Spații culturale nr. 17 (5)

Mari poeţi ai Iubirii

LI-TAI-PE (701-462)

TINEREŢE

Era în primăvară, în aer amurgea;
Un călăreţ pe Drumul Mormintelor trecea.

Se legăna agale, mergea îngândurat –
Ci se porni deodată într-un galop turbat;

În urma lui tot colbul se ridică nebun,
Vârtejuri de frunzare, ca-n valuri un taifun,

Când se opri pe-o culme: „Ci care-i rostul meu?
În lumea nesfârşită s-alerg, aşa, mereu?“

Şi sta-n răscrucea vieţii cu gândul rătăcit –
Un râs zglobiu de fată în preajmă-i s-a ivit;

„Ah, drumurile lumii la alţii se vor da!…“
Şi s-a întors spre râsul zglobiu ce aştepta…

DANSATOAREA ÎMPĂRATULUI

Frumoasa dansatoare cu trup şerpuitor
Se mlădia ca ramul, se apleca în dor,

Ca vântul de uşoară, rotindu-se, plutea
Şi înflorea de farmec, în cerul ei o stea.

Sătul peste măsură: gras, buhăit, rotund
Sta-n perne împăratul, privind-o căscăund.

Se căţărau la geamuri frumoşii nenufari
S-o vadă-n dănţuire şi fragezii lăstari…

Ci, iată, dansatoarea se istoveşte lin,
Plutirea-ncetineşte în zâmbetul senin.

Şi ultime cadenţe pe albe dale cad,
Iar ea se lasă-nvinsă pe cel divan de jad.

Alături, împăratul în somnu-i sforăia –
Ci ea-şi visa iubitul ce n-o va mai vedea…

PAVILIONUL DE PORŢELAN

Pavilionul palid pe lacul de tăceri
Îşi profila statura în tainice vegheri.

Ducea până la uşa-i un pod din jad dungat
Ca blana unui tigru în pândă încordat.

Acolo, câţiva prieteni în mantii aurii
Misterizau adesea în serile târzii.

Sorbindu-şi băutura din ceşti în gest egal
Făpturile-aplecându-şi cu-acelaşi ritual;

Grăiau domol, cuvântul abia şoptit era,
Să nu trezească noaptea cu vocea lor, cumva.

Tăceau apoi – şi gânduri luceau pe fruntea lor
Când se-aplecau să soarbă mireasma ceştilor!…

În lacul ca oglinda, cu-adâncul diafan,
Răsfrânt pavilionul cel zvelt, de porţelan:

în profunzimi, acolo, se-ntrezărea ca-n vis,
Cum beau câţiva prieteni în tainicul abis…

PIERRE DE RONSARD (1524-1585)

MIC IMN PENTRU CASSANDRA

Doar cincisprezece ani: ce frumuseţe!
Un imn pentru copilă şi femee,
Spre astre, când, privirile-i de zee
Le-nalţă, în surâs să le răsfeţe.

Ce mers-minune pasu-i, ce nobleţe!
Superbul bust, profilu-i de camee,
Ce gât gingaş, ce sâni – precum o fee
Domniţă-i a cuvântului mândreţe.

Cu ochi-i face noaptea luminoasă,
Iar mâna alintată-i alintoasă
Şi viaţa mea spre viaţa ei un jind e;

E glasu-i mlădiere măiestrită:
Se bucură, şi plânge – şi mă prinde
Cu-atare vrăji, iar mintea mea-i vrăjită!…

DECLARAŢIE INTIMĂ

Marie blândă-n frumuseţi bogată;
Tu, inima mi-ai prins-o şi, stăpână,
Ţii hăţurile ce destinu-mi mână
Şi-i vrerea ta în imn glorificată.

Ci, gândul de-mi întorc, mi-e dor pe dată
Şi sufletul revoltă îşi amână
Când sângele iar patima-şi îngână
Şi iar, robită, mintea dându-ţi plată.

Nebun sunt, da, iar clipa mea-i gheenă
Când toţi mă cred, în chinul meu, ferice
Şi tuturor le-o spun fără de jenă

Tu eşti povestea: limba mea o zice
Cuvânt şi stil şi dăinuire-anume,
Iar cugetu-mi e plin de al tău nume.

CEA MÂNDRĂ FLOARE (XXXV)

Cea mândră floare-ntre-alese flori
Şi iarba dulce,-a primăverii ie,
Mi le trimiţi cu-aleasă duioşie
Să reînvăţ pierdutele candori.

