Spații culturale nr. 17 (2)

Ion Lazu

Despre cazul Ion Caraion

ION CARAION
Din tot ce-am spus, din tot ce vrem
Rămâne-o lacrimă năucă.
Pe fundul vreunui vechi poem,
Care şi el o să se ducă.//
Aşa cum altele s-au dus
Şi-n urma noastră,-n urma lui
Răstoarnă paltini alt apus,
Prin ochii cine ştie cui//
Ca-ntr-un pahar de apă-n care
Fântâna-ntreagă s-a târât
Să-şi moară ultima răcoare
Sau nici atât… sau nici atât…
Măcar în privinţa lui Ion Caraion lucrurile au fost tranşate cu privire la colaborarea sa cu poliţia politică, spre deosebire de alte destule cazuri, care sunt tergiversate cu anii, parcă anume ca tensiunea să devină insuportabilă în breasla scriitorilor, devenită un fel de oaie neagră a naţiunii, adusă mereu în atenţia opiniei publice, de parcă răul cel mare al perioadei comuniste ar fi venit nu din altă direcţie, în fapt bine ştiută, ci dinspre slujitorii condeiului. Iscusită deturnare a atenţiei, în vreme ce adevăraţii vinovaţi se strecoară cu abilitate/cu cinism spre pârghiile puterii nevăzute.
Da, Ion Caraion a fost turnător şi, spre mirarea mai mult a celor care nu l-au cunoscut îndeaproape ca om, decât a celor care-i cunoşteau firea dificilă, plină de ascunzişuri şi contradicţii (un personaj de o factură cu totul aparte, un amestec de aspiraţii înalte şi de ticăloşie în neagră proliferare), aspect ce devine o adevărată teroare la lectura pieselor din dosarul Artur şi sfârşeşte prin a-ţi întoarce maţele pe dos – veţi vedea ce vreau să spun. Ce om ciudat, pe cât de talentat!, dar şi ce destin tragic! Aşa după cum el însuşi mărturiseşte, cu grea obidă: „Nu am trăit decât pentru scris, pentru libertatea şi frumuseţea lui spirituală”. Or, ce i-a adus aspirantului la laurii poeziei această ardentă patimă întru cuvânt? O pretimpurie poziţionare în miezul mişcării literare, încă în anii 42-45, lucru ce nu trebuie escamotat, dar şi conflicte cu autoritatea: desfiinţarea Agorei, revistă în 5 limbi, angajând nume de forţă din lirica românească, europeană şi nu numai; interzicerea primului volum de poezii, Panopticum. Iar în 50, prima arestare, pentru 5 ani… Canalul, minele de plumb: Baia Sprie, Cavnicul… Trei ani de tras targa pe uscat şi din nou arestarea, cu condamnare pe viaţă pentru vini nesemnificative, care însă pe atunci erau considerate ca ameninţând noua orânduire etc. etc., târziu comutată în 25 ani MS… Eliberat abia în 1964 – deci, practic, 20 de ani în afara literaturii, tocmai anii tinereţii şi ai primei maturităţi, când scriitorul îşi deschide larg aripile… Şi sănătatea distrusă. Iar ca o culme a ghinioanelor: prins în cleştele neiertător al Reţelei de informatori. Şi fapt este că din 67 până în 81 când s-a exilat, a scris în disperare, 14-16 ore pe zi, publicând vreo 30 de volume de poezii, antologii, eseuri, traduceri etc., etc. Dar totodată scriind şi delaţiuni. Şi nu oricum, formal, în dorul-lelii, ci cu exces de zel şi cu grave consecinţe pentru cei vizaţi/spionaţi/turnaţi… Printre victime, Nicu Steinhardt, căruia i s-a confiscat Jurnalul fericirii… Cu inima strânsă, am reluat antologiile sale de poezii, cele două, scoase în colecţia Poeţi români contemporani, la Ed. Eminescu (ironia soartei face ca îngrijitor al acestor prime ediţii de după Decembrie să fie Emil Manu, prietenul din tinereţe şi din închisoare, însă pe care IC îl turnase fără ezitare (şi nu se poate ca în 1998 Emil Manu să nu fi bănuit că prietenul l-a turnat…), apoi am reluat cele două volume Antichitatea durerii, al căror lector am fost la Vinea. Impresia la această nouă lectură şi în cunoştinţă de cauză a trădărilor sale? Un poet copleşitor, mare în literatura noastră şi mare în orice literatură s-ar face traducerea