Spații culturale nr. 18 (13)

Mioara Bahna

Ion Murgeanu – Poeme septuagenare

Chiar din primele poezii ale volumului de Poeme septuagenare al lui Ion Murgeanu, am remarcat, ca în cazul majorităţii poeţilor, un acut sentiment al precarităţii fiinţei, avându-l, în subsidiar, pe cel al eternei supremaţii neîndurătoarea a timpului. De aceea, cele două câmpuri semantice, asociate, al existenţei şi al timpului, sunt foarte bine reprezentate în carte, printr-o avalanşă de cuvinte, dintre care amintim: etate, clipă, moarte, a trăi, a îmbătrâni, noapte, a înnopta, toamnă, veac, temporalitate etc.
Această lirică subiectivă, preponderent confesivă, este manifestarea unei sensibilităţi exacerbate a poetului care pendulează, cu luciditate, între a-şi asuma statutul de conştiinţă / purtător de cuvânt pentru acea latură a omenirii, care constituie masa pe care şefii „guvernului universal” vor s-o manipuleze, pro domo bineînţeles, căutând să armonizeze contrariile, împăcându-i pe Isus cu Lucifer, Binele şi Răul, sub semnul puterii băncilor în lingouri de aur, şi, pe de altă parte, a-şi exprima, cu un termen blagian, această disperată conştiinţă a propriei destrămări. Între aceste două trăiri, care, de cele mai multe ori, de fapt, se suprapun, se amestecă, poetul dezvăluie un număr incomensurabil de frământări, convingeri, sentimente, toate demonstrând asumarea plenară a dublei sale condiţii, de om şi de artist, care motivează trecerea acestuia de la acceptare bolgiei existenţiale, fără a se transforma, totuşi, într-un învins, la revoltă, fiindcă nu am fost în lume om de om şi că aş fi valoare şi aparte / Nici cât un puf de pană pe o carte / La care scriu să o citească: cine-mi? Din nou, ca în cazul tuturor conştiinţelor creatoare, ca un laitmotiv, poetul îşi exprimă entuziasmul de a putea să-şi transforme credinţele, gândurile, fantezia în vietăţi, cărţile, şi, în acelaşi timp, resemnarea indusă de limitele firii: Cei vii transformă-n vietăţi menirea / Credinţei lor ci nu s-ajung cu firea.
Modestia este virtutea spiritelor superioare, iar aici, în volumul lui Ion Murgeanu, este exprimată explicit în repetate rânduri: Din nimic ce sunt mai tare m-am nimicit; Asta sunt, prietene, un nimeni. Există aici şi nostalgia neîmplinirii visate, şi recunoaşterea zădărniciei impuse de conştiinţa limitelor de multe feluri ale omului: sunt învins cu fiecare carte / în fiecare rând ce-l scriu fără ecou, dar poetul ştie că, în esenţă, în ciuda tuturor dezamăgirilor, chiar dacă, de pildă nemurirea n-a fost niciodată partea tare / a iubirii aici pe pământ, el, spre deosebire de ceilalţi, are, cum spunea marele Arghezi, leacul mare-al morţii tuturor, arta.
De la înălţimea celor şaptezeci de ani ai săi, poetul face un bilanţ, de fapt reiterează gânduri, sentimente care constituie preocupări ale omului creator, dezvăluind, implicit, Ars Poetica, pe care şi-a construit-o, a cizelat-o şi pe care o slujeşte: Am îmbătrânit, am şaptezeci de ani / şi nici un prieten pentru mine. Această concluzie nu atrage însă capitularea, poetul nu este devastat de nostalgie, ci strigă împotriva demonului toamnei sau se identifică, poate, cu el, privegheat de Maica Domnului, care se uită cu dragoste la copilul acesta, altădată curat la suflet, pe care l-a cuprins febra mare şi înjură crezând / că demonul din om cu demoni se aruncă de rând.
