Spații culturale nr. 17 (4)

Din poezia modernă rusă

Elena GURO
(1877 – 1913)

Poeta, prozatoarea şi pictoriţa Elena Guro (Notenberg) se trage din înaltul neam nobiliar de Mercury. Împreună cu soţul ei, M. Matiuşin, au fost printre cei mai activi protagonişti ai avangardei petersburgheze, ea – una din puţinele femei ataşate acestei tendinţe artistice reformatoare. A fondat „Uniunea tineretului” – societate a artiştilor plastici, care a activat în perioada 1909–1913. În cadrul expoziţiilor pe care le organiza asociaţia în cauză, precum şi în volumele publicate cu numele şi sigla ei, erau propagate ideile artei noi, întâi de toate cele ale futurismului, chiar dacă autorii reprezentau o vastă pluralitate de viziuni şi opţiuni, de la direcţia postimpresionistă la abstracţionism, non-figurativ. În proza, poezia, dramaturgia Elenei Guro („Flaşneta”, 1909, „Vis autumnal”, 1912, „Cămiluţele cereşti”, 1914), precum în pictura şi grafica ei, lirismul, impresionismul „naiv” se îmbină cu căutările avangardiste deja… „clasicizate”.
În ce priveşte nemijlocit proza Elenei Guro, în multe pagini ea are un caracter de jurnal intim, de egotext de o copleşitoare sinceritate şi profunzime, adresată în primul rând celor care, precum se exprimase însăşi autoarea, „înţeleg şi nu gonesc” (un altfel de mod de a vedea lumea şi arta, de a crea). Sigur că, la lectură, poezia şi proza Elenei Guro te fac să-ţi aminteşti instantaneu că plăsmuitoarea lor aderase la cea mai radicală grupare a futurismului rus, „Ghileia”, îndreptăţit, oarecum, întrebându-te: dar unde e furia, radicalismul „distrugător” (uneori, – drept alt mod de a edifica!), ce le-au fost caracteristice colegilor de opţiune artistică – David Burliuk, Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Aleksei Krucionâh, altora? Ar fi avut ceva în comun cu ei delicata, politicoasa, atenta, subtila Elena Guro? Exegetul avangardismului rus, Serghei Biriukov, actualmente profesor universitar în Halle, Germania, cu care autorul prezentei antologii întreţine de mult timp o corespondenţă referitoare la fulminanta fenomenologie novatoare în arata începutului de secol XX, atrage atenţia la una din remarcile lui Mihail Matiuşin, eminent pictor şi teoretician al artelor: „Ea a fost cimentul asociaţiei futuriştilor”. Adevărul e că o mare parte din mişcarea avangardistă rusă se formă anume în jurul acestui tandem, al acestei familii artistice-nucleu-radiant, personalitatea Elenei Guro remarcându-se şi ca una rezonantă perfect cu aspiraţiile tinerilor novatori. Chiar dacă doamna poetă şi pictoriţă manifesta un spirit calm, interiorizat, discordant, oarecum, cu efectele explozive ale gestului sfidător, extravertit. La o adică, unul din cei mai drastici, „extremişti” cubofuturişti, Velimir Hlebnikov, ca om era şi mai potolit, şi mai retras (în sine) decât suav-politicoasa lui colegă… (Dar astea ţin, şi ele, de iminentele paradoxuri ale avangardismului şi avangardiştilor, ceea ce ar constitui, de fapt, un antrenant subiect de referinţă despre beneficele… neconcordanţe.)

MELODIE FINLANDEZĂ

Peste noi, cei în frac, strânşi în corsete, scrobiţii,
tu cântecul patriei ai prins a-ngâna.
Din noi, cei în frac, încorsetaţi, tu
ai ademenit văzduhul patriei geroase.
Iată, din gâtul gol şi subţire al fetei
a ieşit un lac suflat cu promoroacă,
iată, din urechea roşie a bărbatului
a ieşit un nor şi o parte de pădure,
iar femeia a slobozit din cap un crâng de pini,
iar eu – un drum întreg şi un flăcău cu pâsle.
Şi de pe mlaştini au venit licheni şi ger.
Şi zburat-au prin zăpadă sănii – Uh-şi-aşa!
Şi-o luară de-a dreptul peste înţelenire – Uh-şi-aşa!
Peste hopuri, peste gropi au galopat – Uh-şi-aşa!
Pe motivul „Alae’itke atini”!
„Nu mai plânge, mama mea.”

