Spații culturale nr. 18 (12)

Petruţ PÂRVESCU

Meditaţia clorofilei
„E o lumină pe care vântul a stins-o.” (G. Trakl)

1.
iarăşi
şi iarăşi aceleaşi istorii vei spune
de mii de ani aceleaşi istorii
şi am fost prieteni ca niciodată doamne
şi am iubit aceeaşi femeie nebună de dragoste
şi ţi-am bătut trupul în cuie de aur
iar tu
te risipeşti
te risipeşti omule

2.
vânăm încordaţi pe câmpia numerelor mătreaţa roşie
minusculul animal diabolic cu mii de picioruşe
care ne stânjeneşte visul
alergăm bezmetici printre fire înalte de tensiune
electrizate / printre puternice N. K.W. 2007-07-7
vrăjiţi de vânătoarea interzisă
de plăcerea pocnetului sec între unghii a băşicuţei de sânge alergândă

drumul nopţilor către ziuă înmugureşte pulberea visului prin galaxiile disperării numai umbra ta luminoasă în fiecare dimineaţă a morţii trece făclia dintr-un ochi într-altul ca pe o aleasă dezmoştenire

cum să numeşti clipa aceasta
dar pe cea de ieri
dar pe cea de mâine
(nu te întrebi niciodată)
e o plăcere sadică în tine ce te aruncă înainte
risipa (fericit
cocoloşul ce sporeşte distanţa prăvălindu-se)
să atingi parametrii
în vârful pantei să tragi chiulul speranţei
între două maluri verzi un râu de lacrimi putred

BĂIETE
încă o drojdie (esenţa sperie esenţa doboară
dintr-o dată
aşa pe-ndelete visul ne încalecă uşor fără grabă)
încă un rând
la tot poporul care încape pe poartă
sunt fericit că mă pipăi
şi asta contează

3.
mor stelele lângă tine şi tu nu tresari
mor stelele pe cer şi tu nu clipeşti
te îndoieşti doar de fiul omului de greutatea glonţului
de culoare ierbii după aceea

relaxează-te
întinde genunchiul limba şi degetul mic al vederii
(ai aceeaşi obsesie bolnăvicioasă)
uite
picioarele goale până dincolo de poale
pe strada plină
lungi
drepte înfipte în maluri zdravene
cum merg cum înaintează libere
dansând în aerul incendiat

sânii
îi vezi
mari rotunzi (naturali)
doi la număr (lăsaţi peste burta mănoasă
una singură mlădioasă)
cum te împung cu boturile lor ascuţite umede prin
bluza subţire

tigrule
te uiţi pierdut
şi ea se pierde
pe câmpia limpede verde
aH
ochii tăi mici apoşi cum ling în aer contururile
şoldurile grele umbroase
mass-turbându-se

amărâtule
toate organele ei mişcătoare zornăitoare
te pun în mişcare pe bulevardul victoriei
un car alegoric cu sens unic

(gâlci gâlci motofâlci
eu vă trag
voi să vă trageţi
ca bumbacul să vă faceţi
din bumbac
ca bobul de mac
din bobul de mac ca bobul de mei
din bobul de mei
nimic să nu mai rămână din voi!)

de
mii de ani
locuim în apropierea conductelor de gazolină prietene
fiecare scăfârlie se visează o gămălie de chibrit aurit
o fisură numai în betonul fierbinte
şi nu mai rămâne nimic

sărim cu toţi din axe
plutim
ne învârtim invers / pe dos
cu toate instalaţiile (ace brice
şi carice)
marionete gonflabile ale unui circ global păgubos

înnebuneşte iarba printre copitele cailor în parcul municipal unde fanfara drâmboieşte un marş triumfal pe când la periferia memoriei se înalţă imnuri ale salubrităţii incendiind câmpia pe toate laturile deodată râuri de lapte şi miere curg vertical printre ciulini în flăcări şi stele găunoase mitropolia pe deal (un sân pe care niciodată gura nu am să pun) doar malaxorul de vată colorată ce poartă în tatuaje matricele cordoane toarce firul amnezic al hainei ce ne îmbracă aşa căliţi în spaima de valuri aruncată în brazde umede cu bumbi strălucitori fermoare şi blacheuri vom invada câmpia înflorată / un lung covor pestriţ cu ciucurii plesnind de voioşie prin care moartea de viaţă se departe rânjind printre ostreţe de aur cu baierele sparte