[Foaie verde] frica nu e, aşadar, neapărat cea a inevitabilei omeneşti dispariţii, ci e, mai de grabă, indusă de conştiinţa neputinţei dialogului cu Transcendentul, cu ecouri, iarăşi, argheziene: Elegii de toamnă fără niciun răspuns / Resturi de epistole şi epifanii. În acest context, al absenţei dialogului, libertatea e o robie, implicând o mai mare responsabilitate de a fi, cu atât mai mult cu cât se apropie ceasul al doisprezecelea, care-l face să se simtă stup prădat nainte să fi fost miere, vegheat de soarele orb în rolul lui Oedip, cu nostalgia originilor fruste, curate, de unde i-au pornit, atâtea câte sunt, norocul, tăria, pentru ca într-un Catren să sintetizeze drama omului de a fi om: Între definiţia plăcerii de-a te împlini ş a rodi / Stă neputinţa de a vrea când vrei a muri / De ieri până mâine, ca într-o mică vacanţă, pe urmă, / La mâine şi la azi vei mai re-cădea înapoi în viaţă?!

Camelia Manuela SAVA

Annie Bentoiu: Închisoarea ,,din exterior”

Annie Bentoiu, născută într-o familie mixtă (mama, elveţiancă din cantonul Vaud, protestantă, vorbitoare de limbă franceză, o fină intelectuală, institutoare într-o familie de evrei români, iar tatăl, Constantin Deculescu, medic, provenit dintr-o familie de neguţători din Olteniţa, deputat ţărănist), este un exemplu de reuşită a adaptării şi a perseverării în formarea sa intelectuală dublă: vorbind la perfecţie limba română, dar şi franceza (învăţată şi vorbită doar cu mama), fapt ce îşi va pune amprenta pe configuraţia personalităţii sale, dându-i o notă distinctă în categoria intelectualelor din perioada interbelică de la noi.
În memorialistica feminină, cele două volume de „Memorii” (vol. I, 1944-1947, vol. II 1947-1959), intitulate sugestiv „Timpul ce ni s-a dat”, poate ca o acceptare fatalistă a destinului, ocupă un loc aparte, Annie Bentoiu fiind o voce puternică, ştiind să se impună în această zonă prin câteva note speciale: autenticitatea celor trăite şi spuse, documentaţia corectă folosită ca sprijin (apar date din ziarele Scânteia, România Liberă, Liberalul, Timpul, din revista Memoria, din Magazin istoric sau din Analele Sighet, din propriile jurnale ţinute de ea de-a lungul anilor şi din jurnalele altora), dar, mai ales, acceptarea şi asumarea ideii că memoria poate fi subiectivă şi înşelătoare uneori, de aceea, pe tot parcursul celor două volume, autoarea face referiri, obiecţii, observaţii sau simple notaţii asupra rolului pe care îl joacă memoria în cele relatate.
Volumul întâi debutează brusc, cu o mărturisire francă, directă, caracterizând generaţia din care face parte: „Împlinisem şaptesprezece ani şi eram, ca destule fete prea protejate din generaţia mea, mult mai copilăroasă şi mai nerealistă decât cele de azi”. Aşadar, firul memoriei nu se opreşte la copilărie, pe care o consideră cea mai fericită perioadă din viaţa ei, ci la un moment al adolescenţei; fiinţă fragilă şi copilăroasă, este impresionată de bombardamentele celui de-al doilea război mondial (descrierea avioanelor care aduceau nimicirea este foarte plastică: „De câteva ori văzuserăm trecând pe cer, dimineaţa, triunghiul gâştelor sălbatice de oţel care sclipeau argintiu, ducând moarte altora.”), dar evenimentul care o marchează profund este seara de 23 august 1944, înfierându-i tinereţea şi schimbând pentru totdeauna soarta românilor. Comentariul pe care îl face referitor la acele momente este tulburător: „Mă ţin minte aşezată pe ceva scund – un scăunel sau chiar treptele verandei – cu faţa spre grădină şi capul în mâini, într-o tăcere absolută. Era o noapte senină de vară, aparent ca toate celelalte. Ceea ce mă stăpânea era un fel de angoasă tulbure, fără formă. Principala imagine care-mi venea în minte era cea a unui zăgaz care se rupe”. De aici se porneşte o întreagă cavalcadă a întrebărilor, a îndoielilor, a meditaţiilor filozofice asupra istoriei şi asupra destinului, asupra a tot ce urma să vină. Schimbarea de regim (plecarea nemţilor şi venirea iminentă a ruşilor) şi cuvinte ca „bolşevic”, „colhoz” sunt încărcate de teroare şi conotaţii negative, întrebările se succed cu repeziciune: „Ce ştiam, la urma urmei, despre ruşi?”, „Cum se vor petrece lucrurile?” şi câteva pagini mai încolo -„Cine face istoria?”. Adolescenta de atunci vedea deja viitorul incert şi, ceea ce este interesant de subliniat, Annie Bentoiu comentează într-o notă de subsol (p.9) modul corect în care fetişcana ce fusese în anul de graţie 1944 surprinsese momentul istoric la care era părtaşă: „Astăzi, recitind cele scrise mai sus, sunt frapată de amestecul de naivitate şi intuiţie corectă din gândurile mele de atunci. Impresia de «zăgaz care se rupe» era exactă şi totul, de atunci încoace, ne-a confirmat-o.”