Nu mă plânge, mamă, nu mă jeli,
ochişorii, mamă, nu ţi-i strica.
Hăt departe drumul s-a înşirat peste desfundături.
Mâinile nu-ţi frânge!
Nu-ţi strica bătrânii ochişori!
Feciorul tău nu se va prăpădi,
tu ai fiu de jneapăn,
fiul tău – tânăr bolovan de piatră este,
fiul tău – ram tânăr e anume,
iar ramul tânăr şi pufos
tot se-ndoaie, însă nu se rupe.

Dar tu, mamă, mâinile nu-ţi frânge,
ci găleata ia-o-n ele.
Eu totdeauna-n locul tău adus-am apă.
Nu plânge, mamă,
ci toporu-l ia.

Eu soba ţi-am aprins, făcând căldură,
iar mâinile tale-s mici pentru coşcogea toporul meu.
Uh-şi-aşa! Cântă pământul nostru drag.

Iată cântă drumul.
Drumul meu – iată.
Iată-mă chiar şi pe mine.
Iar eu luat-am hăţurile-n mână,
eh, patria mea!
Şi puşca am luat.
Iat-o şi pe mama.
Nu te întrista, nu tânji, draga mea,
vânt mare prinse a bate –
nu te întrista, nu plânge, mamă.
Piatra lângă drum a-ncremenit,
freamătă pinul.
Vântul mai departe, tot mai departe goni împrejurimea.
Nu plânge, mamă.
Patrie, patrie – pământ,
una eşti tu – mama.
Pentru tine am plecat.
Nu te întrista, nu tânji draga mea,
nu plânge, mamă.

VASILI KAMENSKI

Pentru N. S. Goncearova

Cearn-cealli-ai.
Din îngălbenite vremuri fălcoase
Ca un Curcubeu al Renaşterii
Se arcui surâsul bărcii cu pânzele-n vânt
Şi ososul grumaz bronzat.
Nisipurile fierbinţi
Mişcătoare sunt şi-mpotmolitoare,
Iar pietrele deprinsu-le-au cu duritatea.
Liniile-s trasate de-o rariţă.
Cearn-cealli-ai,
Aprig sultan.
În haremuri tihnite covoare,
Purpurii mătăsuri
Abia de-nfăşoară trupul,
Ca prăpastia – smoala pletelor.
Ochii – fântâni. Sprâncene-ngemănate
Şi buzele – însângerate.
Al braţelor trosnet şerpesc,
Desen precis în colţul gurii,
Cearn-cealli-ai.
Dă-mi.
Ia.
Saadet? Ceriban? Ramzie?
Fii o narghilea
Neauzită,
Topeşte-te,
Dispari.
Dă-mi.
De eşti îndemânatic – ia.
Cearn-cealli-ai.

***

În salonul alb, obidit de trabucurile
Comisionarilor, împărţiţi pe la mese:
Pe perete e răstignită o frescă,
Dezbrăcată de ochi mijiţi, priviri şterse.

Ea seamănă cu îndepărtata grădină
A îngerilor albi. Însingurată ca
O împărăteasă forţată de la tron să abdice,
Palidă, ea va suferi, va tăcea.

Calculate sunt foloase, procente.
Despre procente, foloase au tot tratat.
Toţi socotesc şi vând voluptuos.
Dar de frumuseţe nu s-au interesat.

Însă ea se mai înfioară pe perete.
Ea mai respiră în fiece clipă, tainică,
Iar la picioare i se împart pământuri
Şi se pune-n mişcare pianina mecanică.
……………………………………….
Apoi pe uliţă mai e şi un felinar –
Neaşteptat de clar,
Nelalocul lui, parcă, de curat ca a Crăciunului Stea!
Dar nimeni din trecători nu observă
Cum, irezistibil de naiv, felinarul
Le zâmbeşte cu lumina sa.
……………………………………………….
Dar cei care vin aici
Viaţa să-şi dea în economii –
Să-şi înfăţişeze sufletul în casa lui Hristos –
Trebuie să-şi aducă aminte că
În cafenea
Fresca se topeşte de dor
Şi felinarul din stradă luminează
Ca o stea.