4.
stai neputincios în ograda ta
şi auzi
şi priveşti prin perete

vecinu(L)
îşi devoră femeia ca pe o legumă zeiească
o sugrumă lent strângând-o sistematic în braţe
(vine o acvilă bicefală şi acoperă fereastra)
o asfixiază sărutând-o pătimaş pe gură
pe sân
şi pe gât
pe sfârcul mirat pe bănuţ şi pe stemă
o paralizează cu sexu(L) între poale
(un stol imens de păsări zboară direct prin perete)

VEZI
AUZI
MIROŞI
PIPĂI toate acestea şi te cuprinde frica disperarea
nebunia Fratre

ai vrea să pleci în altă parte
(o singură cameră dă spre pădure)
ai vrea să te duci cumva să-i desparţi
să-i aduni
şi să-i scazi (găseşti că-i uman
creştineşte)
dar
ceva te reţine
ceva te opreşte
ceva te ţintuieşte pe scaun în bucătărie

înjuri printre dinţi
şi dinţii se fac floricele şi zaruri în gură
(doamne
mântuieşte-ne
că adevărul se pierde dintre fiii omului)

auzi
si vezi mai departe
femeia se zbate spasmodic între viaţă şi moarte
între moarte şi viaţă
cu capul într-o parte cu ochii pe spate
cu părul în flăcări vâlvoi electrizat dând pe-afară
doar mâinile lui grele mari noduroase săbii acidulate
despică cinstit hotărât trupul femeii înaripate

de sus până jos
de jos până sus
(un flaut de sânge în auz şi-n privire)
de la coapse la şolduri de la glezne la buze
trupul ei cald trandafiriu plin de alge lipitori şi meduze

STAIII strigi
şi strigarea în tine plesneşte
ca într-o scorbură oul care se naşte şi zboară

STAIII gheooorgheee
e-a taaa
mă
n-o omorî câineşte fratre
dar ei se iubesc nebuni mai departe

5.
în spatele fiecăruia
stă altul
în spatele altuia
stă altcineva
cu ţeava florilor de crin la ceafă
cu ţeava florilor de crin la ochi
la ureche
la butonieră
la sex

întoarce-Te
şi ai să vezi doar gaura albă
căderea petalelor şi din când în când veşnicia!

Florin Caragiu

Între Escher şi Ioan, Noduri de Tymp
(Ioan-Mircea Popovici, „Fata mării” (ed. Nautica, 2011)