Numai aşa voi ocoli orori,
Recăpătându-mi chiar speranţa vie
Şi farmecu-ţi, ascunsă poezie,
Mi-alunge răul: lacrimi şi erori.

Chiar dacă nici natura n-are starea
Pe-Amor, bătrânul, să-l înnobileze
Tu să mă-nveţi iar pasul tinereţii,

Trecutului, ah, nu-i mai voi cărarea,
Ci, pas cu pas, în sufletu-mi se-aşeze
Iubirea, floarea primăverii vieţii.

JUAN DE LA CRUZ (1542-1591)

TRĂIESC FĂRĂ-A TRĂI ÎN MINE
sau
„Cântarea unui suflet tânjind în dorinţa
de a-L vedea pe Dumnezeu“

Trăiesc dar nu trăirea-mi toată
Ce-mi arde sufletu-aşteptând
Să mor spre-a nu muri vreodată.

De mult în mine creşte gând
Spre Cel Înalt fără de care
Topită-i vremea, eu trecând –
Ce viaţă-i viaţa fără Soare?
Mai rea ca mii de morţi şi doare;
Oh, eu L-aştept iar El mă cată
Să mor spre-a nu muri vreodată.

E-absenţa vieţii-această viaţă
Ce trebuie să ne-o trăim
Zi-noapte până-n dimineaţă:
Vreau, Doamne,-adânca Ta povaţă
Ascultă-mi ruga: vreau să fim
O dragoste neţărmurată:
Să mor spre-a nu muri vreodată.

Departe,-ndepărtat de Tine
Când dorul morţii mă încearcă:
Ce-i viaţa fără Viaţă-n sine?
De ea mi-e milă şi de mine
Cu moartea în aceeaşi barcă,
Iar zarea voi a-mi fi curată:
Să mor spre-a nu muri vreodată.

Peştelui smuls din apă-afară
Speranţa în nimic rămâne,
Că vine clipa şi-l doboară:
Sfârşitul e,-n sfârşit, să moară
Căci moartea ultimul stăpân e
Şi zilele mereu mă dor
Când încă-s viu şi vreau să mor.

Te aflu-n cuminecătură;
O, Doamne-al meu, diurn asalt
Şi spini pe cale îmi crescură
Când răul e neînvins în ură,
Greşeli în sânge îmi tresalt;
Dar mai respir în clipa dată
Să mor spre-a nu muri vreodată.

O, Doamne, inima-mi palpită
Tot năzuind a Te vedere
Şi că Te pierd (e-un gând-ispită),
Ah, temere mereu cumplită!
Durerea-i multă şi mă piere,
Dar sper în clipa de răsplată:
Să mor spre-a nu muri vreodată.

Desfă-mă de viaţa-moarte
O, Dumnezeule! speranţa-i
De-a mă topi acestei soarte,
De-a te vedea ca într-o carte:
Topeşte dintre noi distanţa
A spaimelor ce mă desfată:
Să mor spre-a nu muri vreodată.

Şi nu pot moartea a mi-o plânge
Că-mi bântui viaţa-ntreagă:
Da, timpul meu păcate strânge
Vrând de la Tine să m-alunge,
O, Doamne-al meu, dureri mă-ncheagă,
Mă fac să strig cu spaimă-n dor:
Trăind eu nu mai pot să mor?!…

GEORG TRAKL (1887-1914)

SONIA

Seara se lasă-n pustia grădină,
Viaţa Soniei o tăcere albastră,
Sălbatice păsări spre zarea străină
Arbore gol în tăcerea albastră.
Floarea soarelui înclinată uşor
Peste-a Soniei tăcută viaţă
Ne-arătată rană de dor
Aduce-n sumbre odăi la viaţă.
Unde clopote de aer răsună
Pasul Soniei lină tăcere,
Animal murind lunecă-n lună
Arbore gol în albastră tăcere.
Soarele vechilor zile luceşte
Peste-ale Soniei nalte sprâncene
Şi frigul ce chipul drag îi aspreşte
Şi pustiul înaltelor sale sprâncene.

ADOLESCENTUL ELIS

Elis, cântecul mierlei în pădurea întunecată
Este apusul tău.
Gura ta soarbe răcoarea strălimpede-a izvorului
Lasă, când gândul îţi sângeră-n ascuns,
Abia amintitele legende
Şi tâlcuirea înnegurată a păsărilor zburând.
Tu însă mergi cu paşi largi prin noaptea
Încărcată de struguri rubinii

Şi-ţi înalţi frumos braţele în albastru.
Un pâlc mărăcinos răsună;
Unde sunt lunarele tale priviri?
O, cât de timpuriu ai murit, Elis!
Trupul tău e un hyacint, Elis,
Pe care un călugăr îl alintă cu degetele-i de ceară.
Tăcerea noastră-i o peşteră-adâncă
Din care uneori se iveşte o blândă fiară
Aplecându-şi domol pleoapele grele,
Pe tâmplele tale cade o rouă neagră.
Ultimă licărire a stelelor pierite.

O STIRPE ÎNTUNECATĂ

Oh, tăcerea nemişcată apăsând grădina în înserare,
Ochii surorii pătrunzându-mă, întunecate pupile,
Strivite buzele noastre, purpurii
Topindu-se în răcoarea amurgului.
Ore sfâşiindu-ne.

Dulceaţă de smirnă: septembrie-n perele aurii,
Pe gardul vechi daliile arzându-şi clipele –
Spune: noi unde eram când, în barca neagră,
Seara, trecuserăm dincolo?

Sus, în văzduh, plutea cocorul. Braţele reci
Cuprindeau ceva negru, iar înlăuntru sângele vuind.
Da, şi acel albastru umed la tâmplele noastre. Biet copilaş.
Peste noi, cunoscându-ne, o stirpe de taină meditează adânc.