Evenimentele politice sunt urmărite cu atenţie de către cea care era în pragul maturizării sale şi ele se împletesc cu amintirile despre cei dragi; apar portretele celor apropiaţi, şi nu numai, sunt descrise locuri familiare – oraşul Olteniţa, cu împrejurimile sale, cu Dunărea care îşi manifestă o fascinaţie nemaiîntâlnită asupra copilului de atunci. Într-un amalgam nefiresc se împletesc imagini ale convoiului de căruţe aducându-i pe ruşii „cuceritori” (cineva exclamă: „Domnişoara Nini! Veniţi repede că au venit ruşii, să-i vedeţi ce frumoşi sunt!”) într-o zi de „vară caldă, senină”, eliberând după „lupte grele” oraşele României (de fapt treceau într-o „tăcere anxioasă” prin sate şi oraşe), cu rememorarea întâlnirii cu Iuliu Maniu, înainte de 1940 (tatăl ei o luase într-o dimineaţă la restaurantul Continental din capitală) şi mutarea lor înapoi în Bucureşti în septembrie 1944.
Activităţile adolescentine: filmele de la cinematograf, întâlnirile cu prietenele sau colegele se desfăşoară în paralel cu ultimul an de şcoală, motiv pentru a vorbi despre Şcoala Centrală a cărei elevă a fost. Din perspectiva copilului, această instituţie era o „insuportabilă carceră”, pe când adultul este conştient de rolul jucat în formarea sa intelectuală: şcoala era „cea care-mi modelase fiinţa ba cu voia, ba fără voia mea”, iar bacalaureatul are semnificaţia unui „rit de trecere” cu „un caracter magic”, chiar mai mult, e un fel de „tăiere a cordonului ombilical”. Uniforma, protocolul, mesele luate ca internă, salutul, aspectul „Grădinii mari”, rugăciunea, şi, nu în ultimul rând, profesoarele care şi-au lăsat o amprentă importantă asupra sa, toate acestea sunt elemente care fac parte pentru totdeauna din viaţa sa, din procesul său de formare ca om şi o determină ca în momentul scrierii să afirme plină de recunoştinţă: „Şcoala Centrală purta marca unei mentalităţi modeste, harnice şi corecte”. Figuri reprezentative ale Şcolii Centrale i-au rămas în suflet pentru totdeauna: Anina Rădulescu-Pogoneanu, Maria Gabrea, Elena Rarincescu sau Crisanta Şteflea.
Divagaţiile, comentariile şi meditaţiile pe marginea evenimentelor politice se succed rapid şi, cu cât istoria îşi face tot mai mult loc în viaţa oamenilor, intruziunea politicului devine din ce în ce mai pregnantă.
