CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 17 (1)

Editorial

Valeria MANTA TĂICUȚU

Uniunea răfuielilor

Privită din exterior, fără patimă, cu detaşarea celui care nu (mai) speră şi nu (mai) aşteaptă nimic de la nimeni, Uniunea Scriitorilor nu prea pare a-şi merita numele; „uniune”, potrivit DEX, înseamnă „legătură între două sau mai multe persoane, grupuri, societăţi, clase etc., pentru apărarea unor interese, pentru revendicarea unor drepturi comune, pentru realizarea unor scopuri comune etc.”. Fără supărare, însă, dintr-o posibilă definiţie a „Uniunii” Scriitorilor ar trebui să scoatem legătura dintre persoane, grupuri etc., apoi partea cu „apărarea” şi „revendicarea” şi, ajunşi la „scopuri comune”, să privim jenaţi în altă parte, atâta vreme cât fiecare luptă – dacă o face, deşi nici aici nu stăm prea bine! – pentru sine, pentru gloria personală şi nici într-un caz pentru impunerea / promovarea / ş.a.m.d. a literaturii autentice în ţara noastră.
Naivii neimplicaţi politic şi cu iubire faţă de literatură ar putea crede că USR seamănă (ori a semănat!) cu un club select / exclusivist, în care intrarea se face pe bază de talent şi unde predomină, ca mod elevat de petrecere a timpului, convorbirile literare. Ar putea fi aşa, dacă numărul imens de membri – peste 2000 – şi talentul incert (ca să nu spunem „inexistent”) al multora nu ar infirma această… catalogare.
USR ar putea fi considerată un sindicat, o mare organizaţie cu statut, conducere, membri şi idealuri comune, funcţionând ca orice sindicat de la noi, adică haotic şi fără rezultat. Haotic, pentru că nu ştie nimeni ce vor scriitorii actuali, încotro se îndreaptă şi pentru ce bine comun luptă. Un sindicat presupune o minimă solidaritate a membrilor săi, ori despre aşa ceva nici nu poate fi vorba la noi. Şi-l imaginează cineva pe domnul Manolescu în ipostază de lider sindical şi pe domnul D.R. Popescu, să zicem, în calitate de membru cotizant?! Îşi imaginează cineva că scriitorii de la noi ar putea intra în grevă, că ar putea ieşi în stradă (ca şoferii, pensionarii, profesorii, medicii şi alte categorii năpăstuite) să se pronunţe pentru drepturile (încălcate sistematic şi grobian) ale creatorilor de frumos? Îşi imaginează cineva că scriitorii noştri ar putea negocia cu reprezentanţii guvernului drepturile de autor, dreptul de liberă exprimare, patrimoniul (pe cale de dispariţie!) şi alte cestiuni importante?… Sigur că nu. USR nu este, aşadar, un sindicat. De fapt, pare mai uşor să spui ce nu este.
USR, de exemplu, nu este o mare familie. Membrii săi nu prezintă o relativă sau măcar decentă legătură spirituală între ei. Predomină atacul (adesea furibund) la persoană, ameninţările (uneori concretizate!) cu darea în judecată pentru orice fleac, negarea valorii celuilalt, minimalizarea efortului creativ şi, mai ales, „dosariada”: în lipsa unor criterii valabile de ierarhizare / valorizare, este preferată verificarea posibilei colaborări cu fosta securitate. De aici, mari nedreptăţi, false ierarhii (nu poţi fi scriitor mare doar fiindcă n-ai fost membru de partid comunist, fiindcă, în mod logic, calitatea de disident n-ar trebui să înlocuiască talentul), orgolii rănite şi o luptă din care, de fapt, toţi ies învinşi. De ce învinşi? Pentru că scriitorii au nevoie, pentru a rezista şi pentru a-şi justifica existenţa, statutul şi efortul creator, de cititori. Iar cititorii reprezintă o categorie pe cale de dispariţie, oricât ne-am minţi noi că lucrurile stau cu totul altfel şi că mai existenţă speranţe pentru actualii candidaţi la nemurire artistică. Partea cea mai proastă este că nici măcar ei între ei nu se mai citesc scriitorii noştri, îşi dau în cap, se acuză şi se bălăcăresc fără să-şi deschidă unii altora cărţile, punându-şi etichete cu uşurinţa comică a medicilor lui Molière, singurii capabili să pună un diagnostic bolnavului doar pipăind piciorul patului.
În ultima vreme, ca cititoare (încă) interesată de cărţi şi reviste literare, am constatat, cu mâhnire, că scriitorii noştri sunt din ce în ce mai înverşunaţi unii împotriva altora şi aproape toţi împotriva preşedintelui Manolescu şi a conducerii USR. Un poet din filiala Sibiu rezuma în felul acesta situaţia din USR: „Aproape toate ierarhiile oficiale ale literaturii române contemporane sînt profund viciate de corupţie, majoritatea premiilor cu relevanţă naţională se dau în urma unor negocieri de talcioc între critici, editori, scriitori şi organizatori. Uneori, preşedinţii juriilor respective împart sumele de bani aferente premiilor respective cu scriitorii premiaţi. Alteori, criteriul după care se fac nominalizările şi premierile e să nu se supere vreo editură importantă că n-a fost la masa bogaţilor, iar Uniunea Scriitorilor a devenit o simplă bursă a trocurilor literare. O literatură în care una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale ultimului deceniu, Aerostate plîngînd a lui Traian T. Coşovei e complet ignorată de mai-marii literaturii pentru că personajul le e neplăcut e un fals în acte publice. O literatură în care cei mai puternici debutanţi ai ultimilor ani, Marius Ştefan Aldea, Dan Herciu sau George Asztalos sînt trecuţi cu vederea pentru că sînt excentrici complexului editorial şi mediatic specializat în crearea de mituri umflate cu pompa pe care să le vîndă pulimii e o impostură. O literatură în care scriitori de talia Danei Banu, a Ancăi Mizumschi, a lui Eugen Suciu, a lui Viorel Mureşan ori a lui Ion Chichere, ca să dau doar cîteva nume din generaţii diferite, sînt nebăgaţi în seamă de establishment e o literatură de lăbari. Aş putea să dau exemple în continuare, dar prefer să rămîn la acestea, în scop didactic. Oricum, o dezbatere reală şi onestă asupra funcţionării mecanismelor succesului şi promovării în literatura română contemporană nu va avea loc în curînd, cîtă vreme lichelele conduc, se autoreplică şi-şi conservă privilegiile meschine – e acelaşi lucru cu „reforma clasei politice”. La altă scară, dar identic”.
Evident, o asemenea atitudine nu poate fi comentată. Pentru că, adaptând aici vorba unui înţelept, scriitorii români nu au probleme cu idealul, ci cu atitudinea.


