Propoziții pretențioase – Amidură
Searbădă…. Așa cum par toate meseriile, devenite peste noapte, din pasiune, preocupare, neliniște, nedumerire, anoste, de notat în cartea vieții că a mai trecut o zi. Ce rămâne dincolo de efortul depus? Câteodată nimic, uneori o iluzie la vedere, alteori un vis retrăit din care pare că nu te mai trezești. Când vei trage linie în clipa de teamă supremă, în ultima secundă, vei constata, cu și mai multă spaimă, că nu ai nimic de rememorat.
Nu e cazul să fac referiri la ce mai citesc. Am totuși de depus aici, pentru a realiza portrete în cerneală electronică – departe de mine fiziologiile franceze de marcă și mai puțin de atât (era o modă nebună de împlinire exhaustivă a tipologiilor celor mai ciudați indivizi și celor mai ciudate meserii, dar și cele mai comune) -, ce se aseamănă cu însușirile lecturate precar în aceeași limbă pariziană aseară – zece cuvinte, din care nouă pentru habarnist și unul pentru fostul elev Călin Sorin, al doilea din coada șirului indian întors la 90 de grade pentru prezență, revenit în poziție de alergat picioare de copil -, despre o familie și particular despre individul-personaj-povestitor, care este supărat pe însuși Dumnezeu că greșeala cea mai mare este că nu a dat lui Adam și Eva numele lui și alor lui, înveșniciți nobiliar de când lumea. O aroganță în cel mai înalt grad de comparație în definitiv, întâlnită la câțiva clienți, recunoscută pe față – pe chip, să risipim confuzia cu expresia -, din deschiderea gurii, din tonul uzat și gestică. Faptele în conformitate cu persoana.
Alde Buzoianu. Băieții, cei doi, de zahăr, tatăl…. Asemănările cu Neamțul nostru, din neamul Călinilor, Neculai de bun prenumele, Săndel, Săndeluș de alint batjocoritor – toți cu scama în sânge la o nevoie… și de antrenament în sânul familiei -, sunt evidente. Salvarea: că n-ai de-a face cu oameni din soiul ăsta arogant mai mult de-o lucrare, de-un ,,Să trăiți!” la întâlnire, fiecare cu ale sale. Bătrânul și-a arătat ,,calitățile” din prima. Tata îl luase cam pe nepregătite. Noi ,,amarați” inopinat la poartă și în curte, el pe picior de plecare prin lumea strâmtă a localității. Nu ca râmnicenii cărora cârciuma de altădată nu le mai oferă niciun farmec – sănătatea vinovată pentru amputarea obiceiului -, ce stau ciorchine doi-trei-patru pe treptele, trotuarul și platforma din fața fostei carmangerii, prin preajma țăranilor cu brânzeturi, căci era prea mândru ca să se expună el, fost contabil – dacă nu cumva spun vreo tâmpenie -, cu toți muncitorii, dar nici nu i-ar fi stricat un dram de conversație în care să-și mai expună superioritatea. A făcut cale întoarsă, cam cu jumătate de gură pronunță ,,Hai înăuntru.”, de-mi venise cu sictir. ,,La ce m-ai adus, bre?” a țâșnit mai târziu, când clientul se îndepărtase suficient. Să te duci, dacă nu-ți convine…, ai treabă, pleacă… și altele. Te-apuci de ale tale și nu mai bagi în seamă, deși s-a plantat sămânța reproșurilor și dorința de a nu mai veni deloc, niciodată la muncă. Dar la câte știi și cât știi din ele nu întrevezi nicio portiță de eliberare definitivă din carcera nevoilor zilnice și cele de perspectivă. Lucrarea – n-am priceput de ce nu am înconjurat toată casa – s-a adresat doar lateralei din curte. Ne-am unit pe față numai cu un metru de jgheab nou, la colț – lipituri imposibile pe rugină și la cum alămiră cei dinainte, la 1900 toamna, peste a lor a fost și mai și -, am copiat formele vechi ale cârligelor, cu rectificările necesare, am modelat seurile, le-am aplicat ochelarii pe ștuț și…. Am crezut că terminasem. La cât de irascibilizat eram, numai o nouă cerință îmi mai trebuia. Siliconarea unor falțuri de pe acoperișul bucătăriei – prelungirile ulterioare la casă -, într-o pantă insuficient de aplecată pentru o scurgere rapidă a apei de ploaie. Un pic de neatenție, un pic de neglijare la materialele de construcție, vreun meșter ambliop, cât să dea tentă de amfibie lăcașului preparării mâncărurilor. Desigur, scufundabil.