Annie Bentoiu încearcă să reconfigureze, să interpreteze şi să-şi explice atât pentru ea însăşi, cât şi pentru ceilalţi, episoade importante sau mai puţin importante în succesiunea anilor, aşa cum le reţine memoria. Astfel, mutarea în toamna anului 1944 înapoi în Bucureşti nu are nimic fericit. Trecerea în noul an, 1945, este făcută fără prea mult fast, însă amintirile din primele luni ale acestui aşa-zis „început” sunt referitoare la conferinţa de la Ialta (4 februarie), discursul generalului Rădescu (primul-ministru) – reprodus în Viitorul din 13 februarie, ca apoi să cadă guvernul Rădescu şi în 23 februarie să se instaleze guvernul Petru Groza. Apare denumirea de FND (un nou organism înfiinţat de comunişti, o grupare confuză – Frontul Naţional Democratic – cu un rol important în căderea Regelui Mihai prin demonstraţiile antimonarhice organizate în acea perioadă) pe care autoarea o compară cu cea de mai târziu – FSN, ducându-se cu gândul la robespierreanul «Comité de Salut Public»; despre această organizaţie vorbeşte şi Tudor Călin Zarojanu când prezintă viaţa lui Corneliu Coposu, folosindu-se de documente din arhiva fostei Securităţi.
În paralel cu interesul pentru ceea ce se întâmpla în jurul ei, adolescenta îşi trăieşte viaţa normală, cu mici flirturi nevinovate, specifice vârstei, cu adâncirea în lumea lecturilor, dar se gândeşte serios la studiile superioare: are de ales între Drept şi Litere, primul are câştig de cauză. Dacă examenul de bacalaureat avea atunci o importanţă majoră (a se vedea situaţia actuală, pe care şi autoarea o remarcă – „astăzi nu mai reprezintă mare lucru”), iar cel de intrare la facultate era sever, totuşi, examenul de la Drept i se pare „o simplă formalitate” şi sunt prezentaţi apoi profesorii universitari, ca şi în cazul Şcolii Centrale, care erau somităţi ale lumii juridice şi politice interbelice: I.V.Gruia, Istrate Micescu, Gheorghe Strat, Mihai Rarincescu. Pe lângă intrarea la facultate, o preocupă şi cursurile de stenodactilografie, filmele, cu precădere cele americane, astfel că toamna lui 1945 părea mai degrabă calmă, fiind, de fapt, o acalmie generală. Sunt reproduse câteva bancuri, replicile savuroase din epocă ale lui Constantin Tănase sau ale lui Ion Iancovescu.
Problematica primului volum de memorii este completată de imaginea Bucureştiului acelor ani (1944-1945), care va fi ca un fir roşu al întregii scrieri (ea va fi urmărită până la finalul celui de-al doilea volum, cu toate schimbările ce le voise însuşi Ceauşescu), apar descrieri minuţioase arhitecturale, autoarea având o predilecţie pentru arhitectură, pentru aşezarea obiectelor în spaţiu, decor sau teatru (însuşire moştenită, se pare, de la mamă); există şi o imagine a capitalei din anii 30, cu vitrina luminată a editurii „Cartea Românească”, restaurantul „Trocadero” şi apetisanta vitrină de la „Rochus”: unde tronau „feliile de şuncă roz, străvezii şi suple, tivite cu o grăsime fragedă ca untul, chifle pufoase şi borcănelele de iaurt”, arătând o bunăstare decentă; după 23 august există o altă imagine, nu cu mult diferită de cea dintâi: „Bucureştiul se umplea de vitrine vesele şi strălucitoare. După lungile seri de beznă ale camuflajului obligatoriu (din timpul războiului, n.n.) reapăruseră luminile; bulevardele, seara, păreau într-o continuă sărbătoare. Pe Calea Victoriei se deschideau unul lângă altul magazine elegante, izvor pentru noi, puştancele, doar de idei şi sugestii…”; Librăria Italiană „continua să-şi lichideze stocul de frumoasă ceramică populară, de argintărie şi obiecte din piele”, pe când anticariatul Djabourov îşi permitea să schimbe vitrina în fiecare zi. Toate acestea se vor schimba numai în doi-trei ani, pentru că, începând din 1947-1948, Bucureştiul va căpăta o imagine contrastantă: cenuşiu şi tăcut, va fi un oraş al fricii, al penuriei, al existenţei la limită: foamea şi lipsurile de orice fel (de la hrană şi îmbrăcăminte, încălţăminte, până la spaţiu locativ impus), vizitele dese ale miliţienilor de la circă, începerea epurărilor politice, obligativitatea înscrierii în partidul comunist, imposibilitatea de a găsi o slujbă pe potriva studiilor, lipsa mijloacelor culturale (cărţi, spectacole, filme sau teatre) sunt realităţile acelor timpuri, prezente atât în capitală, cât şi în restul oraşelor ţării.