***

Stea
Înaltă.
Ea străluceşte, priveşte, ademeneşte,
Răsărind peste
Înspăimântătoarea pădure.
Înspăimântătoarea neagra pădure,
Stă ameninţătoare pădurea.
Zice: – sub semnul meu întunecat,
Sub semnul meu întunecat nu intra,
Nu nimeri sub el!
De la mine nu mai există salvare, întoarcere,
– S-o ştii!
După stea
Ins ciudat gonea…
Dar nu ştia
Unde să o poată prinde…
Nu a mai ajuns-o –
Şi fericit s-a întâmplat a fi, –
Pentru ea,
Din cauza ei s-a prăpăstuit!

DIN MEDIEVALITATE

În cer stele ghimpoase,
în stâncă flăcăruia paraclisului.
Wolfram se roagă
La sicriul Elizavetei:

„Înmiresmato,
tu lângă tronul Mariei – pe Isus
l-ai rugat pentru Sfânta Lui Mamă,
Elizaveta!”

Dansează frunzele toamnei,
sub stele se chircesc umbrele.
Cum s-a prăpădit cavalerul Henric,
se dispersau puterile negre,
sufletele necredincioşilor sarazini:
cu dinţii rod stâncile,
scrâşnesc şi urlă.

„Înger Alb Crin Preacurat,
tu, neprihănită Jertfă Vecinică
Trandafir din Paradis,
Elizaveta!”

Se chircesc umbrele,
suflete nebotezate,
se-nvălătucesc ca norii de praf, urlând.

„Milostiveşte-te, milostiveşte-te, Maică Precistă,
Mama Domnului.
Pentru noi să se roage îngerul tău alb,
oblăduitoarea noastră,
Elizaveta!
Piei, putere întunecată,
dispari de lângă sicriul şubred.
Patru lumânări –
Preacurata Cruce
şi crinii – crinii,
rugăciunile creştinilor!”

În baltă clipesc flăcărui
în otrăvitoarea tină amuţită.
Sub paraclis pitici răutăcioşi
îşi tremură bărbile…
Şi dansează stele ghimpoase,
tremură flăcăruile candelelor…

În noaptea de toamnă nevătămate
sunt floricele de primăvară
de pe sicriul neîntinat.

***

Nora mea Albă ca Zăpada
Nora, floriceaua mea de nea,
Mieluşelul meu de nori.
Ah tu, regina zăpezilor,
Lână de nori,
Gingaşă peană,
Tu, floare-de-colţ,
Nora, undă licăritoare,
Nora, dulcele meu vis în fulguraţie!
…Ah, severă Regină, nu mă executa,
La moarte nu mă condamna!
Norul meu de nea,
Povestea mea de nea,
Floarea-de-colţ
E mult mai dragă decât tine!