Constantin Trandafir

Solidaritate literară?

S-a întâmplat ca zilele acestea să apară o anchetă literară pe tema aceasta în Viaţa Românească, iar în România literară, tot acum, Ion Pop să scrie despre Sentimentul de solidaritate intelectuală. „Ura noastră cea de toate zilele”, titrează Nicolae Manolescu. Despre prietenie literară? E o poveste veche. Să revin.
Nu-i de înţeles de ce sintagma „prietenia literară”, cam improprie, are o mare putere de circulaţie, s-a încetăţenit mai mult decât în oricare alt domeniu. Poate pentru că aici, în literatură, metonimia se află la ea acasă. Prietenie muzicală? Prietenie matematică? Prietenie politică? Ori sunt nepotriviri, ori nonsensuri. Nici formula „prietenie adevărată” nu-i prea îndreptăţită, fiindcă dacă nu-i adevărată, nu-i prietenie. De bună seamă, mai nimerit e să se spună prietenie între reprezentanţii unui anumit sector al vieţii sociale sau între oameni din diverse sfere de activitate şi chiar prietenia între popoare, deşi aceasta din urmă a căpătat o conotaţie demagogică. E drept că literaţii se adună mai lesne în uniuni, asociaţii, cercuri, grupuri, corporaţii, bresle, echipe, tabere etc. În legătură cu ei se utilizează mai frecvent termeni ca „generaţii”, „promoţii”, „obşte”, „comunitate”. Nici mai mult, nici mai puţin, Cehov afirma că scriitorii, în vremurile mai noi, nu-şi pot edifica profilul decât într-un cenaclu, urmaşul trecutelor „saloane” şi „cafenele” literare. Sunt, apoi, şcoli literare, mişcări, curente, unele atât de faimoase de-a lungul istoriei. Ceea ce-i uneşte nu e prietenie în adevăratul sens al cuvântului, bazată pe afecţiune, încredere, stimă, devotament, ci ţelurile comune şi acţiunile în aceeaşi direcţie, alteori interesul coincident, eventual amabilitatea, E accepţia largă a concordiei şi prieteşugului. În cel mai bun caz, cordialitate; în cel mai rău, părtaş la fapte ignobile. În cadrul confreriilor există şi mari prietenii, frăţii ideale între două sau câteva persoane „dioscurice”, dacă se îngăduie cuvântul. Unii au, într-adevăr, vocaţia prieteniei, fără s-o acorde, totuşi, oricui, fiind ştiut că amicul tuturor nu-i amicul nimănui. Altminteri, la urma urmelor, operele se creează în singurătate, dar sunt puţini oameni care îşi sunt de-ajuns lor înşişi, iar solitarismul nu exclude cultul prieteniei. Unii sunt mai sociabili, alţii mai distanţi. Nu despre asta e vorba.
Prin urmare, fraternizarea scriitorilor interesează; solidaritatea în numele literaturii, pentru împlinirea unor obiective obşteşti, împotriva ameninţărilor de tot felul care se abat asupra comunităţii. În literatura noastră, asemenea „frăţii” s-au făcut mai evidente abia în prima parte a secolului al XIX-lea, iar în a doua parte coeziunea Junimii nu se realiza decât în jurul unui program estetic. Maiorescu a trăit într-un cerc de prieteni, măcar că nu agrea boema. Prietenia celebră este numai cea dintre Eminescu şi Creangă. În acest context s-a întemeiat literatura noastră modernă. La Literatorul, relaţiile erau de armonie ideologic-literară, iar la Familia de unitate în cuget şi simţire. Nu se poate spune despre G. Ibrăileanu că era mizantrop, cu toate că vieţuia, vorba lui Topârceanu, „ca cucuvaia”. Cenaclul Sburătorul grupa persoane şi personalităţi diferite în jurul ideii