CulturăPropoziții pretențioase

Propoziții pretențioase – Amilaze

Matei Basarabul. Cea mai lungă stradă cu aspect de fost bulevard din oraș. Aici își mai fac veacul și Buzoienii, și Câmpenii, și nu mai sunt de găsit unchiul Gheorghe și tanti Fia (în vremuri de mucea ăl mic numele ei era otova; când alviței îi descopeream dulcegăria; când amibele erau totuna cu mormolocii; când ambrele erau totuna cu mirosul de rășină…)….
Dar înainte de ei și pe partea opusă – inevitabil -, într-o căsuță cu etaj, se încerca, undeva în timp, la trecerea mea de la proaspăt posesor de buletin la licean cu acte legale, regularizarea cunoștințelor mele de fizică. Scriind fizică, deși mi se ștersese complet numele, acesta a revenit providențial. Sâc, Cristi, n-o să-ți mai cer, de data asta, ajutorul! Profesorul Borcescu, la care am ,,trudit” cu mintea. Problemele oricărui tinichigiu, dar în teorie. Care este coeficientul de frecare cu tabla – intuiți problemele cu plan înclinat -, dacă panta este de 20% și suprafața este acoperită cu praf sau apă, ale căror densități sunt…? Spre rușinea mea, nu pot oferi un răspuns concret și nici detalii despre ce a oferit tata în schimbul meditațiilor. Nimic și despre mai târzia noastră lucrare din anii 1990. Posibil…. Parcă m-am urcat pe acoperiș și am schimbat niște tablă, parcă am vopsit…. Nicio șansă de rememorare deslușită. Dar sigur am stat cocoțați pe acoperământ. Pe la dolie în escaladare.
O altfel de aer propriu l-am inspirat la Câmpeanu. Partea de casă, aripa dreaptă. O casă ,,memorabilă” în sinea urbei, trecută la catastiful monumentelor istorice. Nu că n-ar merita, dar fiind în proprietatea unor persoane particulare și nu în patrimoniul comunități, monumentul rămâne o simplă ocheadă aruncată din stradă fațadei. Casa Zamfir. Deși este cât se poate de mult casa Câmpeanu. Antreprenorul din deceniile trecute, cel ce îi făcea concurență mai experimentatului nea Sîrbu (o fi fost cu â?). Tablă. Așa ,,s-a lipit” tata de el, cum mai târziu ,,s-a îndrăgostit” de nea Soare, de ginerele Mihalcea, cum fusese ,,mort” după nea Cristea. Cum și la 9 Tei devenise client. După cum găsea material mai bun. Chipurile. Ca s-o spunem pe cea dreaptă, toată tabla era praf. Ruginită pe margini discret, cu ditai petele de oxid, mascate de unsorile gălbui, dar pe mine nu mă păcălesc mulți cu scuzele. Că n-ar fi nimic, că e doar așa, o părere. Discuțiile se întindeau și pe tema măsurilor. Micșorate în lungime, în lățime, că erau franjurate, că se descuama de zinc. Că nici grosimea nu era cea scrisă cu cretă pe foaia de prezentare de deasupra. Nu luasem șublerul și le demonstrasem că ciupesc la cântar? Că nu are nicicum ,,ametist” nici pentru beneficiar, nici pentru tinichigii, nedispuși să plătească în lei grei păcăleala, respectiv să se chinuie pentru două-trei amărâte de lipituri. Să se taie ca-n fierăstrău, să se umple de uleiuri pe mâini, să nu le poată scoate din piele decât după o jumătate de litru de diluant și o trei pumni de detergent. Să reducă și el stasul – doar la jgheaburi, la burlane imposibil, ar fi fost necesară schimbarea mai multor modele -, ca să nu fie nevoiți să plătească o foaie în plus pentru lipsa unui centimetru sau doi, picate ori în sarcina clientului, ori mai curând în sarcina meseriașului. Când te împaci la metru, materialele le asiguri tot tu, la fel și pierderile, ți le asumi. Parcă-s în Codul Civil! Câmpenească trebușoară s-a rezumat la ce îi era necesar, după împărțirea imobilului în două părți inegale – zona dinspre colțul străzii mai mare: un hol de intrare. Niscai scândură – rășinile emanate ,,îmbată”… – cuie, tablă, cârlige și un jgheab cu aruncător.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share