Poeme aşezate în limba română de Radu Cârneci

Diana Vrabie

DISOCIERI: POEŢI DIN BASARABIA DE A.D.RACHIERU

În vara anului 2010 îşi făcea apariţia volumul antologic Poeţi din Basarabia, semnat de A.D.Rachieru, marcînd “un veac de poezie românească”. Deşi lansarea volumului a reprezentat un eveniment aşteptat de multă vreme, ecourile au întîrziat să apară, discuţiile constructive cu atît mai mult, iar polemicile s-au înălţat fastuos doar în culisele literare. Am încercat timp de un an, de la apariţia antologiei, să-mi explic această tăcere dîrză atît a criticilor, cît şi a poeţilor fie antologaţi, fie omişi dintr-un motiv sau altul. Tăcuţi criticii, tăcuţi poeţii vizaţi, tăcuţi, culmea nedumeririi! cei rămaşi în afara coperţilor antologiei. Să fie de vină anotimpul antologiilor prelungit? Să fie puse la bătaie orgoliile noastre balcanice? Să fie vorba de ignoranţa impardonabilă, care îşi face loc tot mai vehement chiar printre rîndurile intelectualilor? Sau poate toate luate la un loc? Cu toate aceste interogaţii în lanţ, triate dintre multe altele, am asistat, odată cu publicarea volumului Poeţi din Basarabia, la un eveniment editorial deosebit, avînd în vedere faptul că ni s-a oferit o creditabilă oglindă evaluativă, dintr-o pregnantă perspectivă sociologică (şi tocmai aceasta reprezintă marca respectivului op, care îl distanţează faţă de antologiile de această factură, publicate anterior), în care sunt cuprinse toate generaţiile poetice, care au evoluat în literatura din Basarabia, începînd cu Mateevici şi ajungînd la Aurelia Borzin.
Avînd ochiul antrenat constructiv în conceperea unor atare antologii, dacă ţinem cont că A.D.Rachieru este şi autorul antologiei Poeţi din Bucovina, apărută în 1996, criticul îşi propune acest periplu aventuros printr-un întreg veac de poezie românească, cu escale indispensabile prin Arcadia interbelică (cap. II), după o necesară odisee prin limba română (cf. cap. I, Oamenii începutului de veac (Odiseea limbii române)), prin tranziţia impusă de proletcultism (cap. III, Altă tranziţie. Poeţi vs Dinozauri proletcultişti), prin Valul şaizecist (cap. IV), prin Promoţia „Ochiului al treilea” (cap. V), contemplînd participativ Reformarea paradigmei (cap. VI), poposind prin Enclava de la Bălţi cu această ocazie şi, anunţînd totodată şi noile valuri (cf. cap.VII, Cei care vin).
Găsind o soluţie de compromis între ipoteza sociologică, contextualizantă şi ipoteza estetismului autonom, A.D.Rachieru optează pentru o selecţie critică a autorilor antologaţi, avînd totodată o atitudine subiectiv tolerantă faţă de literatura cu miză etică. Astfel, salturile decenale, ordonate în funcţie de anii debutului celor antologaţi, sunt descifrate printr-o grilă sociologic-critică, dar şi estetică, reţinîndu-se dominantele creaţiei celor în cauză. Autorul reţine moralitatea vocii lirice a lui Vasile Romanciuc; gravitatea ascunsă sub masca jovialităţii a lui Iulian Filip; suprarealismul mistic al lui Vlad Zbîrciog; fastul baroc al lui Arcadie Suceveanu; textualismul temperat al lui Nicolae Popa etc. Criticul înregistrează cu acribie şi fluctuaţiile receptării, reţinînd referinţele „din partea exegeţilor care contează”, care, decupate din ansamblul lucrării se dovedesc a fi Mihai Cimpoi, Andrei Ţurcanu, Theodor Codreanu, Alex Ştefănescu ş.a.
Escortată de un punctual şi pertinent Argument sociologic, care îşi propune abordarea literaturii din Basarabia într-o ramă geo-politică, fiind secondat de un Avertisment, în care se aduc precizări referitoare la premisele proiectului, obiectivele, aşteptările etc., antologia îşi profilează conturul pe fondul unor schimbări de cod, ideologii, inerţii, contextualizări, revalorizări etc. Construit în mod riguros şi cu o strategie bine aleasă, Argumentul anticipă eventualele obiecţii, printre care şi cea a unei prea îngăduitoare acreditări: „Tentativa noastră asta încearcă. Nu o smulgere dintr-un topos, nu o existenţă separată, ci o generoasă acreditare”.
Fişa sociologic-analitică „mici sinteze” (profiluri critice), cum le zice autorul, a fiecărui scriitor este urmată de texte, reprezentative din perspectiva antologatorului, variind cantitativ de la un autor la altul, în funcţie probabil de cota succesului înregistrat în peisajul literar sau de viziunea subiectivă a antologatorului. Unii autori, deşi incluşi în antologie, nu apar secundaţi de textele care le-ar fi conturat profilul poetic (cazul Ludmilei Sobieţchi, spre exemplu).
Un alt lucru care te descumpăneşte pentru moment este panorama extrem de pestriţă a unor nume pe care cei din interiorul literaturii din Basarabia nu sunt obişnuiţi să le alăture (cf. Al.Robot şi Em.Bucov, Bogdan Istru şi Nicolai Costenco, Paul Mihnea şi George Meniuc). Deşi, la o retrospectivă analitică, realizezi că tocmai din coabitarea această insolită literatura română din Basarabia şi-a conturat profilul literar. Mai mult, să nu uităm că autorul şi-a luat drept ipoteză esenţială de lucru (dar nu unică) metoda sociologică, tratînd, conform acesteia, literatura drept o expresie a societăţii şi un loc de manifestare a istoriei. De asemenea, autorul ne anunţă în Argument că selectarea numelor rămîne totuşi una generos-îngăduitoare (şi implicit polemică), ceea ce explică într-un fel consemnarea unor nume mai puţin motivate în a releva peisajul valoric al poeziei din Basarabia.
Subscriem autorului că poezia din Basarabia oferă un bogat şi variat peisaj, reprezentînd „unul din punctele forte” ale literaturii, deci, cu atît mai justificată această încercare a antologatorului de a recupera, dincolo de orice complexe, o „zestre literară” poetică, oferind o generoasă acreditare, dar şi o perspectivă de integrare în matricea firească.
Conceput în cheie sociologică, volumul Poeţi din Basarabia escaladează dincolo de limitele flotante ale acesteia, oferind şi o perspectivă valorică asupra arealului poetic din Basarabia, întrucît literatura reprezintă esenţialmente un sistem de valori.
Înarmat cu răbdarea cercetătorului de cursă lungă, A.D.Rachieru ne oferă un impunător suport informaţional, îmbrăcat în mantia unei lecturi agreabile, care descoperă nu doar scriitori, ci, înainte de toate, personaje ale lumii poeziei din Basarabia. Personaje luminoase şi triste, provocatoare sau previzibile, nihiliste şi contradictorii, romantice sau pornocultiste.
Înaintarea socratică, spiritul riguros, alternat cu stilul limpede, analitic şi sintetic în acelaşi timp, maniera interpretativă disociativă, reprezintă doar cîteva din calităţile acestui volum dens, care, va deveni în timp un instrument indispensabil pentru cei interesaţi de harta poeziei din Basarabia.