liricii sale… Văd că paginile sunt pline de sublinieri, de exclamaţii… de plusuri şi plusuri… Intrigat şi totodată oprimat, am reluat şi cele două volume de Jurnal. Dar şi Cazul Artur, la a cărei lansare am participat, la Sala oglinzilor, îmi pare. Din cca. 400 pagini de delaţiuni, cât însumează “opera neagră” a omului din subterană, sunt selectate vreo 80 cazuri, ilustrative pentru notele informative despre cei din exil şi despre scriitorii din ţară care aveau legături în afară. Artur era instruit cu cine să ia legătura, ce să afle, cum să manevreze informaţiile etc. Cu securistul se întâlnea în vreo casă conspirativă, dar şi la el acasă. La informările minuţios redactate, neiertătoare, predându-şi victimele pe tavă, peste aşteptările organelor, mai venea el însuşi cu sugestii, unele chiar de bun simţ, altele doar mimând zelul, la derută. Iar altele, vai, sugerându-ne că IC se iluziona că zbirii vor ţine seama de propunerile poetului privind îmbunătăţirea situaţiei scriitorilor… În esenţă, însă, a slujit cu râvnă („Râvna ta, Ierusalime!”) interesele securităţii care urmărea dezbinarea exilului, a Europei libere în primul rând. Şi tot ce mai putea apuca, cu „mâna (sa) lungă”… Desigur, IC făcea toate astea sub constrângere severă şi cu teama că libertatea obţinută cu acest preţ, odios peste măsură, ar putea fi iar pierdută. Catastrofal pentru un om care scria dezlănţuit, cu obsesia de a lăsa cât mai multe cărţi, convins de genialitatea sa, ceea ce nici nu e departe de adevăr, dacă nu cumva este sinecvanonul geniului… Nu poate exista altă explicaţie a supuşeniei cu care a îndeplinit sarcinile trasate… (Iar cât priveşte remarca privind stilul literar al delaţiunilor, incriminat de toată lumea, fără excepţie, mie îmi vine a crede că aici este o neînţelegere. În ce sens? Un jurnal e un jurnal, scriitorul nu se fereşte să noteze acolo, pentru sine, ceea ce nu ar spune prietenilor, cunoscuţilor etc. Cum nu se fereşte nici să-şi dea drumul la stil, sub regimul inspiraţiei… Dacă Eliade ţi se pare desuet, scrii că este desuet, dacă L. Arcade ţi se pare nesătul de oricâte laude, scrii asta, etc. Stilul din delaţiuni al lui IC nu diferă, în fapt, de stilul celor două jurnale publicate: unul în 80, iar celălalt abia în 98, deşi fusese predat editurii CR în toamna lui 80… Oribil nu e deci faptul în sine, că vedea defectele oamenilor, ci doar faptul că a confundat adresanţii, predând securităţii ceea ce ar fi fost destinat jurnalului său intim… Or, este clar că IC nu iubea oamenii, nici măcar pe actanţii vieţii literare, cum m-am aşteptat, crezând că, dacă iubeşti literatura, în mod firesc iubeşti şi pe autorii ei importanţi…; IC nu se lăsa dus în sentimente precum simpatia, admiraţia, prietenia, ci doar se purta colegial sau la rigoare mimând prietenia, după împrejurări. În chiar paragraful, devenit celebru, al declaraţiei sale din mai 67, când spune că nu mai colaborează şi, dacă se fac presiuni, se va sinucide („Cine termină nu mai suferă”), chiar în fraza respectivă, IC subliniază faptul că a informat despre oameni pe care îi dispreţuieşte, care îi fac silă sau şi mai mult de atât. Şi continuă: “Dar încă mai mult mă dispreţuiesc pe mine” – ceea ce poate fi doar o figură de stil. Acesta era omul, nu e nimic de adăugat. Consternare pe toată linia.
Aş fi foarte interesat să ştiu unde se află adevăratul jurnal al lui IC din toată viaţa lui, nu selecţia prezentată de el la CR în 80 şi care, firesc, ocolea toate problemele spinoase. Dar unde sunt manuscrisele lui MP, găsite la Mogoşoaia? Dar cele din biroul său de la CR, care i-a fost devalizat încă în noaptea morţii romancierului…?
Un comentariu la cazul Caraion şi Balotă