Nu numai Bucureştiul este o coordonată spaţială constantă în memoria autoarei, ci şi oraşul natal al tatălui său, Olteniţa, unde se retrăseseră în timpul bombardamentelor din aprilie 1944. Strada Mare (este şi titlul romanului de debut al autoarei, din 1969) cu „zidurile trainice” şi „grădini înecate de vegetaţie şi brăzdate de straturi ordonate de flori”, ce ascundeau căsuţe stil vagon, are un farmec aparte şi Annie Bentoiu notează: „semnele distinctive ale oraşului îmi păreau a fi mai întâi faptul că străzile fuseseră desenate cu rigla şi echerul, toate paralele şi perpendiculare între ele, şi, în al doilea rând, că el era legat de Dunăre printr-o şosea pietruită…”. Sunt amintite câteva clădiri mai importante: gara, regia de tutun, moara, primăria, judecătoria, cele două şcoli primare, liceul „C. Alimăneştianu”, teatrul comunal, vreo două bănci şi vreo două biserici. Nu în ultimul rând, descrierea Dunării este încărcată de farmec şi poezie; apa Dunării are o vrajă aparte şi mărturisirea vine de la sine: „privind pe suprafaţa Dunării am învăţat infinitatea de nuanţe ale culorilor, lucirile lor fugare şi joaca luminii între apă şi nori. Cerul era oglinda Dunării şi nu invers; aerul de deasupra apei nu semăna în nici un fel cu cel de pe mal, se amestecau în el mirosuri de peşte şi smoală, fâşii de răcoare îl străbăteau ca nişte panglici jucăuşe, picături de apă clipoceau în el şi-l făceau să pară mai greu”. Concluzia este uimitoare atât pentru autoare, cât şi pentru noi, cititorii: „Dunărea era o fiinţă de esenţă divină: avea frumuseţea, capriciile, puterea şi misterul zeilor”.
Legat de viaţa Olteniţei, autoarea prezintă o istorie pe scurt a familiei tatălui său, de la bunicul Gheorghe Deculescu („bunicul nostru cu favoriţi şi redingotă neagră”) până la unchiul Mitică, fratele cel mai mare al tatălui ei, considerat şeful familiei („înalt, lat în umeri, cu o ţinută totdeauna dreaptă şi îmbrăcat cu cea mai mare îngrijire”) – va avea o soartă nefericită: îi moare soţia, îi este confiscată averea, este trimis cu domiciliu obligatoriu la Piteşti, unde se va sfârşi singur, bătrân şi bolnav, într-o sărăcie cumplită, chiar şi cei trei fii ai săi vor avea de suferit de pe urma originii lor „nesănătoase”; apoi este amintit şi unchiul Ionel, un fel de aventurier al familiei, pedant şi iubitor al plăcerilor vieţii; va fi şi el trimis la canal, dar se pare că supravieţuieşte acestei experienţe, cuminţindu-se.
Tot aici îţi găsesc loc şi portretele celor două fiinţe care i-au dat viaţă şi au educat-o, formându-i personalitatea şi veghind asupra sa permanent: tatăl şi mama; portretele lor se întind pe câteva pagini, autoarea revenind ori de câte ori simte nevoia să le completeze, chiar le surprinde în diferite ipostaze ale vieţii lor, până la bătrâneţe, purtându-le un respect imens şi o dragoste pe măsură.