de modernitate şi sincronism, altfel despărţirile erau la ordinea zilei, despărţiri într-un sens mai bun al cuvântului. Încât îţi vine să te întrebi, ca Balzac, dacă nu cumva prietenia se naşte mai curând din contraste decât din asemănări. Opoziţii, nu masacre. „Tânăra generaţie” interbelică se întâlnea tot pe criterii ideologice, dar personajele aveau o permanentă tendinţă centrifugă pentru a dobândi identitate clară. Cercul literar din Sibiu s-a ivit ca o oază de înfrăţire într-un pustiu de vicisitudini. Impresionantă este solidaritatea generaţiei şaizeci, şi nu doar în spaţiul literar, ci al artei în general, chiar mai mult decât atât: istorici, filosofi, arheologi, matematicieni, fizicieni, chimişti etc. Nu cunoşteau duşmănia şi invidia concurenţială cu toate diferenţele valorice evidente şi recunoscute. O, tempora! O, mores! Fireşte, această afabilitate se baza pe idealuri compatibile. Exista acea formă esenţială a culturii şi civilizaţiei: politeţea. Mai puţin omogenă (şi nu-i o învinuire) este generaţia optzecistă, care contribuie la mutaţie împreună, o promovare individuală şi de grup. Degeaba au fost suspectaţi de nediferenţiere, fiecare a ambiţionat să-şi afirme originalitatea în interiorul paradigmei şi în diversele structuri: „echinoxisişti”, „dialogişti”, „lunedişti”, gruparea de la Timişoara, cea de la Braşov etc.
Şi iată-ne, iarăşi, ajunşi în vremurile noastre postdecembriste. Din păcate, ceea ce se întâmplă în literatura română de vreo 20 de ani pare de domeniul absurdului, nu ţine nici de simpla camaraderie sinonimă cu decenţa şi civilizaţia. Bine spunea un scriitor că intelighenţia românească a refăcut întocmai scenariul lui Orwell: maniheisme, intoleranţă, discriminări, discordii, vrăjmăşii, resentimente, altercaţii, aversiuni, aroganţă, hărţuieli ş.a.m.d. În demonocraţia de azi, mai ales două dimensiuni distorsionate din timpul totalitarismului sunt mai grav afectate: scara valorilor şi elitele. Valorile sunt răsturnate printr-un revizionism anapoda. Nu-i acea revizuire strict legitimă, lovinesciană, ci reprobările din considerente morale şi politice, capătul celălalt al proletcultismului. Cât despre elite, ele sunt necesare ca apa şi ca aerul, dar deocamdată ele stau ascunse de invazia elitei autoproclamate care a instaurat politica şi intriga în locul prieteniei şi respectului dintre intelectuali. Există nişte grupuscule puse pe ceartă în loc de principii şi proiecte literare. Sunt grupuri de interese care, şi acestea, se sparg în încăierări şi contestări radicale. Absentează, toată lumea vede, comuniunea pentru mai dreapta cinstire a literaturii române. Încă o dată: nu despre o imposibilă prietenie idilică e vorba, nu de îmbrăţişări drăgăstoase, complimente, mângâieri şi aplauze ducem lipsă; dar neapărat, în general vorbind, de stimă şi preţuire reciprocă, de eforturi concentrate pentru aceeaşi cauză e nevoie, care să nu se dispenseze de spiritul polemic urban şi revigorator. Intelectualitatea are datoria, în aceste vremuri de prefaceri, să ofere un model de existenţă, nu spectacole groteşti şi bătălii contraproductive, ştiindu-se că Inter arma silent musae. Soluţia macedonskiană e providenţială: „Orice durere să-nceteze şi poezia să vorbească”. Dar, în aceste circumstanţe, imposibilă.


PETRACHE PLOPEANU

Un faliment – două falimente

Titlul te duce, dragă cititorule, spre acea zonă unde fenomenul falimentului îşi are rostul, unde îşi regăseşte adevărata semnificaţie, în domeniul economic. Nu despre acest tip de faliment o să scriu în continuare, ci despre cel în care se zbate cultura din această ţară, mai ales cultura cărţii. Desigur că prin asta voi face atingere şi cu celălalt fel de faliment, cel economic, deoarece cartea nu se dăruieşte decât, poate, în momentul lansării, în rest se vinde ca orice produs destinat consumului.
Aşadar, cartea este şi un produs cultural, dar şi unul economic, iar falimentul, despre care anunţam încă din titlu, poate să fie discutat din ambele perspective, şi culturală, şi economică.
După anii de boom al fenomenului producţiei de carte şi al vânzării ei din anii 2006 – 2008, cartea a devenit din nou o cenuşăreasă a interesului cumpărătorilor. Desigur nu oricine a cumpărat / cumpără carte, ci doar aceia care au avut / au nevoie de ea – mă refer aici la elevii care o folosesc drept auxiliar pentru necesităţile lor de studiu – şi aceia care „suferă de carte” ca de o boală specifică spiritului, aşa cum „suferim” şi de curiozitatea cunoaşterii, aşa cum „ne doare” frumosul, cum „simţim” muzica!
Cartea a devenit un obiect de lux pentru români! Foarte puţini mai cumpără cărţi, majoritatea socotindu-şi banii în chip din ce în ce mai apropiat de nevoile primare ale omului. Ce să cumperi mai întâi, hrană sau cărţi? Răspunsul, în actualele împrejurări, este inevitabil şi nu este deloc greu de ghicit care sunt nevoile actuale ale majorităţii locuitorilor acestei eterne şi fascinante ţări!
După o perioadă în care m-am lăsat dus de gânduri puţin ortodoxe în legătură cu lipsa de interes – aşa gândeam până am ajuns la alte concluzii – faţă de carte, mi-am schimbat opinia, aruncând vina nu peste acela care – de bine, de rău – tot mai cumpără din când în când câte o carte, ci peste aceia care s-au străduit din răsputeri, nu numai să ne reducă raţiile de hrană – într-o frenezie a hrănirii mai mult decât ştiinţifică (vă amintiţi şi de alte perioade aflate sub semnul acestei strategii alimentare!), ci să ne reducă şi apetitul pentru cunoaştere, pentru carte, în primul rând, este vorba de cei care au pretenţia că oferă o strategie culturală acestei ţări.
Desigur, cunoaşterea are multiple izvoare, omul se poate informa şi din alte surse – televizor, internet, presă –, dar cartea nu are doar acest rol informativ, ci şi unul care ţine de formarea noastră ca oameni inteligenţi (homo sapiens, sapiens – de două ori inteligenţi!).
Creierul nostru are nevoie şi de artă, nu numai de realitate, fie ea trecută prin cuvântul scris, are nevoie şi de literatura beletristică, iar aceasta nu mai ţine de o nevoie interesată, ci de una dezinteresată. Dacă elevii citesc – aceia care încă mai citesc – o fac pentru că-i presează o anumită cerinţă impusă de cineva – omul de la catedră – sau de ceva – un examen sau altceva de genul acesta. Adevăraţii cititori nu sunt aceia care folosesc cartea doar pentru informare, ci aceia care o identifică drept suprema realizare a spiritului uman şi o percep ca o adevărată operă de artă. Cel pentru care cartea ţine loc de prieten, de poartă pentru un alt ţinut – al fanteziei, al imaginaţiei, al meditaţiei profunde la rosturile vieţii şi lumii acesteia –, este Cititorul cu majusculă! Acela nu urmăreşte, citind o carte, decât să se îmbogăţească rămânând la fel de sărac, acela are o avere din ce în ce mai mare, avere care nicicând nu-i va fi scoasă la mezat (licitaţie!) în cazul oricărui faliment.
De aceşti cititori se tem cei care au puterea asupra noastră, cei care cred că puterea lor stă în afaceri şi tunuri financiare, cei care se cred singurii deţinători ai adevărului! Aceşti cititori sunt concretizarea vie a raţiunii şi lucidităţii pentru că ei nu caută în paginile cărţilor citite doar informaţia pe care ţi-o poate oferi televizorul – atât de supus manevrelor de denaturare a realităţii –, ci se înarmează cu instrumente infailibile, care să le permită să deosebească adevărul de minciună, adevărul părelnic de adevărul firesc, acela care nu poate să fie decât unul!
Cartea este în faliment pentru că Cititorul este în faliment! Este o afirmaţie bazată pe realitate. Românii erau şi până la această criză printre cei puţini interesaţi de carte dintre locuitorii acestui continent – în ciuda impresiei că înainte de 1989 se citea mult!; se citea, dar să nu ne închipuim că îi depăşeam pe alţi europeni porniţi mai de mult decât noi pe făgaşele economiei de piaţă şi ale democraţiei. Ne place să spunem că citeam foarte mult înainte de 1989 şi acuzăm preţurile mari ale cărţilor de acum, ca scuză a slabului nostru interes faţă de carte. Dacă, după data repetată mai sus, oamenii au manifestat un interes mai crescut faţă de carte, asta nu înseamnă că, dintr-o dată, ne-am înscris într-un eşalon fruntaş al populaţiilor cititoare din Europa! Am rămas în continuare mult sub media europeană în ceea ce priveşte numărul de cărţi cumpărate, pe cap de locuitor.
Dacă – din nou „dacă” – măsurile luate în anii 2006 – 2008, cum am remarcat şi mai sus, au dus la o sporire a numărului de cărţi cumpărate de către mulţi români – în contextul măsurilor luate de guvernul Tăriceanu de a aloca sume uriaşe pentru bibliotecile şcolare, săteşti, pentru cadrele didactice prin programul 100 de euro în scopul cumpărării de cărţi – criza a dat înapoi cu foarte mulţi ani aceşti paşi înainte, iar cultura care se întemeiază pe carte – şi oare ce domeniu al culturii nu este legat de carte? – a înregistrat un recul major, care poate îngemăna cele două falimente: acela al cărţii şi acela al culturii propriu-zise.
Cititorul este adus la faliment printr-o proastă gestiune a lucrurilor publice (cum am zice res-publica!), aceasta duce printr-un şir întreg de consecinţe la falimentul editurilor, cultura este într-o puternică suferinţă, populaţia poate fi mai uşor manevrată şi îndopată cu „adevăruri” făcute la comandă, mai uşor convinsă că „acestea sunt unicele soluţii” şi că nu există decât „EI” şi pe ei trebuie să-i considerăm adevăraţii homo sapiens, sapiens şi să-i acceptăm în continuare, până când se vor transforma în de trei ori homo sapiens!
Abia atunci poate vor gândi că este destul atâta faliment, pus ca un afiş din Vestul sălbatic – wanted –, pe carte, cititori şi cultură!