Virgil DIACONU

„Azi bat la maşina mea de scris un poem idiot” sau
Mircea Cărtărescu, un „profesionist al literaturii”

„(…) căci sunt scriitorul M.C.
considerat de critică drept liderul
generaţiei ’80, autor premiat.”
Mircea Cărtărescu (nimic, p. 83)

Versul care dă titlul acestui articol îi aparţine lui Mircea Cărtărescu şi poate fi găsit în cartea nimic (cu n mic), apărută la Editura Humanitas, în anul 2010. Cartea a fost nominalizată de curând pentru premiile acordate de Observatorul cultural şi de Radio România Cultural.
Mircea Cărtărescu a publicat până acum şapte cărţi de versuri şi un CD cu versuri alese pe sprânceană, romane, povestiri, studii critice, un jurnal în două reprize, volume de publicistică, o carte pentru copii, în total 24 de titluri, cu tot cu CD-uri, dacă am numărat bine lucrările care figurează în prezentarea din volumul deja menţionat.
Tradus în mai multe limbi şi distins cu mai multe premii, „liderul generaţiei ’80”, după cum singur se numeşte în nimic (p. 83), Cărtărescu pare să fie un scriitor împlinit. Membru declarat „marcant” al Cenaclului de luni condus de Nicolae Manolescu (1977-1983) în vremea când scriitorii vorbeau mai mult cu gura închisă, el a avut şansa de a fi îmbrăţişat de mentorul său, de la debut şi până în vremea din urmă, când criticul avea să declare că Mircea Cărtărescu este „un profesionist al literaturii, unul din rarii mari scriitori din ultimele decenii ale secolului XX şi din primele ale secolului XXI” (Istoria critică a literaturii române, 2008, p. 1351).
În cele de mai jos mă voi referi doar la dimensiunea poetică a autorului, mai precis la versurile cuprinse în cartea numită nimic. Volumul a fost scris între 32 şi 36 de ani (1988-1992), aşadar, la o vârstă a maturităţii, care ar fi să fie totodată una a maturităţii creatoare, dacă citatele pe care le voi oferi în continuare vor proba acest lucru.

Poetica postmodernă la firul ierbii

Cartea numită nimic îl are ca personaj chiar pe autor: ea înregistrează gesturile vieţii de zi cu zi – întâlniri şi jocuri de dragoste, scene de familie, ore de singurătate consumate în apartamentul de la bloc, confesiuni prozaice la firul ierbii.
Adesea, personajul versurilor se plimbă singur pe străzi, iar dacă cititorii de peste veacuri vor pune cap la cap străzile, bulevardele şi instituţiile înşirate de autor – Kogălniceanu, Doamna Ghica, Teiul Doamnei, Calea Moşilor, Barbu Văcărescu, Colentina, Batiştei, statuia C.A Rosetti, Teatrul Foarte Mic etc. –, ei vor putea să refacă negreşit o parte din harta Bucureştiului. După cum ei vor putea să obţină şi lista tramvaielor şi a troleibuzelor care îl plimbau pe autor între anii 1988 şi 1992, când domnul singurătăţilor tăia frunză la câini: tramvaiul 21 şi troleibuzul 66… Biografii lui Cărtărescu îşi vor culege şi ei din aceste texte în versuri numele muzicienilor preferaţi – John Lenon, care semnează motoul sub care se deschide cartea, Bob Dylan, Eddy Grant, Depeche Mode, Harrison, Fredy Mercury, Paul McCartney, Sinead O’Connor – şi îşi vor putea completa, în plus, lista celor câteva zeci de obiective turistice, pe care marele autor român le-a vizitat la New York, Paris, San Francisco, Frankfurt – vezi textul numit Occidentul, un fel de poezie turistică, demnă de reţinut pentru cele şapte pagini de obiective şi „fidelitatea” redării lor.
Personajul principal al textelor cărtăresciene – autorul însuşi – este un om obişnuit, care se prezintă pe sine ca fiind „pletos şi în blugi” (p. 31); şi tot aşa „pletos şi în blugi” se descrie el încă de vreo cinci ori în alte pagini ale cărţii, adăugându-şi pentru exactitatea portretului vestimentar fie „ghetele adidas” sau „ghetele de plastic”, fie „jacka de piele”, fie tricoul cu înscrisuri la modă, fie – în casă – halatul, care îi provoacă revelaţii de budoar: „Arăt mişto în halatul meu de pâslă verde/ cum sunt pletos ca dracu/” (p. 66).
După prezentarea garderobei, Cărtărescu ţine să consemneze şi vârstele personajului său preferat – „cel de la 28 sau 29 de ani” (p. 8), „la 36 de ani” (p. 31), „până la 29 de ani” (p. 7), „O să am 34 de ani” (p. 66) –, ca să se ştie în ce perioadă a vieţii a scris marele nimic, adică a înşirat suma de fapte cotidiene, lipsite de semnificaţii poetice şi emoţie.

„Ce-i mai mişto pe lume decât să te…?”

După cum se vede, ca autor de versuri, Cărtărescu nu culege din marea realitate decât cotidianul, autenticismul, biografismul, nesemnificativul; el transpune în text doar acest nivel al realităţii, al existenţei, pentru că tocmai acesta este nivelul la care el percepe realitatea:
„Nimic nu e altfel decât îmi spun simţurile.
Mintea mea e oglinda plană a lumii.” (p. 9).
Această minte sau „oglindă plană” se mulţumeşte să reflecteze lumea obiectiv, să inventarieze fetiţele în blugi din troleibuz sau de pe stradă, obiectele expuse în vitrine, străzile, „copilul tâmpit care dă cu cartofi” (p. 65) în maşina lui, fetiţa care îşi pune în cap ceaiul Lipton, călătoriile la lapte şi pâine, tot ceea ce i se întâmplă la genunchiul broaştei:
„Am fost pe la CR, la amici
pe tot drumul m-am uitat după femei şi gagici
cu negri colanţi pe sub fuste de blugi” (p. 62).
Aceeaşi gândire-oglindă-plană înregistrează şi reveria prozaic-adolescentină cu magnetofonul Kashtan:
„adesea, când plec de la şcoală mă opresc la electronice
la Doamna Ghica
şi mă uit la frumosul, făgăduitul meu magnetofon,
la figura lui simpatică pătrăţoasă
la rolele lui inteligente şi blânde (…) (p. 16).
Stupidităţi de felul acesta, prezente în toate textele pe care le semnează, nu trebuie să ne surprindă prea mult, pentru că aşa arată poezia postmodernă, mai precis poezia postmodernă ajunsă în oglinda plană a lui Cărtărescu: o odisee a nimicului, cu „role inteligente şi blânde”, cu „femei şi gagici”, cu „ghete adidas” şi „jackă de piele”, cu vedetele muzicale ale anilor ’80-’90, cu străzile şi mijloacele de transport ale Capitalei etc.
Postmodernismul acestei poezii, în care realitatea nu este nici scociorâtă, nici transfigurată în vreun fel, înseamnă, de fapt, gradul zero al imaginaţiei poetice. Aici nu vom găsi nicio urmă de metafizic, iluzie, poetic, stranietate, mitos, emoţie, ci doar abundenţa elementelor realului minor şi infantilitatea-oglindă a autorului.
Fiind o oglindă plană, Cărtărescu nu are capacitatea de a desfăşura imaginarul poetic şi de a produce misterul sau miracolul poetic. „Nu vreau să fiu un monstru cuprins de inspiraţie”, declară autorul, programatic, încă din „poezia” (textul în versuri) care deschide cartea. Şi într-adevăr, oglinda plană a gândirii lui nu se lasă învinsă de monstrul inspiraţiei şi îl dă afară pe monstru din carte. Cărtărescu vede lumea strict epidermic, ca un şofer. Textele în versuri semnate de el nu ne surprind artistic şi nu ne tulbură în niciun fel, locul comun este regula, asfixiantă, a fiinţei lor. Cât despre „poezia de dragoste”, ea ne oferă un fel de instrucţiuni sexuale pentru adolescenţi:
„femeile sunt interesante/ până în 20 şi peste 30 de ani/
cu 5 ani înainte şi 5 după (…)”. (p. 17).
Matematica are, aşadar, şi ea rolul ei în iniţierea sexuală, iar concluzia la care Cărtărescu ajunge în clipele lui de singurătate de apartament este fără îndoială profundă:
„Ce-i mai mişto pe lume decât să te…?” (p. 17).