Traducere şi prezentare de
Leo BUTNARU

DOINA CERNICA

O călătorie în Portugalia cu poetul român Virgil Mihaiu

La începutul acestei călătorii stă sentimentul din ce în ce mai rar al prieteniei adevărate. Darul la fel de rar al admiraţiei şi al preţuirii sincere. Au trecut atâţia ani de când s-a întâmplat totul şi atâţia de când Marian Papahagi a plecat, dar nu există prilej – stau mărturie interviurile, cuvântul scris care rămâne -, în care poetul Virgil Mihaiu să nu îl evoce, mentor drag în primii paşi prin spaţiul muzical al limbii portugheze. (De altminteri, la 60 de ani de la naştere şi 10 ani de la moarte, avea să-i cinstească memoria, organizând la Institutul Cultural Român din Lisabona un colocviu dedicat memoriei sale).
Mai mult, şi numele lui Marian Papahagi, şi al bunicului său, Tache Papahagi, aromâni cărturari de elită ai ţării noastre, sunt asociate în devenirea intelectuală a lui Virgil Mihaiu cu o pildă, cu o lecţie de neuitat despre geografia inimii, aceea care scrie harta românităţii sau, iată, a latinităţii, cu propria viaţă.
Călătoria a continuat cu lecturi, este uşor de imaginat, într-un timp în care lectura era vitală la un mod cu mult mai amplu, cu lecturile în limba şi din literatura portugheză, deoarece povestim despre clujeanul Virgil Mihaiu, peste un deceniu redactor la revista ,,Echinox” şi apoi la revista ,,Steaua”, un om care nu oboseşte, nu îmbătrâneşte, ci se îmbogăţeşte mereu, urmându-şi visul. Nu ştiu dacă visul a însemnat funcţia de director al Institutului Cultural Român din Lisabona (şi de ministru consilier pe lângă Ambasada României din Portugalia), cred că mai curând el s-a numit simplu Lisabona, Portugalia. Oricum, având o aripă de idealitate şi una de mundan, şi poezia hrănindu-se din amândouă, ne întâmpină cu cea dintâi (,,1998. epifanica salutaţiune”: ,,salut, portugalia!/ speranţă pentru/ europeanul latin-oriental/ speranţă pentru scriitorul/ muzicianul/ dezesperatul/ din dezesperantul/ orient latin//…insulă peninsulă/ idee melopee/ port calat pe poesie/ ultim port de melancolie/ jubilaţiune portocalie/ ascunsă΄n cochilie/ /epifanie// salut, salut, portugalíe!”), dar nu ezită să o schiţeze şi pe cea de a doua, legată de răstimpul 1999-2000, în cartea călătoriei sale, ,,lusoromână punte de vânt”, Brumar, Timişoara, 2010: ,,Cele necesare pentru a ajunge în portugalia:/ paşaport/ sănătate/ acte/ voinţă/ tenacitate/ acte/ certificate/ vaccinuri/ acte/ nervi-timp-bani/ nervi / acte/ cazare/ (undeva/ pare-se tot printre ai tăi)/ pacienţă/ şansă/ baftă/ perseverenţă/ viaţă lungă/ 50 de ani / bună-credinţă/ pasiune/ ajutor providenţial/ conjunctură astrală/ pasiune/ 50 de ani” (,,bem-vindo a Portugal!”, Bun venit în Portugalia!). Cheia acestui poem este însă nu repetatul ,,acte”, ci sintagma ,,ai tăi”. Ea pulsează într-atâtea altele, nu o dată pornind chiar de la titlu, titlul cărţii, în primul rând, dar şi ,,Cluj&Lisboa”, ,,Zâna transilvană pe plaja lusitană”, ,,absenţa/ prezenţa feminităţii transilvane în epicentrul visării lusitane”, călătoria în Portugalia a poetului Virgil Mihaiu desfăşurându-se, de altfel, împreună cu Transilvania natală, întruchipată într-un ideal de feminitate. O feminitate sculpturală, cu ,,umeri de cariatidă”, atletă (,,cuceritorii barbari/ şi-ar fi ascuţit spadele/ pe muşchii gambelor sale”), ,,coloană” dreaptă, într-o lume peste care pune stăpânire ,,strâmbăciunea”, ,,columnă” inexpugnabilă în excelenţa sa simbolică, în care o celebrează, gimnastă, balerină, dansatoare în ipostazele sale terestre, în care o cântă. Preferinţa pentru Transilvania, pentru această denumire a pământului românesc natal, utilizată în exclusivitate, vine din orgoliul latinităţii sale şi poetul o exprimă de câte ori are prilejul. (Ţin minte şi acum insistenţa, plăcerea cu care, într-un interviu, s-a referit la nordul de ţară din care sunt, spunându-i numai şi numai Arboroasa).