Dreptul la replică

Șerban Tomșa

Critica… criticii și băgătorii de seamă

Orice activitate umană lasă în urmă, în afară de produsele finite, resturi şi deşeuri. Acestea sunt strânse de alţi oameni şi date dispărute. În spaţiul literar există un tip uman specializat în căutarea prin gunoaie: ţaţa literară. Specia respectivă se pretinde de obicei critic literar, dar nu face altceva decât să-i urmărească atent, cu lupa, pe adevăraţii critici şi să consemneze, cu mult venin, dacă specialiştii au comis sau nu vreo eroare. Ţaţa e un fel de iscoadă literară, care nu e capabilă să producă veritabile studii critice şi îşi găseşte hrana cea de toate zilele prin tomberoane. Roasă de neputinţă şi de complexe, specia respectivă urmăreşte compromiterea unor autori care scriu, de bine, de rău, literatură adevărată. Cu alte cuvinte, joacă un rol distructiv, având, totuşi, grijă să sublinieze că face un fel de asanare literară, curăţând peisajul cultural de avortoni şi de alte murdării. Criticul-gunoier e convins că, fără activitatea lui benefică, literatura ar lua-o razna. Profilul psihologic al gunoierului e destul de simplu. Strâmbă din nas la orice, face caz de înalte principii morale – „respectul faţă de cititor”! -, posedă un tupeu vecin cu nesimţirea, îşi dă cu părerea despre orice, uneori în necunoştinţă de cauză, încearcă să-şi intimideze „victimele”, ajungând să fie socotit un fel de sperietoare provincială. Îi pică greu tot ce se scrie de bine despre alţii, dar nu se leagă decât de autori mai puţin cunoscuţi, fiindcă laşitatea îl determină să nu-şi asume riscul de a fi ridiculizat de „greii” literaturii. Maimuţărind ideea de „spirit critic”, acest tip de „comentator” nu e admiratorul interpretărilor novatoare, păzind cu străşnicie punctele de vedere consacrate şi e gata să evalueze un scriitor numai pe baza câtorva enunţuri scoase din context, dacă autorul respectiv nu se bucură de notorietate.
Sper din tot sufletul ca Mircea Dinutz, scriitor şi critic literar focşănean, să nu reprezinte prototipul de exeget evocat mai sus. Am avut şi am faţă de vrânceni o preţuire deosebită. Iată însă că sobrul nostru autor mă atacă, nitam-nisam, în revista Sud, Nr. 11-12, noiembrie-decembrie 2010. Articolul poate lăsa impresia, celor care nu mă cunosc, că sunt un veleitar care îşi încearcă puterile în critica literară, dar nu reuşeşte decât să se facă de râs. Textul lui M. Dinutz se intitulează Un critic din Teleorman. Pentru o mai bună informare a cititorilor voi răspunde, punct cu punct, obiecţiilor ridicate de atât de exigentul Mircea Dinutz.
1. Aş putea să spun, pur şi simplu, că Mircea Dinutz nu ştie despre ce şi despre cine scrie. Nu am publicat niciun volum de eseuri, nu sunt critic literar şi nu vreau să ajung aşa ceva. În mod cert, nu intenţionez să propun o nouă scară de valori . Sunt doar un romancier de factură urmuziană, după cum apreciază criticii literari. Prestigiosul romancier Radu Aldulescu m-a numit „Un Kafka autohton” ( Luceafărul de dimineaţă, nr. 37, miercuri 11 noiembrie, 2009, pag. 4 ). Să nu se înţeleagă de aici că aştept ca Mircea Dinutz să-şi scoată pălăria şi să încremenească de respect înaintea textelor mele. Nu. Domnia Sa e liber să scrie ce gândeşte, dar de aici şi până a-mi citi nişte simple impresii de lectură, uneori luate de redactorii unor reviste direct de pe blogul meu, ca pe nişte tentative de a regândi istoria literaturii române, este o cale lungă. Mircea Dinutz face din ţânţar armăsar şi se află în treabă, pentru că nu are ce să scrie. Sau ce să facă.
2. Referindu-se la articolul meu despre cartea Anei Dobre, Lecturi empatice (în Pro Saeculum, Anul IX, Nr. 3-4 ( 63-64), 15 aprilie -1 iunie 2010), Mircea Dinutz scrie: „…Şerban Tomşa, pe care şi noi l-am publicat cu un comentariu encomiastic”. E necesar să spun că nu eu am expediat, pe adresa redacţiei revistei respective, recenzia despre cartea Anei Dobre. Am trimis un fragment de roman, dar doamna Nina Deşliu mi-a răspuns că ei mai au un material scris de mine şi că vor analiza cu atenţie ce text vor publica. Şi au luat decizia de a tipări cronica despre Ana Dobre! Dacă e nevoie, fac public schimbul de mesaje. Cu alte cuvinte, hai să-ţi public materialul ăsta pentru a mă putea lua de tine! Aş râde de m-aş tăvăli pe jos, dacă n-ar fi de plâns.