Idila de tramvai, Aer cu diamante şi „diamante zornăind în closet”

Pe aproape patru pagini se lăbărţează un text din care aflăm că, în tramvaiul 21, la ora 11:46 fix – păcat că lipseşte data cosmică – Cărtărescu face curte subsuorii unei „blonde-blonde”, „de 17 ani? 18?”:
„a-ntors capul şi a citit instinctiv
ce scria pe tricoul meu
m-am uitat în altă parte (la tipul cu cutia de ceai)
pe geam se perindau magazinele de pe Moşilor
urma să schimb la bulevard, să iau alt troleibuz
până la Kogălniceanu
m-am uitat la ceasul electronic al unuia: 11:46
şi iar la braţul şi sânul fetei” (p. 25).
Idila de tramvai se încheie în limba maternă a lui Harrison:
„Let me in here,
You know I’ve been here,
Let me into your heart…” (p. 26).
Cartea Aer cu diamante, publicată la tinereţe împreună cu câţiva dintre prietenii optzecişti de luni, îi prilejuieşte lui Cărtărescu cuvinte inimaginabil de jignitoare la poetica cosemnatarilor:
„totul era de diamant pe atunci
şi dacă oamenii defecau
făceau diamante, zornăind în closet (…) (p. 27).

Expresii poetice pentru Istoria critică a poeziei generaţioniste postmoderne româneşti

Mircea Cărtărescu ne oferă câteva expresii poetice 100%, care merită să fie consemnate în Istoria critică a poeziei generaţioniste postmoderne româneşti:
„şi am sărit la geam: pe bune, ningea” (p. 38).
„Zâmbeşte-mi şi tu şi mi se rupe de tot” (p. 45).
„o femeie mişto, pulpe mişto” (p. 57).
„Nimeni nu mă fute la cap.” (p. 73).
„Tristuţ deci, pentru că vremea s-a-nchis” (p. 80).
„Mişto miroase a pământ/ când vine metroul” (ib.).
„Văd în schimb o fată tânără (!) şi dulce într-un tricou mişto.” (p. 95).
„era aşa mişto încât mi-a ars inima” (p. 96).
„Mişto e Calea Moşilor privatizată.” (p. 100).
„E foarte mişto Calea Moşilor.” (p. 102).
„Mai demult iubeam constelaţiile,
azi mi-e perfect perpendicular.” (p. 103).
„cu viaţa lui futută definitiv.” (p. 107).
Iată, aşadar, cât de mişto scrie poetul secolului, ce poezie poate să facă el din „viaţa lui… definitiv.”

Profundităţi cărtăresciene pentru Istoria critică a poeziei generaţioniste postmoderne româneşti

Pentru Istoria noastră vom mai pune de o parte şi aceste versuri, pe care le includem în secţiunea „Profundităţi cărtăresciene”:
„toate luminile sunt stinse în blocul de vizavi, toţi dorm.” (p. 44).
„nu pot să-mi stăpânesc chinul ăsta interior” (p. 47).
„Doamne, frumos este cerul albastru scânteietor” (p. 50).
„te duceam în spinare până la pat…
ţopăiam ca nebunii pe Locomotiv GT…” (p. 51).
„Doamne, verde e gardul viu
ruginite sunt tomberoanele!” (p. 64).
„fericit, intru la pâine/ dau banii, iau pâinea” (p. 71).
„am făcut multe imagini la viaţa mea” (p. 84).
„înnebunesc de tristeţe” (p. 92).
„e frig, mă zgribulesc în jacka mea de piele, visez
şi-mi amintesc, şi mă uit după fete tinere,
liceene în costume de blugi…” (p. 92).

Un poet fabricat sau „(…) sunt scriitorul M.C. considerat de critică drept liderul generaţiei ’80, autor premiat.”

Cărtărescu ne prezintă texte absolut prozaice, lipsite de imaginaţie poetică, vidate de lirism şi tensiune, într-un limbaj plat, un fel de jurnal al nimicului şi al ratării. O odisee a nesemnificativului, a locului comun, de care autorul este, de altfel, cât se poate de conştient:
„când ai spus totul, te apucă un chef dement
să spui şi nimic.” (p. 85).
Antiteza dintre tot şi nimic rămâne doar în plan abstract-conceptual, pentru că în volumul Totul şi cărţile de versuri anterioare nimicului este vorba despre acelaşi nimic.
Nimic nu justifică, totodată, ruperea acestor texte în versuri, pentru că ele sunt, de fapt, simple consemnări, scrise – la început de rând – când cu litere mari, când cu litere mici, când cu virgule, când fără ele, la întâmplare. O neglijenţă eufonică şi gramaticală, care sare în ochi.
Un autor poate să aibă, desigur, mai mult ori mai puţin talent; el poate să fie un autor de valoare sau unul de-a dreptul mediocru, iar critica nu poate să modifice în niciun fel această stare de lucruri. Dar critica are posibilitatea să îi creeze autorului o imagine literară, care corespunde sau nu valorii reale a autorului. Astfel, critica poate să îi creeze autorului o imagine favorabilă meritată sau o imagine favorabilă nemeritată; ea poate să confirme valoarea unui autor de valoare sau să îl supraevalueze.
Cărtărescu este autorul căruia i se dă în mod gratuit valoare, autorul supradimensionat de către critica literară: lui i s-a creat o imagine favorabilă, strălucitoare, care nu este nicidecum susţinută de valoarea textelor în versuri pe care le semnează. El este poetul umflat de propria generaţie, de câţiva critici care manipulează literatura română, precum şi de o întreagă armată de criticatori mimetici.
Pentru versuri de aceeaşi mediocritate ca şi a celor citate până acum şi a textelor din care au fost extrase, autorul lor a putut fi premiat în mai multe rânduri. De altfel, pentru cărţile de versuri cele mai mici Cărtărescu a primit premiile cele mai mari! Cărtărescu este în mod vizibil un poet fabricat de critica literară şi de câteva instituţii care acordă premii literare, de U.S.R. în primul rând. Zeci de poeţi, optzecişti sau nu, pot fi numiţi înaintea lui. Doar Alexandru Goldiş are curajul să întrerupă corul lăudacilor şi să afirme că „nu doar imaginaţia, ci şi memoria au pierdut – în volumul nimic – orice rol” (Poesis internaţional nr. 3/2010). Altfel spus, Cărtărescu ne livrează o carte de versuri mediocră.
Dar Cărtărescu este conştient de propria impostură şi îşi contrazice prin toate versurile pe care le scrie, iar uneori prin mărturisiri care privesc chiar capacităţile sale poetice, criticii care l-au urcat pe soclu:
„Azi bat la maşina mea de scris un poem idiot.” (p. 103).
„căci nu pot, nu pot să mai scriu
şi chiar dacă-aş scrie, chiar şi-aşa,
totul ar fi fals, idiot.” (p. 60).
„Mi-a crescut părul foarte, foarte lung.
Dar poezia mea e cheală ca Sinead O’Connor
Şi mi se rupe de asta.” (p. 74).
„asta-i, băiete. În poezie ca şi în sport
o duci o vreme şi nu mai poţi” (p. 89).
Poetul pe care Nicolae Manolescu, ideologul generaţiei ’80, l-a decretat ca fiind „un profesionist al literaturii”, trăieşte fără îndoială o dramă. Dar el îşi recunoaşte, după cum am văzut, neputinţa poetică. Încă din primul text al cărţii, sub masca sarcasmului în oglindă, „profesionistul literaturii” ne declară răspicat:
„Nu vrea să fiu un monstru cuprins de inspiraţie.
Nu vreau ca poezia mea să-mi supravieţuiască.
Acum ascult muzică şi împing căruţul fetiţei mele
acum ştiu că asta-i realitatea.” (p. 7).
Autorul vrea să ne spună că el a ratat poezia pentru că a ales să împingă căruţul, aşadar pentru că a ales să dea atenţie realităţii. Fireşte, nu asta este cauza ratării sale poetice. Dacă ar avea ce-i lipseşte, şi anume monstruozitatea inspiraţiei, el ar putea să facă poezie chiar „din” realitate.
În textul Occidentul, care închide cartea nimic, Cărtărescu ne oferă (cu virgulele mâncate şi de data aceasta) schiţa propriei poetici:
„nici poemu-ăsta nu-i poezie
căci doar ce nu e poezie
mai poate rezista ca poezie
doar ce nu poate fi poezie.” (p. 111).
Mircea Cărtărescu ştie că poezia pe care el o face este tot ceea ce nu poate să fie poezie. Are dreptate.