Poetul călătoreşte în Portugalia, ducând cu sine nu doar Transilvania, căreia îi aparţine, ci şi iubirea sa, muzica, generatoare de libertate – „libertatea jazzistică”! (Să nu uităm că Virgil Mihaiu, conferenţiar la Academia de Muzică din Cluj, este membru al Asociaţiei Criticilor de Jazz din Statele Unite, al Juriului Mondial Down Beat Jazz Critics Poll, membru al juriului European Jazz Prize şi că a fost de două ori distins cu Premiul pentru publicistică de jazz de Societatea Română de Radiodifuziune; precum şi faptul că, să le spunem generic, concertele de ,,jazz cu accent românesc”, organizate în ultimii ani din iniţiativa directorului ICRL, Virgil Mihaiu, au cucerit publicul acestui gen, ele invitându-l nu numai în somptuosul Palácio Foz din centrul capitalei lusitane, ci şi în selectul club din celebra Alfama, „Onda Jazz”.) Vorbim, vorbind de libertatea jazzistică, de o libertate în acord timpul nostru şi cu firea poetului, în stare să ia avionul până în România doar pentru o prelegere în faţa studenţilor săi despre istoria jazzului sau să-şi astâmpere dorul de portugheza braziliană, de jazzul brazilian, „Brazil, meu amor”, cu un popas în Rio de Janeiro, cât răstimpul dintre un dus-întors al navei aeriene.
Nu au avut cum lipsi cărţile scriitorilor români care l-au precedat şi l-au susţinut în visul acestei călătorii, de aceea va privi întâi Portugalia cu ochii scrierilor lor, apoi se va depărta de ele, ca să vadă mai bine. Ajuns la Estoril, dar şi cu poemul blagian „Estoril” în memorie, Virgil Mihaiu îşi închipuie: „Dacă şi-ar fi gândit versurile în portugheză /Lucian Blaga ar fi scris probabil:…” Apoi caută distanţa potrivită, ca atunci când te uiţi la un tablou, şi deodată vede că „Soarele de acum nu mai e nici el acelaşi”, rămânând „Inexorabilă – doar amintirea frunzişului transilvan” („Estoril”). „Ceaţa dintre secole” ne separă şi de îngeri, „poesii sburătăcite /speriate de moarte /de internet”, astfel că „jurnalul portughez /al lui Eliade” îi apare condensând „ecouri iberice /quasi-isterice /de pe altă lume //din insule /euthanasiate” („Ceaţa dintre secole”).
Dar cum este Portugalia privită de pe „lusoromână punte de vânt”, cel mai recent volum al lui Virgil Mihaiu, scris la Lisabona şi dăruit cititorilor din România într-o splendidă ediţie, purtând marca unei edituri pretenţioase, Brumar Timişoara, şi a implicării autorului inclusiv în prezentarea sa grafică? Dacă imaginile fotografice (de Monica Ioana Revnicu), copertele sunt dominate de tonuri de cenuşiu, albastru, bleumarin, indigo, sugerând diversitatea de nuanţe ale fluviului Tejo şi ale Oceanului Atlantic, Lisboa este albă, mai ales albă, şi aproape numai albă, doar din când în când cu unde de miere: „esenţa bună /a soarelui /captată în /piatralba /dalbei /Lisabona” („Piatralba”); „dimineaţă /muiată΄n /miere de lisabona”. Şi la fel sunt şi splendorile ei: „cupola din zahăr celest /încununează arborii /jardim da estrela /grădina edenului lusitan” („flota aducătoare de seminţe”). Provă a ţării, este totodată „navă-pilot a melancoliei /despicând încă un secol dispreţuibil” („praça da alegria clarificată de lună”), ea are în ţesătură, ca şi Clujul mult iubit, urzeala imaginaţiei, „încep din imaginaţie /şi se termină în imaginaţie /restul lumii /pare previzibil /prin comparaţie” („Cluj&Lisboa”), atracţie şi mister, „îmbrăţişez lisabona /cu aceeaşi pasionalitate /inocentă /a primelor săruturi din adolescenţă”, amândouă ajungând să-i curgă prin vene: „lisboa /topită lent /în sângele meu /îmbibat de-o viaţă /cu reavăna verdeaţă /transilvan-adolescentină /de fiecare dimineaţă” („Osmoză”); „stradéle /insuportabil de înguste /ducând spre /alfama /sau /descinzându-ţi în suflet?” („Care comunicare?”). Portugalia în întregime este pentru poetul Virgil Mihaiu îndeosebi o broderie a reveriei, o arhitectură a visului care accentuează realitatea a tot ce înseamnă România: „pe cât de ireală îmi părea lusitania /imaginată de acasă //pe-atât de vie îmi rămâne΄n minte / ţara natală /patria parentală /cât timp sunt exilat în reveria portugală” („balanţă”). O poezie şi finalul alteia, poezii care o cuprind cu toată puterea iubirii sunt memorabile: „splendoarea tăcută /a cozii de păun /desfăşurându-se΄n /evantai //ţara desfăşurată΄n /soare /la apus de europa” („lusitania”); „ţară prea întristată /de propria-i frumuseţe /închisă în propria-i deschidere” („imersiunea în lusitanitate”). Dar oricât de dorită, „portugalia /mutată din vis /în iluzia realităţii” înseamnă depărtare şi nu o dată solitudine: „realitatea este acasă //irealitatea extremă este exilul /fie şi΄n ţara visată” („real/ireal”), şi doar ea, realitatea, semnul ei palpabil îl ajută să le depăşească: „asediat de solitudinea /suferinţei //aleg din stivă /ştergarul de in /cu monograma de purpură //lipindu-mi faţa de el //îmi primesc merindele din memorie” („la limită”)
În spaţiul cald, plin de culoarea covorului, ştergarelor, ceramicii, măştilor noastre, Virgil Mihaiu, directorul Institutului Cultural din Lisabona, înalţă punţi peste Europa, între România şi Portugalia, pe care aduce muzicieni, artişti plastici, scriitori, să fie ascultaţi, văzuţi, preţuiţi şi de iubitorii de artă şi literatură de pe acest pământ cu care începe Oceanul. Eu însămi am trecut-o o dată, ca să particip la lansarea „Gramaticii portugheze” a scriitoarei Micaela Ghiţescu, la lansarea versiunii româneşti, pe care tot Micaela Ghiţescu o realizase, a uneia din cărţile apreciatei prozatoare Lidia Jorge şi ca să-l cunosc pe romancierul Rui Zink, îndrăgit şi în România, graţie, de asemenea, traducerilor Micaelei Ghiţescu, dar şi ale Ancăi Milu-Vaidesegan, director-adjunct al aceluiaşi Institut Cultural Român din Lisabona, coechipieră de calitate a directorului Virgil Mihaiu. Lidia Jorge şi Rui Zink sunt numai două dintre personalităţile lumii culturale portugheze distinse de ICRL cu titlul de „Amicus Romaniae”. Cu o a treia, eseistul Fernando Couto e Santos, cititorii „Spaţiilor culturale” se întâlnesc chiar acum.
Dar să ne întoarcem la călătoria poetului Virgil Mihaiu în Portugalia şi la cartea acestei călătorii, „lusoromână punte de vânt”, ca să o închidem cu sentimentul unei nelinişti ce însoţeşte permanent împlinirea visului, împlinire menită să dureze „cât casa din copilărie /demolată sub tiranie”. Dintr-o margine în cealaltă a latinităţii europene, călătoria se aseamănă pentru poet cu mersul pe „puntea feruginoasă”, înălţată peste Tejo, pe „coasta lusă”, imensă cochilie care captează şi reverberează „ecouri europene” peste „oceanul de temeri”, „fericire /sub ameninţare /de plăci tectonice autodevoratoare”, proiectând ,,iluzia universală /filtrată prin /firida identităţii lusitane”. („punte de vânt&cuvânt”)
Dar pentru „impalidatul peregrin transilvan”, care-şi „rotunjeşte” lumea „pe-un liman lusitan”, România/Transilvania şi Lisabona /Portugalia sunt nu doar „două lumi foşnind în acelaşi text”, ci şi capetele de pod între care se arcuieşte însăşi făptura sa lirică, peste „mare sărată pe dureri ancestrale”. E un timp-clipă în care ni se mărturiseşte: „soarele transilvaniei /îmi aparţine //şi umbrele portugaliei /îmi aparţin /(…) /visul meu se trăieşte şi /se moare pe sine din plin”. Ca poetul Virgil Mihaiu să poată merge mai departe.