Elveţiancă, mama sa, vorbitoare de limbă franceză, protestantă, are un destin inedit, după cum subliniază chiar Annie Bentoiu: „a fost fiinţa cea mai fatalistă”, „pentru ea totul era scris dinainte, era inutil să te opui”. O intelectuală fină, dar fragilă, era în momentul sosirii ei în România (în 1920) „o fiinţă veselă, activă şi independentă”. Cu studii serioase şi o lectură bogată, este obligată să se facă institutoare de limba franceză, deoarece îi mor ambii părinţi şi are în grijă doi fraţi mai mici. Neajutată de rudele sale mai bogate, hotărăşte să plece la Bucureşti ca institutoare pentru o fetiţă într-o familie de evrei. Printr-o întâmplare neaşteptată – îşi rupe piciorul la săniuş la Sinaia – ajunge să se căsătorească după cinci ani cu medicul stagiar care o îngrijise, schimbându-şi astfel mediul: de la atmosfera de răsfăţ ca institutoare, cu arii la pian, plimbări şi cumpărături pe Calea Victoriei (familia care o angajase era din preajma regelui – este vorba de medicul dentist al Majestăţii sale), ajunge soţie de medic şi va locui în provincie, unde va fi iubită, apreciată şi protejată de cumnatele şi prietenele sale, dar unde se plictiseşte îngrozitor, nefiind pasionată de jocul de cărţi sau de bucătărie. În schimb, notează Annie Bentoiu, mama sa „a rămas egală cu ea însăşi”, fiind o corespondentă fidelă toată viaţa ei (moare în 1986). Discuţiile purtate cu ea, corespondenţa, tonusul ei optimist, spiritul blând şi ocrotitor, toate acestea le-au apropiat pe cele două, fiică şi mamă, fiind ca două suflete pereche. Tăcerile şi tristeţile mamei dinspre sfârşitul vieţii sale au fost puse pe seama faptului că s-a considerat tot timpul o expatriată, negăsindu-şi locul, chiar dacă s-a adaptat perfect limbii române şi obiceiurilor locale; suportând lipsurile de orice tip cu stoicism, mutările nenumărate, plecările soţului la Canal, internarea lui în lagărul de muncă forţată spre vârsta de 70 de ani (chiar ea este arestată câteva zile şi obligată să plece cu domiciliul forţat) au marcat-o şi au schimbat-o într-o fiinţă închisă în sine, tăcându-şi durerea şi îndurând orice cu resemnare şi demnitate.
La polul opus, tatăl său, jovial, optimist, un bun profesionist, familist convins (legat sufleteşte de fraţii săi, Mitică şi Ionel) este descris ca fiind un bărbat elegant: „La cei 56 de ani ai săi din vremea aceea, tata era un bărbat înalt, subţire, cu o eleganţă naturală care nu l-a părăsit niciodată”. Politicos şi galant, „temperament flegmatic şi nu lipsit de umor”, medicul Constantin Deculescu fusese deputat, senator şi prefect de Ilfov, secretar în Ministerul Sănătăţii până în 1934 sub guvernul ţărănist. După 1945 spera ca după o „jenă” financiară să-şi revină, lucru ce nu s-a întâmplat niciodată, fiind mai târziu reţinut şi trimis la Canal, apoi la muncă forţată, tot timpul având domiciliul obligatoriu, abia spre sfârşitul vieţii profesând din nou ca medic la ţară să primească o pensie, iar revenirea în Bucureşti în ultimii ani de viaţă să se datoreze fiicei sale şi ginerelui său.
Ultima reuniune familială care îi strânge pe toţi este cea ocazionată de ceremonia ortodoxă a nunţii de argint a părinţilor săi; oficiindu-se în casa familiei, iau parte, pe lângă fraţi şi nepoţi, şi prietenii cei mai buni ai lor, apărând nume de oameni politici ca: Virgil Potârcă (moare la Sighet), D.R.Ioaniţescu (a făcut şi el mulţi ani de puşcărie), avocatul Nic Georgescu Ştefăneşti, Marinette, o prietenă elveţiancă a mamei sale, împreună cu soţul ei. Această reuniune de familie era o ultimă lecţie vie de istorie, cu discursuri şi conversaţii plăcute; din nefericire, amintirea aceasta se leagă şi de manifestarea antimonarhică ce avusese loc în Piaţa Palatului, de ziua Suveranului, pe 8 noiembrie, când simpatizanţii regalişti sunt împrăştiaţi cu bâtele de câţiva inşi dubioşi coborâţi din camioane (în genul mineriadelor din anii 1990-1991); scena văzută pe viu de către Annie capătă semnificaţie abia mai târziu: era începutul sfârşitului monarhiei în România.
Pe tot parcursul volumului întâi, apar comentarii referitoare atât la evenimente istorico-politice interne, cât şi la cele externe, de genul: întâlnirea de la Ialta, conferinţa de la Moscova (ianuarie 1946), discursul lui Churchill (5 martie 1946) etc.; sunt amintite personalităţile lui Iuliu Maniu sau Ion Antonescu, autoarea face şi o mică istorie a mişcării legionare, vorbeşte şi despre evrei, în special despre evreii din România, despre antisemitism, despre Frăţiile de Cruce, dar, ceea ce este mai interesant este transferul ideologic şi politic care are loc acum de la societatea pluripartidică la cea comunistă, a unui singur partid monopolizant (sunt scoase în afara legii partidele istorice şi interzise ziarele lor) şi se vor vedea curând modificările din viaţa românilor, pe toate nivelurile şi faliile: ideile despre proprietate se schimbă totalmente – cei consideraţi chiaburi pierd totul şi sunt aruncaţi în lagăre şi închisori alături de oameni politici, intelectuali de prim rang din perioada interbelică, iar cei mai puţin înstăriţi, cei săraci visează să ajungă şi ei proprietari (de aici puterea poporului, partidul e al oamenilor muncii). Crezul moromeţian este subliniat şi de Annie Bentoiu: „Proprietatea unei case şi/sau a unui lot de pământ asigura libertatea de acţiune şi demnitatea titularului, împreună cu un bun renume (dacă era cazul)”. Ideea de revoluţie conţine în ea şi sâmburele industrializării (excesive în epoca Ceauşescu), care, la începuturile sale, consta în faptul că mulţi ţărani veneau la oraş, unde învăţau o meserie sub comanda unor meşteri.
La nivelul limbajului întâlnim o schimbare periculoasă: propaganda de partid făcută la radio sau în presă foloseşte nu numai formule aşa-zis „de lemn”, dar sunt de o brutalitate nemaiîntâlnită până atunci, stârnind „ura de clasă”. Intră acum în limba română cuvinte folosite până la saturaţie, cum ar fi: „a exploata/exploatatori” (cu pronunţarea dictatorului peltic de mai târziu n.n.), „huzuriseră (boierii n.n.)”, „împilaseră”, „bandiţi”, „a demasca”. Limbajului violent i se adaugă teroarea, crimele, ororile în numele unei ideologii utopice, dar desfăşurate pe o perioadă lungă de timp (1945-1989).
Annie Bentoiu raţionează ca un istoric, ca un cercetător, făcând analize pertinente, comparaţii: „Şi comunismul, şi nazismul şi-au construit teorii sistematice, generale, menite să-i convingă pe viitorii criminali că au nu doar dreptul, ci chiar datoria de a ucide sau de a pedepsi preventiv, în vreme de pace, viitoarele victime fiindu-le prezentate în culorile cele mai odioase, ca nişte fiinţe răufăcătoare”. Autoarea face o paralelă între nazism şi comunism, din care ultimul, din nefericire, iese învingător ca număr de victime şi pagube colaterale. Dar cartea de memorii a lui Annie Bentoiu nu este nici pe departe o condamnare a comunismului, ci este o istorie, în sensul de povestire, de redare a unei perioade grele din viaţa ei, care, de fapt, a marcat un popor întreg. Pentru noi, românii, perioada cuprinsă între anii 1945 şi 1949 este tot mai înceţoşată şi mărturia acestei femei (tinere pe atunci) este binevenită, atât din punct de vedere literar, cât şi istoric.
Ochiul critic, dublat de o fervoare ce se împleteşte cu o fineţe a frazelor, redă aici o sumă de lucruri importante atât pentru ea, dar şi pentru noi, ca cititorii ei, timpul prezent în cartea ei devine un soi de personaj ciudat, câteodată nerăbdător, alteori prea calm, o acalmie ce nu poate aduce nimic bun, încât este îndreptăţită afirmaţia criticului Dan C. Mihăilescu: „timpul «ce ni s-a dat este», în fapt, timpul ce ni s-a luat.” (Literatura română în postceauşism, I. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, p.204).

Distribuie: