durată spaţiul temporar de la Buna Vestire şi până la Sfântul Petru, când, ne spune memoria arhaică, cucul stârpeşte de a mai cânta, că sfântul Petru caută să-l prindă, căci cucul i-a furat calul” (3).
Cu caracter general, reţinem faptul că multe dintre păsări, de altfel, în viziune mitică, devin factori prin intermediul cărora omul îşi construia propriile sale viziuni, născute în acel illo tempore: despre lume, legi, viaţă, moarte, după un calendar anume, în care o simbolistică învăluită în mantia magicului acţionează intens.
După C. Lewi-Strauss, între viaţa păsărilor şi viaţa oamenilor s-a realizat o construcţie, în care se îmbină atât afectivul, cât şi logicul, în primul rând în virtutea statutului lor de fiinţe umane metaforice” (4).
Celor de mai sus, le adăugăm noi capacitatea omului de a-şi metaforiza gândurile, sentimentele, în genere, mesajele fundamentale prin care-şi explică viaţa, recurgând cu predilecţie la universul floral şi cel al păsărilor, preluându-se de la fiecare funcţia poetică a conceptului construit prin sistemul de referinţe inclus.
Cât priveşte conotaţiile, ele se omologhează în varii forme, percepute după anume canoane şi precepte imuabile; de la floare, mirosul, culoarea, mediul de creştere şi mai presus de orice, funcţia mitico-simbolică pe care o poartă: „Mult mă-ntreabă iedera,/ de ce nu-s verde ca ea/ Iedera poate fi verde /Că numai la umbră şede…” (5). În relaţie, lumea păsărilor este şi ea inclusă în sistemul mitico-simbolic, însumând o gamă amplă de caracteristici, cu funcţii mitico-simbolice diverse şi omologări diverse în destin uman: „De la brazda plugului, / La cântecul cucului/ Mi-am dus greul dorului./ Cucule, pe unde mai,/ De pe la mine nu stai,/ Stai pe creanga fagului / Şi cântă-i pribeagului!/ Hăi, măi cuce, nu te duce, / Prea devreme nu-mi fă cruce/ Cuce, cuce şi iar cuce !”. Astfel, în cele două interpretări de mai sus, forţa magică este iscată ca expresie a unei dorinţe puternice, exprimată prin alegorii diverse, învăluite în religiozitate şi respect.