„Apa trece/ viaţa rămâne-n iedera de pe zid/ s-a încărcat visarea de văzduh/ un abur peste ape/ cu foşnetul de stuf” [Prolog de logodnă. (Lumina dintâi)]. În poemele lui Ioan Mircea Popovici – universitar matematician – din volumul „Fata mării” (ed. Nautica, 2011) respiră misterul locuirii unui vis ce ia naştere la întretăierea între cer, mare şi pământ. Pe fondul de tăcere, intimist, al atmosferei lirice, câmpul vizual rarefiat al contemplaţiei e traversat de figuri ce se deplasează ca nişte piese într-un joc de şah cu enigmatice strategii, sau ca elementele unui puzzle ce-şi caută potrivirea. Ne întâmpină o adevărată heraldică litorală şi casnică. În acest tărâm, cu scânteieri liturgice, al întâlnirii elementelor şi oglindirii făpturilor, pare că se întrevede geneza timpului însuşi: „pe casa cu cariatide şi crăpături/ păsările din ochiul musculiţei de bălegar// clipa rostogolită în turnul cel mic (…) altarul şi darul/ acolo-n clipa dintâi” (în ziua dintâi), care devine „hrană” pentru spirit: „eşti poet/ hrana ta-i din toate clipele” [de nunta tăcerii (viaţa rămâne-n iedera de pe zid)].
O mişcare circulară învăluie memoria: „urmele carelor/ făcuseră tăietură/ în pragul porţii mari/ a cetăţii/ te-ai speriat de şarpe/ eu m-am apropiat de el/ el s-a dezbrăcat de piele/ şi ţi-a spus/ îmbracă-ţi amintirile cu ea” (apă-foc). O alta, ascensională, cu vectorul ei de transcendere, e desemnată prin simbolul iniţiatic al scării: „călcasem treptele scării/ de mii de ori/ fără să ştiu/ că una din ele-i/ cărarea lunii/ adusă de Alexis de la capătul lumii”, fără a se diminua din forţa corelativului obiectiv sau din capacitatea de reacţie a sensibilităţii în raport cu tremurul unui microcosmos însufleţit: „pe cărarea cu plopi/ melcul trage urma de pleoapă// eram curios de acum/ ce lume înveleşte sufletul lui” (dimineţi de julie).
Între real şi virtual au loc transferenţe sub semnul unei reverii muzicale: „din fotografie/ a ieşit el/ mi-a întins pensulele (…) să mergem acolo/ sub portativ” (din grădina inorogului alb). Poezia creează, astfel, un spaţiu de întâlnire consonantă a libertăţilor, în care survin, la fiece pas, extensia percepţiei, eflorescenţa, neobişnuitul: „la farul părăsit se vede-o lumină/ pescăruşul rănit de la far mi-a adus floarea măslinului (…) libertatea mea e libertatea ta/ arcadele pontice au făcut ramuri (…) din multele pietre/ a rămas/ piatra vieţii (ora măslinului sălbatec).
Sâmburele acestei libertăţi desfăşurate este însăşi viaţa ce se dezmărgineşte prin invocare: „câte un fir de nisip/ pe dunga albastră/ hrăneşte o scoică (…) pe prag/ semnele tale Doamne” (pe cărarea arsă de curcubeu); „în mireasma măslinului/ sălbatec înflorit/ ia-mi Doamne umbra gândului/ şi fă-i loc/ pe scara vaporului/ din celebrul port/ Rodador” (scara vaporului). O invocare ce face loc germinaţiei spirituale: „sus/ Cântarea Cântărilor// fereastra/ fereastră deschisă (…) va trebui să tai din crengi/ să las florilor/ loc de fruct” (fereastra).
Livrescul păstrând aroma nobilă a vechimii se suprapune, aici, cu viaţa: „fluturele-şi întinse aripile/ şi rămase-n petala florii/ dintr-un vechi semn de carte” (prima oră de vară), pregătindu-i, printr-o disponibilitate chenotică, apogeul: „la mijlocul dimineţii de Rusalii/ ne-am salutat şi mi-ai zis/ mă voi lăsa de scris/ când anii vor fi mai grei şi mai curaţi” (pe cărările inimii).
Un plus de culoare îl aduc figurile ce însufleţesc, peste tot, priveliştea, prin „intrigi” ţesute cu un fir din care nu lipseşte flavoarea intertextualităţii: „în turnul cu scoici/ perlele jucătorului cu mărgele de sticlă (…) pe marele bulevard/ tăieturi cenuşii polei şi umbrele (…) sub pat/ dorra ascunsă/ de petarde şi lume/ pe cuptor/ motanul picasso/ şi şapte ceşti de cafea/ pe vapor doi brazi de Crăciun (…) un copil/ s-a luat după mine” (miresme sărate).
Relieful viu, de poveste, răsună de notele unei ambianţe orientate spre om, pătrunse de fiorul umanizării: „note vesele-s străine şi mi-e visul cald/ iedera mi-a strâns pe ziduri cârdul de cocori (…) cântecul se ascunde după lătratul câinelui/ ponna se cere-n braţe/ picasso se aşază la şevalet” (scara cu ploi şi cântec).
Personajele ies, pirandellian, în căutarea autorului, urmându-l în propriul său salt de la armonia structurii la plenitudinea cuvântului făcut trup: „ieşisem din poveste/ personajele mă căutau/ în casa de pe plajă (…) nimerisem pe Scara lui Ioan/ după ce rătăcisem/ pe scara lui Escher” [Epilog – scrisoarea lui Alexis (despre scaieţi şi floarea de mac)].
Valenţele purificatoare ale voiajului poetic pot fi citite în ochiul peştelui (străvechi simbol hristic): „plouă/ vin cu barca/ să salvez pânzele albe” (în ochiul peştelui).
În vocea distinctă a autorului, „poezia şi drama aburesc frumos”, desţărmurind locul şi „rostogolind clipa pe linia vieţii”, împletind „noduri de Tymp” într-un „peisaj interior întors în lumina de la marginea infinitului” (Angela Mamier). Cele „o mie de reţete de fericire ale lui isihie” întorc cântecul miresei – fata mării din „cercul de apă” – spre izvoarele Cuvântului.