3. În articolul despre Petru Popescu am scris negru pe alb: „În cele ce urmează, vom examina atuurile pe care le-a avut Petru Popescu şi care ar fi putut face din el, alături de Alexandru Ivasiuc (mort la cutremurul din 1977!), cel mai mare scriitor român al timpurilor noastre.” (Oglinda Literară, Anul IX, Nr. 103, iulie 2010 , pag. 5864). Mircea Dinutz ascunde adevărul şi spune că aş fi scris că Petru Popescu este cel mai mare scriitor roman al vremurilor noastre ! Înţeleg că Mircea Dinutz are o anumită vârstă, e pensionar – în acelaşi articol eroic spune că va trece pe la farmacie -, dar nimic nu-l îndreptăţeşte să mintă şi să abereze. Şi cum rămâne cu respectul faţă de cititor, pe care mi-l flutură în faţă, în finalul jalnicei sale „lecții” de literatură? Ar fi ridicol, în altă ordine de idei, să mă iluzionez că Mircea Dinutz ar putea înţelege ceva din Alexandru Ivasiuc. Nicolae Manolescu susţinuse şi el, la moartea lui Ivasiuc, că autorul Iluminărilor era singurul prozator roman care ne făcea să ne gândim la literatura europeană şi la Thomas Mann. Bine că n-a citit Mircea Dinutz afirmaţia asta, că o păţea și Manolescu! Sau nu?… Dar bătrânul erudit şi înţelept vrea să-mi mai îndrepte o eroare legată de Thomas Mann: „… spre ştiinţa D-voastră, în 1929, când a primit Premiul Nobel, acesta era şi autorul Muntelui vrăjit (1924), adevărata capodoperă.” Dinutz presupune că eu, un ignorant care a citit de cinci ori Muntele vrăjit, habar nu aveam că neamţul a mai scris şi altceva în afară de Casa Buddenbrook… Să vedem însă şi motivaţia Juriului Nobel. Premiul Nobel i s-a acordat lui Thomas Mann „în principal pentru marele roman Casa Buddenbrook, care a fost întâmpinat, de-a lungul anilor, cu o constant sporită apreciere ca o operă clasică a literaturii contemporane”. Vedeţi dumneavoastră cum stă treaba? Proştii ăia din Juriul Nobel nici n-au ştiut pentru ce i-au acordat scriitorului german înalta distincţie ! Trebuia să vină Mircea Dinutz şi să ne pună la punct pe toţi!
4. Cât despre expresia nefericită din cronica dedicată cărţii lui Stan V. Cristea (Litere, Anul XI, Nr. 7 ,iulie 2010, pag. 29), îl las pe Mircea Dinutz să o savureze îndelung: sunt oameni care au puţine bucurii. În orice text se pot strecura asemenea improprietăţi. Îl rog pe M. Dinutz să ne arate, cu aleasa-i pricepere, cum se comentează, cu „competenţă”, poemele lui Stan V. Cristea! În orice caz, e trist că M. Dinutz a ales să scrie numai despre ce nu îi place. Cred că acesta este un blestem cumplit pentru oricine. Chiar dacă, aşa cum spuneam, nu mă consider critic literar, am scris articole foarte apreciate despre Constantin Ţoiu, Tudor Cristea, Radu Aldulescu, Horia Gârbea, Bogdan Ghiu şi alţii. Adică despre ceea ce îmi place. M. Dinutz nu suflă însă niciun cuvânt despre ele. Iar dacă ne citim cu lupa, nu pot să nu remarc sărăcia lexicală pe care o etalează exprimarea „judecătorului” nostru. Pe o singură pagină, foloseşte de două ori o sintagmă care îl obsedează: „cu aleasă competenţă” şi, ca să nu o repete şi-a treia oară, o schimbă cât de cât: „cu înaltă competenţă”. În Meandre nr. 1-2, 2010. M. Dinutz scrie: „Mai ales, în ultima vreme, am început să mă întreb – cu toată seriozitatea – dacă nu era mai bine să-mi fi găsit o preocupare mai nobilă, mai respectată, decât să comentez cărţi!”. Abia acum am înţeles toată tărăşenia: fiorosul critic vrea să fie respectat! Lăsând la o parte topica şchioapă, liniuţele de pauză utilizate ca în compunerile şcolare şi virgulele puse aiurea, nu voi spune decât că îl aprob pe autor: da, trebuia să-şi aleagă altă „preocupare”! Gura păcătosului adevăr grăieşte, chiar dacă uneori o face pe ocolite. Dar trebuie să-l înţelegem şi pe el: se vede clar că omul nu prea are cum să-şi omoare timpul. În josul atacurilor nedemne la adresa mea, el umple spaţiul tipografic cu încă un text: Mândria de a fi pensionar. Relatează acolo o întâlnire cu „sute de tineri, colegi, invitaţi”, într-o atmosferă caracterizată de „luminile foarte puternice, ovaţii, unele strigăte – până azi – nelămurite…”. Parcă l-am citi pe Agamiţă Dandanache, ieşit la pensie şi devenit, după Revoluţie, un „autoriu” încruntat care ţine un jurnal aiuritor. Pe cine interesează chestiile astea? Nici elevii din clasa a V-a nu „meditează” într-un stil de o asemenea desăvârşită platitudine. Iar dacă asta e tot ce poate un critic în materie de idei, ar face mai bine să meargă la culcare. Ca să arăt că Mircea Dinutz are probleme în a-şi aproxima identitatea, voi mai da un citat din acelaşi text: „Unii care m-au cunoscut mai puţin sau deloc se întreabă dacă n-am fost cumva funcţionar la bancă, merceolog ori căruţaş, spion sub acoperire în Afganistan sau simplu băgător de seamă pe scena lumii atât de încăpătoare”. Sigur, cu vârsta, facem tot felul de confuzii. Acelaşi Agamiţă Dandanache, de pildă, credea că Tipătescu este soţul Zoei Trahanache, dar el vedea, în fond, adevărul de dincolo de aparenţe. Din păcate, Mircea Dinutz nu ştie nici măcar cine este el însuşi.
După ce a încercat să mă ridiculizeze, Mircea Dinutz scrie că nu a vrut să… mă jignească. La rândul meu, mărturisesc că nu vreau să-l ofensez pe M. Dinutz. Nu voi face eroarea de a afirma că toate textele lui Mircea Dinutz sunt lipsite de valoare sau că acidul nostru critic este un scriitor neinteresant. În literatură, totul este relativ, iar eu nu am citit tot ce a scris Mircea Dinutz ca să mă pot pronunţa în legătură cu valoarea operei sale. Am vrut numai să probez metoda critică a lui Mircea Dinutz chiar pe textele Domniei Sale. Poate că ar fi decent să ne rumegăm frustrările în intimitate şi să folosim barda numai pentru propriile erori.


Radu Macovei în dialog cu Vasile Ghica

Interviu cu prietenul de gât

Vasile, am fost colegi la Filologia ieşeană. Heidelbergul nostru de altădată. Ce frumos a fost! Îţi mai aminteşti?

Cum să nu! Din copilărie şi din studenţie rămân icoane, nu amintiri.

Erai un băiat liniştit venit de la ţară. Cum spuneai tu?

Mda. Strămoşii mei nu au fost analfabeţi. Citeau în stele. Sau… Vă rog să mă respectaţi: sunt os de ţăran!

Cum os de ţăran, când ai nume de domnitor… ori de scriitor?

Nu. Un notar beat a scris bunicului meu în acte Ghica în loc de Gică.

Deci e chestie de impostură!

Mai mult viciu şi incultură. Mă refer la notar.

În fine… Dar ce ţi-a venit ţie să te bagi în literatură?

Păi, decât să mă apuc de furat, de băut, ori de alte măscări…

A… măscări zici? Ia fii atent la ce-ai scris aici: „Într-o lume constipată, cea mai preţuită literatură este cea de closet.” Cine te-a sfătuit să scrii?

Tu. M-ai vizitat la Tecuci. Locuiam cu socrii într-o casă frumuşică. „Apucă-te de scris” – mi-ai zis – „că asta e bună de casă memorială”.

Mi-am bătut joc de tine şi tu ai luat-o în serios. În fine… Şi de casă ce s-a ales?

Am vândut-o de mult pe nimica toată.

Aşa îţi trebuie! Acum fii atent! Chiar de la debut, te-a lăudat în „România literară” celebrul istoric şi critic literar, Şerban Cioculescu. De unde şi până unde?

Era bătrân. Cred că m-a confundat cu Ion Ghica.

Primul volum de aforisme ţi-a apărut, înainte de Revoluţie, în o sută de mii de exemplare la Editura Junimea din Iaşi. Cum a fost posibil?

Mda. Atunci erau păduri multe, nu apăruse Attila.

Ce tot bâigui? Care Attila?

Vereştoy! Omul care a dezgolit munţii.

Aşa… Tradus în franceză, engleză şi turcă. Poftim, un critic belgian te aşază lângă moraliştii francezi. Nu e blasfemie?

A vrut să spună, probabil, că sunt expirat. Ăia au trăit acum trei-patru secole.

Dar în limba turcă, de ce?

Păi, ăştia nu ne-au asuprit o jumătate de mileniu? Să rămânem nerăzbunaţi?

Şi încă o trăsnaie! Două aforisme de-ale tale au ajuns subiecte la examenul de bacalaureat. Ce ţi-a venit? Ai distrus procentul de promovare. Vrei să demolezi învăţământul românesc?

Am greşit. Dar nu vezi că profesorii ăştia stau în concedii numai pe Coasta de Azur? Să mai facă şi ei ceva treabă.

Figurezi în antologii alături de personalităţi ilustre ale culturii universale. Jurnalul Naţional te-a publicat la rubrica „Vorbe de duh” în companii celebre. În 2007, Universitatea Bucureşti era îmbrăcată în bannere cu citate faimoase. Hop şi tu spânzurat undeva între Cicero şi Jules Renard. Nu ţi-a fost niciun pic de jenă?

Mie, nu; dar lor, cred că da. De altfel, lucrurile sunt destul de clare. Pe această nişă îngustă a aforismului, unele ziceri de-ale mele nu roşesc lângă ale lor. Dar ei sunt celebri pentru că au în spate opere colosale. Pe când eu nu mai am nimic.

Oricum, printre ei erai singurul autor în viaţă.

Deci trebuie să mă simt. Ce să fac? Sinuciderea e cel mai mare păcat, eutanasierea la noi este interzisă…

Ceva trebuie totuşi să faci. Vrei să fii şi mare, şi viu?

O, nu! E imposibil! Pentru că scriitorul e ca porcul. Amândoi sunt preţuiţi numai după moarte.

Vrei notorietate? Plăteşte-l pe Alex. Ştefănescu să te facă de ruşine la TV.

O, nu, că d-lui o face benevol. Şi chiar cu voluptate de dulău.

De ce nu scrii şi tu o carte serioasă?

Pentru că nu mă pricep. Şi pentru că scriitorii nu se citesc nici între ei, iar ceilalţi citesc facturi şi, din când în când, aforisme.

Scriai tu acolo pe banner: „De pe unele frunţi şi muştele pleacă dezamăgite.” Te iei de ăştia? Tu nu ai toată ţigla pe casă? Nu ştii că ei, proştii, sunt majoritari peste tot? Îi urăşti?

Numai pe cei cocoţaţi, care au adus ţara „pe noi culmi de civilizaţie şi progres.”

Apropo! Ce crezi despre politicienii de astăzi?

Sunt băieţi simpatici şi, mai ales, strângători. Unii sunt vegetarieni, alţii, chiar erbivori.

Cum ţi se pare democraţia la Uniunea Scriitorilor şi în politică, în general?

E ca o nuntă de câini, unde numai unul exercită actul împerecherii, iar ceilalţi dau ca nebunii din fund.

S-au deschis graniţele pentru toată lumea. Ai călătorit?

Da. Dar vreau să mai plec în Spania. La cules căpşuni.

De ce nu scrii versuri?

Pentru că, uite, arunci o piatră într-un câine şi loveşti un poet. Sunt prea mulţi. Şi medicul mi-a spus să evit aglomeraţia.

De ce îţi place muzica?

Pentru că ea poate să facă dintr-un suflet rătăcit o catedrală.

Trăim într-o lume nebună?

O, da! Alergăm disperaţi după cabine de lux pe un vapor în derivă. Ne închinăm unui singur zeu: banul. Ne-au rămas valide doar două idealuri: consumul şi confortul. Cât despre spirit… aproape zero. Ultima licitaţie s-a încheiat; condiţia umană a pierdut Livada de vişini!

E chiar atât de prăbuşit omul de astăzi?

Nu. Cred totuşi că în el există mai mulţi nuferi, decât nămol. Dar trebuie să se deştepte puţin.

V. Butulescu spune cam aşa: „Din dinastia Ghica, cunosc doi domnitori ai aforismului: Vasile şi Vladimir.”

Sărut mâna, maestre! Mă onorează nespus vecinătatea Monseniorului.

Zi ceva frumos despre femei.

Îţi mulţumesc de această provocare. Să zicem: „Trandafirul ar fi cea mai frumoasă floare, dacă n-ar exista femeia.” „Femeia este lucrarea de licenţă a lui Dumnezeu la examenul de estetică.” „Ce minune a făcut Dumnezeu din femeie, iar bărbatul o penetrează ca bezmeticul.”

Astea sunt madrigaluri, dar tu eşti umorist.

Am priceput aluzia. Să încerc… „Câinele se gudură pe lângă stăpân şi latră la străin. Există femei care procedează invers.” Şi una dură pe care o spun doar pentru poantă. „Femeile care, din neglijenţă nu-şi stăpânesc kilogramele în plus şi celulita, ajung precum ceapa: când încep să se dezbrace, te apucă plânsul.”

Nu te văd bine. Încearcă să echilibrezi lucrurile. Spune, în cazul bărbaţilor, există vreo legătură între lectură şi sex?

Lectură pot face şi singuri, fără să râdă cineva de ei.

Bărbaţii şi femeile au opinii diferite despre sex?

Evident. Se spune că bărbaţii îşi doresc o pâine pe zi, iar femeile – o savarină pe săptămână.

Spui tu undeva… „Ne străduim din răsputeri să lăsăm urme eterne pe zăpada vremii.” Scrii pentru glorie?

Nu.

De ce?

Pentru că, după Parastasul de 40 de zile, celor mai mulţi dintre noi posteritatea, oricum, nu le mai aduce nici un omagiu.

Crezi în ghinion? Dar în destin?

În ambele. Unchiul Miluţă din Priponeşti avea o vorbă: „Când e să ai ghinion, şi când faci dragoste poţi să dai de un cui.”

Ce părere ai despre scriitorii de astăzi?

În general, foarte bună. Ei se scuipă tot timpul prin reviste, la Radio şi TV, dar se sărută ca ruşii la bufet. Şi bine fac. Eu nu am nici o încredere în versurile poeţilor care duhnesc a Coca-Cola.

Cum sunt lecturile publice?

Unele, interesante, altele seamănă cu o schimbare de sex. Te duci acolo bou şi te întorci vacă.

Ai publicat, pe banii tăi, un dicţionar, pretenţios intitulat: „Nasc şi la Tecuci oameni.” Ţi-ai făcut noi duşmani?

Evident. Am primit un e-mail adorabil: „Ghica ăsta, tip bizar/ M-a scos din dicţionar,/ Dar îmi e la fel de drag/ El mă scoate, eu îl bag.”

Ai lucrat o vreme în publicistică. Ce părere ai despre presă, în general?

Cred că presa e ca sutienul: deformează realitatea. Şi mai cred că prin unele redacţii e ca în avion. Unul conduce şi celorlalţi le este greaţă.

Te pomeneşti că eşti scriitor cu legitimaţie.

Da.

De ce? Crezi că Cicero, colegul tău de pe banner, avea aşa ceva? Ai vreun avantaj?

Am citit mai de mult, că scriitorilor din Bucureşti li se dau, când le vine sorocul, sicrie gratuite. M-am gândit că se extinde chestia şi în provincie.

Deci interesul primează. Poate vrei şi statuie?

Nu. M-aş mulţumi cu un bust, ca să nu mă lovească posteritatea sub centură.

În concluzie, eşti fericit?

Hm! Tu nu ştii că din Palatul Fericirii nu s-a dat în exploatare decât sala de aşteptare?

Vasile, să presupunem prin absurd că cineva ar vrea să cumpere o carte de-a ta. Ştiu, eşti cu două volume pe internet – varox.ro şi citatepedia.ro. Dar în librării? Apropo, care e situaţia materială a scriitorului român de astăzi?

Excelentă! Munceşte pe brânci 7-8 ani pentru o carte, o publică pe banii lui şi nu i-o cumpără nimeni. Suntem un popor emancipat. Nu mai avem nevoie de cărţi. Cred că singurii amatori sunt cei care vând seminţe de floarea soarelui la stadion. Ca să transforme foile în cornete. Dar e mare concurenţă şi acolo.

Dacă prezinţi la TV o emisiune, un concurs, poţi lua 10-20 000 de euro pe lună. Sunt popularizaţi scriitorii la TV?

Da, dacă îşi bat soacrele sau comit vreun viol.

Ai împlinit recent 70 de ani. Eu îţi urez „La mulţi ani!” Dar, fii atent, ai depăşit media de vârstă cu trei ani. Vrei să prăbuşeşti şi sistemul de pensii?

Aici nu discut. Bunicul meu a mâncat pensie 38 de ani. Pe patul de moarte mi-a zis: „Băiatule, să nu te laşi mai prejos!”.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share