Ce-i drept, am ezitat mult dacă să vin cu noi comentarii în problema dureroasă a colaborării scriitorilor cu Securitatea, după ce mă retrăsesem, înţelegând că ne zbuciumam zadarnic. Simplificând foarte tare lucrurile, ca să nu scăpăm din vedere tocmai cadrul general al dramei: aceşti scriitori (mă refer la Ion Caraion şi Nicolae Balotă, dar cazul lor poate fi extrapolat) au ajuns la închisoare în anii 50, pentru că s-au opus înregimentării; la ieşirea din prima detenţie, au continuat să scrie împotriva regimului (alţi condeieri, după experienţa terifiantă a detenţiei, au renunţat la scris, s-au făcut pierduţi în masa angajaţilor temporari de pe şantiere…); or, IC şi NB au fost întemniţaţi a doua oară, – şi în decursul documentării pentru Proiectul Scriitori români încarceraţi am numărat nu mai puţin de 25 duble condamnări ale unor scriitori! – semn clar că ei erau urmăriţi cu străşnicie…-, de data asta pentru mulţi ani, sau la MSV, din care au executat 6-8 ani de puşcărie, iar în preajma eliberării, fără să li se comunice sfârşitul detenţiei politice, impus de organismele internaţionale, ci dimpotrivă, lăsându-i să creadă că mai au de ispăşit încă mulţi ani, li s-a smuls, prin şiretlic, ameninţări şi constrângere, semnătura pe angajamentul de colaborare. În momentul când li s-a dat din nou drept de semnătură, (după două decenii!), au început să scrie şi să publice dezlănţuit, ca spre a recupera timpul ce li se furase, cum au şi recunoscut. Până la plecarea în exil, IC a publicat nu mai puţin de 26 de cărţi, cu o medie ameţitoare, de 2 cărţi pe an; iar N. Balotă doar 12 cărţi în aceeaşi perioadă. În tot acest timp, au fost nevoiţi să prezinte note informative. Scrâşnind din dinţi, au trebuit să toarne. O pacoste de nedescris, de netrăit… În mai 1967, IC le declara satrapilor săi că, dacă îl mai constrâng să toarne, se sinucide. Nu a făcut-o, totuşi. Avea o familie, avea o fetiţă. Şi avea de scris în continuare, iar ceea ce se adunase în mape trebuia să apară. Sacrificase totul pentru asta. Acesta este omul obsedat de scrisul său şi de nimic altceva. Abia în 81, când şi unul, şi altul au plecat, colaborarea cu securitatea a căzut. Însă, fapt de reţinut, nici în străinătate IC nu a recunoscut că ar fi trădat, dimpotrivă, s-a arătat indignat că i se atribuie texte contrafăcute, lături, etc. Ceea ce nu era adevărat decât în parte… Şi îmi vine să cred că nici prin tortură nu ar fi recunoscut că a colaborat. Pare o culme a absurdului şi a disperării, când nu este decât adevărul strict, pe cât de sfâşietor. De ce nu au recunoscut? Mai întâi, pentru că e o ruşine prea mare să-ţi vinzi fraţii de suferinţă. Şi erau convinşi că nimeni dintre compatrioţi nu-i va înţelege, nu-i va ierta, nici măcar familia, prietenii, nimeni… ci toţi îi vor dezavua şi îi vor dispreţui. Iar opera lor va fi pe veci terfelită, aruncată la gunoi -, cea pentru care renunţaseră la orice în viaţă, inclusiv la onoare. E adevărat că nu renunţaseră de bună voie, cu atât mai puţin nu o făcuseră din proprie iniţiativă, ci fuseseră constrânşi, lipsiţi de libertate, schingiuiţi, puşi în imposibilitatea de a-şi împlini chemarea de scriitori. Vina lor, în acest context foarte special, pe cât de cumplit, era oricum mai mică, aproape disparentă, în comparaţie cu teroarea prin care colaborarea a fost obţinută. Poate şi faţă de răul pe care l-au pricinuit. Nu au turnat din viciu, cum au făcut onorabilii noştri vecini de palier, sau pentru a avansa în schemă, precum bunii noştri colegi de birou, ci ca să capete dreptul de a se exprima ca oameni de talent, creativi. Şi mai e o nuanţă: În această ţară, lumea te judecă după vechi precepte, trădarea este pedepsită cu lapidarea, cu alungarea din cetate. Ca pe vremea lui Taras Bulba, în Ucraina. Şi măcar acolo trădarea venea dintr-o iubire nepotrivită… În Apus, aşa mi se pare, lucrurile sunt mai laxe din acest punct de vedere. Se face la fel de mult caz de onoare, de demnitate etc., însă o defecţiune recunoscută este mai lesne înţeleasă, toleranţa e mai mare…
Astfel stând lucrurile, cei care nu au recunoscut şi nu vor recunoaşte reprezintă la noi regula; excepţiile sunt două sau trei, însă trebuie să adaug că nu neapărat convingătoare. Dl DZ a recunoscut că a colaborat cu „partea bună, patriotică” a securităţii şi ne prezintă rezultatele acelei colaborări. Nu spune în schimb nici un cuvânt despre trădările obligatorii: preţul jertfei patriotice.
Ni se spune: acuzaţi pe nedrept CNSAS-ul, care este legal constituit şi îşi desfăşoară activitatea conform constituţiei. …Da, e legal constituit, însă personal am prea puţine motive să apreciez rezultatele cercetărilor întreprinse în lungul răstimp. Mai întâi că totul merge prea lent, ca să nu zic că merge alandala. Deconspirări descâlcite cu ani şi ani în urmă şi care nu au fost înaintate tribunalului; altele care ne sunt anunţate înainte de pronunţarea verdictului. În acest ritm, nu vom afla decât fărâme de adevăr, şi prea târziu…
Am asistat o singură dată la o acţiune a CNSAS, chemat la lansarea unei lucrări de doctorat pe baza cercetărilor de arhivă. La discuţii, Monica Pillat, fiica lui Dinu Pillat, a reclamat faptul că nici până acum, după 20 de ani, nu a fost găsit manuscrisul Aşteptând ziua de apoi, care a fost principalul capăt de acuzare al lotului Noica-Pillat. Atunci din sală s-a ridicat o tânără cercetătoare, care a anunţat că ea a găsit întâmplător manuscrisul respectiv, în cu totul alt dosar, cu vreo doi ani în urmă… Surpriza a fost foarte plăcută, însă mare a fost şi nedumerirea: De ce nu au anunţat familia, presa etc.?! Ni s-a dat o explicaţie care nu a mulţumit pe nimeni: că descoperirea a fost postată pe site-ul lor, conform procedurii curente… (De curând romanul a apărut pe piaţă, se dovedeşte a fi vorba nu despre un elogiu adus legionarilor, în plin dejism, ci tocmai dimpotrivă, despre o acuză adusă rătăcirii celor care apelau la rasism şi mântuirea colectivă…).
Ni se mai spune: Opera nu salvează omul. Da, răspund, însă opera salvează literatura română, aflată în grea suferinţă, mai rău ca niciodată. Nu mai e nimic de aşteptat în cazul celor care nu au avut puterea să se mărturisească, în speranţa iertării, cum cu obidă se exprimă poetul AS. Oricum, nu avem căderea să-i judecăm noi, care nu am trecut prin încercarea lor extremă… Nu trebuie să uităm însă nici celălalt aspect, determinant al întregii tragedii: că ei s-au opus regimului. (Îi dau dreptate măcar în această privinţă lui VT, care cere răspicat o distincţie clară între cei cu adevărat mârşavi şi cei care au luptat contra puterii până la limita puterii lor.).
În orice caz, simt nevoia să repet: la opera lor nu putem renunţa cu nici un chip. Am fost la editura Vinea redactorul de carte al operei poetice a lui Ion Caraion, Arheologia durerii, apărută în colecţia Ediţii definitive, seria Patrimoniu, în 2 volume, totalizând peste 1100 de pagini, o operă redutabilă – spun asta fără nici o ezitare – şi de care o literatură ca a noastră nu-şi poate permite să facă abstracţie. Cât despre Caietul albastru, de asemenea 2 volume, peste 1200 pagini, am parcurs-o din nou, nu numai în vederea acestei discuţii, ci pentru că realmente este cu sentimentul că mă aflu în faţa unei capodopere. (Am fost redactor de carte şi la alte două masive volume de Nicolae Balotă, lucru lesne de aflat din căsuţa tehnică a volumelor.) De altfel nici NM nu-i contestă excelenţa, deşi are unele rezerve la volumele de exegeză (prea docte, epuizând subiectul, „încât nu-ţi mai vine să citeşti cartea”); în schimb despre Caietul albastru, citit cu excelentă impresie, scrie răspicat: „Nu avem multe jurnale la acest nivel”; după care rezervă 3 coloane analizei, cu edificatoare citate.
Şi mai cred că se spune, pe bună dreptate, când e vorba despre păcate prea mari ale unor oameni de mare har: Să-i judece bunul Dumnezeu, pentru simplul motiv că a da noi un verdict nu este omeneşte posibil.

INTERVIU

RADU POPICA

ARTA SUB COMUNISM

Oare a venit vremea decantărilor?
O expoziţie surprinzătoare prin idee şi desfăşurare de forţe artistice se poate vedea, până la mijlocul lui iulie, la Muzeul de Artă din Braşov. Ea se numeşte Arta sub Comunism şi conţine lucrări care exemplifică arta cu subiect impus, arta oficială a regimului comunist existentă în colecţiile Muzeului de Artă din localitate.
Despre finalităţile acestei expoziţii am stat de vorbă cu cel ce a iniţiat şi structurat materialul expoziţional, curatorul expoziţiei, Radu Popica.

Ce aţi încercat să scoateţi în evidenţă prin selectarea acestor lucrări de pictură şi sculptură?

Ne-am propus, în primul rând, să prezentăm evoluţia artei oficiale a regimului comunist, începând cu anii realismului socialist, începutul anilor 50 şi până în anii 80, spre 1989, când apare şi se răspândeşte cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Ne-am propus să prezentăm celălalt versant al artei româneşti, când exista şi o artă neangajată ideologic care a supravieţuit în acele vremuri, dar, pe lângă aceasta, într-o mare măsură, spaţiul public era dominat tocmai de aceste lucrări cu tematică ideologică.

Era ideologia în epoca comunistă aceea care domina expresia artistică, în cazul nostru al artelor plastice?

Pentru ca artiştii să existe din punct de vedere profesional trebuiau să producă şi astfel de lucrări pe direcţiile trasate de către partid destul de exact, plus declaraţii de adeziune la linia partidului şi, bineînţeles, trecând peste episodul anilor 50, ai obsedantului deceniu, artistul avea şi o anume libertate. Atâta timp cât realiza aceste lucrări, în spaţiul său privat putea să producă şi altceva, lucrări care nu răspundeau cerinţelor ideologice, dar erau o condiţie necesară, obligatorie, ca să poţi exista din punct de vedere artistic.

Ce rămâne din aceste lucrări, dincolo de elementul de prezentare a unui segment istoric? Mai pot fi decupate trăsături viabile artistic într-o istorie a artelor plastice care nu poate ocoli o anume perioadă din existenţa generală?

Sigur. Lucrările, în ceea ce priveşte calitatea, diferă forte mult. Sunt lucrări care, nu trebuie să ne ascundem, sunt foarte slabe, chiar frizând prostul-gust pe alocuri, dar sunt şi lucrări foarte bune. Sunt artişti pe care i-aş putea numi falşi conformişti, care au produs lucrări care sunau pe linie, dar lucrarea, din punct de vedere plastic, era absolut în regulă. Lucrările ne permit să vedem o anumită evoluţie din arta românească. Se şi vede, de altfel, o evoluţie, de la realismul socialist, la deschidere către occident în anii 60, când se experimentează la noi şi un pic de cubism şi alte curente moderne. Apoi anii 70-80 când artiştii tineri vin cu tehnici inovatoare. Se văd toate aceste lucruri, dar ceea ce rămâne ca un fir roşu este tema ideologică care le leagă începând din anii 50 până în anii 80 pe toate aceste lucrări de artă oficială.

Regăsim în expoziţie nume consacrate ale picturii româneşti şi braşovene, precum Ion Pacea, Eftimie Modâlcă, Sabin Bălaşa, Friedrich von Bőmhes. Numele lor s-a împlinit şi prin obolul adus ideologiei comuniste, sau este doar un balast peste care trebuie să trecem, să-l ignorăm?

A fost un compromis necesar, chiar şi pentru marii artişti care erau deja afirmaţi din perioada interbelică, să ne amintim doar cazul lui Ciucurencu, al lui Lucian Grigorescu, Corneliu Baba. Toţi au trebuit să producă aceste lucrări pe linie. Bineînţeles, în funcţie de abilitatea fiecăruia, compromisul a fost mai mare sau mai mic. De exemplu în cazul lui Baba(care nu este prezent în expoziţie cu nici o lucrare) ştim că el a produs lucrări în stilul lui caracteristic. Titlul corespundea, dar realizarea artistică nu. La fel şi Lucian Grigorescu. A făcut declaraţie de adeziune, dar lucrările sale au mers exact pe linia sa din perioada interbelică. Acum, în ce măsură s-au adaptat sau nu artiştii, asta rămâne de discutat de la caz la caz.

Există în expoziţie lucrări ale unor pictori care şi-au încetat activitatea, dar şi a altora în plină evoluţie. Sunt aceştia din urmă artişti care au reuşit să se desprindă, să-şi dobândească o libertate de mişcare?

Da, sigur, generaţia anilor 70-80 este prezentă în expoziţie, ei sunt încă activi. Eu zic că era practic vorba de o dedublare, de aceea care a caracterizat întreaga societate în anii regimului comunist. În spaţiul public se producea declaraţia de adeziune în care nu credea nimeni, de fapt. Acest lucru s-a întâmplat şi în ceea ce priveşte arta. Bineînţeles că a existat şi o doză mare de oportunism despre care trebuie să vorbim. În ceea ce priveşte cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu nu existau directive ca acest lucru să se realizeze. Cei care produceau lucrările o făceau pentru că ştiau că vor fi primite în expoziţie şi achiziţionate. Aici vorbim de oportunism, nu de comunism, în nici un caz.

Aşa cum arată expoziţia, cum aţi caracteriza perioada comunistă prezentă în arta plastică? Care sunt umbrele şi luminile ei?

Umbrele ar consta în deturnarea unei mari părţi a artei româneşti de la destinul ei firesc. Trebuie să ne gândim că la sfârşitul anilor 40 se rup legăturile cu arta europeană, arta românească fiind doar o simplă prelungire a artei europene, evident, şi se impune această paradigmă retrogradă a realismului socialist. Această parte de umbră, această ruptură forţată care s-a produs trebuie subliniată. Legăturile, încet-încet, s-au reînnodat prin anii 60, dar a rămas mereu un decalaj semnificativ faţă de ceea ce se întâmpla în occident şi în artă la nivel mondial tocmai datorită acestui ecran care s-a interpus între arta românească şi arta europeană. Partea luminoasă este că, în ciuda vremurilor, au supravieţuit artişti buni, artişti care au reuşit să creeze noi generaţii de creatori, să le insufle valorile pe care ei le asimilaseră în perioada interbelică şi s-a păstrat o doză de normalitate până spre 1989.

Cum m-am întrebat la început, o fac şi la final: oare a venit vremea decantărilor? Se pare că da. Expoziţia de la Braşov, inedită la nivel naţional, este un prim pas.

A consemnat Adrian Munteanu

Distribuie: