Spații culturale nr. 18 (9)

Bacovia – 130

Diana Marinache

Traiectorii bacoviene

S-a scris mult despre Bacovia cel cu o operă redusă cantitativ. Este aceasta condiţia creaţiei remarcabile. În spaţiul literaturii noastre, jocul analogiei, în acest sens, cu Creangă, nu-i excesiv. În primul rând, despre amândoi s-a spus că nu mai e nimic de adăugat privitor la receptarea lor, ca apoi să apară noi şi noi interpretări. În altă ordine de idei, ei ridică, deşi pe căi diferite, simplitatea la cota artistică cea mai înaltă. B. Fundoianu credea că-i legitim să scrie De la Nică a lui Ştefan la Mallarmé, pe considerentul „alchimiei limbajului”, al transformării existenţei într-o lume a cuvintelor. Dacă ar fi numai atât, oricine se poate compara cu oricine, dar mai este ceva esenţial în ecuaţia Creangă – Bacovia: nu demiurgia romantică îi apropie, ci expresia limită a scrisului lor, care le asigură unicitatea şi, prin aceasta, despărţirea. Cuvintele în cazul ambilor scriitori trăiesc singure şi, de aceea, nu muzicalitatea trebuie luată în consideraţie, ci exactitatea şi puritatea.
Altfel, Bacovia cel singur a primit mult şi a donat şi mai mult. ”Nu seamănă cu nimeni” şi, totuşi, seamănă cu numeroşi scriitori de la care nici nu te aştepţi. Exegetul cel mai complet al lui Bacovia, Constantin Călin, recunoaşte că-l caută aproape în tot ce citeşte (chiar în unii „de care nu pare prea rezonabil să-l apropii”). Şi îl găseşte în melancoliile lui Neagoe Basarab, în anxietăţile lui Miron Costin, în câteva pagini ale lui Cantemir („vârstele vieţii”? „plânsul inorogului”?); la Ion Budai-Deleanu („ceva”); la Ianache Văcărescu (singurătatea, „întristările” producătoare de literatură). Surprinzător, Bacovia face afirmaţia că simbolismul românesc derivă şi din „clasicismul lui Alecsandri”, poetul născut tot la Bacău! Poate de aceea, la debut, concitadinul scrie alecsandrinian: „Şi toate se re-ntorc la drumul lor,/ Şi mândru primăvara vine,/ Cu soare blând cu nopţi albastre,/ Fermecătoare şi senine”. Pentru ca imediat să-şi aclimatizeze tonul: „Dar fără ea, ce suvenir/ Spre gânduri triste mă îndeamnă?/ Muguri au dat pe ram, – zădarnic,/ În a mea inimă e toamnă” (În treacăt). Exerciţiul clasic iniţial îl are, undeva, în atenţie pe Grigore Alexandrescu, altundeva pe Coşbuc şi, nescontat, pe Topârceanu. Către faza finală (Comedii în fond, Cu voi, Stanţe burgheze) se resimte mai evident aplecarea clasică, aşa cum toate s-au clasicizat chiar şi în arta iniţial nonconformistă.
Bacovia seamănă chiar şi cu unii romantici (cei care tind către modernitate): „Ce vremuri atât de fericite/ Mă-ndeamnă, singur, să stau -/ Spre toamnă, duioase suspine/ Din Eminescu, Heine şi Lenau” (Amurg). Livrescul va continua atât enunţiativ, cât şi asimilat: „Departe în cetate viaţa tropota…/ O, simţurile toate se enervau fantastic…/ Dar în lugubrul sălii pufneau în râs sarcastic/ Şi Poe, şi Baudelaire, şi Rollinat” (Finis).
Influenţa eminesciană i-a fost supradimensionată, după cum există, şocant, şi negarea ei totală, – nu doar dintr-o pornire spre epatare, de vreme ce oponenţii filiaţiei se numesc Al. Paleologu, Gheorghe Grigurcu. Aceştia din urmă invocă antisentimentalismul, „construirea” de tip modern, criza totală a eului, nihilismul absolut, timpul şi spaţiul numai cu deschidere spre haos. Melancolia eminesciană e nevroză la Bacovia, delir împins spre nebunie: „Imensitate, veşnicie,/ Tu haos care toate-aduni…/ În golul tău e nebunie, – / Şi tu ne faci pe toţi nebuni.// În faţa ta sunt cel mai laş./ Imensitate, veşnicie,/ Iubesc o fată din oraş./ Învaţă-mă filozofie.// Imensitate, veşnicie,/ Pe când eu tremur în delir;/ Cu ce supremă ironie/ Arăţi în fund un cimitir!” (Pulvis). Ironia e mai totdeauna sarcasm, chiar şi atunci când apelează la romanţa eminesciană (Ecou de romanţă, Poveste, Din liră, Pastel, Amurg de iarnă), iar sarcasmul din Scrisori e, pur şi simplu, nihilism. O menţiune specială merită Povestea parcă nebacoviană (chiar şi cât priveşte prozodia şi punctuaţia), straniu de frumoasă, amestec de ironie fină şi senzualitate nostalgică: ”Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,/ Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori,/ Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,/ Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori…/ Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată/ Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări;/ Te duceai mereu-nainte înspre-o umbră întunecată/ Ca o pală rătăcire coborând din alte zări./ Ah, mi-ai spus atât de simplu că ţi-e sete de iubire,/ Neascultând decât şoptirea singuraticei păduri,/ Îţi opreai cu mâna sânul şi zâmbea a ta privire,/ Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.”
Şi în cazul intersecţiilor simboliste ale lui Bacovia există contraziceri tranşante ale exegeţilor. Mai aproape de adevăr se află apropierile poetului de simbolism prin jocul alianţelor tematice şi îndepărtările care provin din natura poetică proprie. Înrudirile ţin mai curând de „recuzită”, de forme pe care poetul Lacustrei le transformă în monedă proprie, bacoviană. Obsesia cromatică, parcul solitar, ploaia iritantă, urbea periferică, instrumentele cu sonuri de lamento, izolarea, coşmarul ş. a. dobândesc note specifice prin esenţializare, elipse, hieratism. Cu estetismul macedonskian se întâlneşte în abundenţa olfactivă, în „cinismul sentimental”, „aerul de extravaganţă”, „isteria bravată… cu dezolare, pe când la maestru era exhibată cu trufie” (I. Negoiţescu). Dar mai mult îl cucereşte parnasianismul „maestrului”. De la o vreme, Bacovia începe să-şi afirme decadentismul ca fază terminală a simbolismului şi ca trecere hotărâtă spre modernitate, rămânând ca vagi ecouri de mai târziu să intre în categoria „recuperărilor” parodice, de la care se vor inspira şi optzeciştii cochetând cu postmodernismul: „Duminică simplă, burgheză…/ Cântec de orgă stricată,/ Ce veche baladă mai plânge/ Pe-un splai, aşa, dintr-o dată?// Ecou secular şi târziu…/ Şi-al zilei zăduf, o ruină – / – Sumbră baladă germană/ Pe străzi, în cetatea latină:” (Miazăzi de vară, 1940).
Diferite sunt şi opiniile despre conexiunile expresioniste ale lui Bacovia. Cu timpul, percepţia s-a aplecat spre această dimensiune expresionistă, chiar în înţelesul de anterioritate, dacă din 1911 şi chiar mai dinainte se întrevăd elemente ale orientării de provenienţă germană. „Mai genuin decât Blaga”, crede monograful lui Bacovia, Mihail Petroveanu. Iar Laurenţiu Ulici, pe bună dreptate, e categoric şi demonstrează: „Contactul cu poezia simboliştilor francezi nu l-a făcut pe Bacovia simbolist, cum se crede, ci a dat atitudinii sale expresioniste o înfăţişare pe cât de neprevăzută, pe atât de fericită”. Nu programatică, desigur, fiindcă nici expresionismul ca mişcare artistică nu are o estetică rezolută. Expresionismul este o structură complexă ale cărei elemente pot fi găsite oricând şi oriunde. Dar are, cum se ştie prea bine, şi un timp (şi un loc) al lui ca mişcare constituită. Analogia cu Trakl (care nici el nu era întru totul un expresionist) este convingătoare. Câteva puncte comune cât priveşte atitudinile, imaginarul şi scriitura: angoasă, exasperare, morbidul, macabrul, apocalipticul, viziunea halucinantă, grotescul, umorul tragic etc. Şi două fragmente: „Într-o grădină publică, tăcută,/ Pe un nebun l-am auzit răcnind,/ Iar frunzele cu droaia se desprind;/ E vânt şi-orice speranţă e pierdută.// Pe târgu-nvăluit de sărăcie/ Am întâlnit un popă, un soldat…/ De-acum pe cărţi voi adormi uitat,/ Pierdut într-o provincie pustie.” (Plumb de toamnă); ”Pustiu adânc… şi-ncepe a-nnopta,/ Şi-aud gemând amorul meu defunct,/ Ascult atent privind un singur punct/ Şi gem, şi plâng, şi râd în hî, în ha…” (Amurg de toamnă).
Pentru a mai puncta câteva linii ale teritoriului bacovian, trebuie consemnate refracţiile lui existenţiale, ecourile intense în literatura română, în cea optzecistă şi în cea actuală.

INTERVIU

O călătorie în Brazilia cu scriitoarea româncă
Micaela Ghiţescu

– Stimată Doamnă Micaela Ghiţescu, din cauza condiţiei de fost deţinut politic, dar şi a regimului ceauşist în general, potrivnic călătoriilor în Occident, aţi tradus impresionant de mult din literatura de expresie portugheză, ani, decenii, fără posibilitatea de a auzi şi vorbi portugheza. Eraţi deja la vârf în acest domeniu, fiind însă în continuare ,,mută şi surdă” pentru portugheză până în 1990, când aţi făcut întâia călătorie în Portugalia, cum aţi mărturisit cu ceva timp în urmă la Lisabona, răscolind cu această confesiune publicul venit la întâlnirea cu Dv. Cu siguranţă, între titlurile traduse atunci, s-au aflat şi cărţi din literatura braziliană. Mai ţineţi minte cu ce aţi început, ce v-a captivat?

– Primul scriitor brazilian tradus a fost tocmai Erico Verissimo, romancierul căruia i-am publicat recent nuvela Noapte, pe care aţi avut amabilitatea să o recenzaţi într-un număr din „Crai Nou” Suceava. Cartea – Incident la Antares – mi-a fost propusă de fosta editură Univers (cea adevărată, condusă de regretatul Romul Munteanu). Voiam să fac şi o sumară prezentare a autorului, dar nu ştiam nimic despre el, nici la editură nu se ştia nimic, iar scrieri legate de literatura braziliană recentă nu se găseau în ţară. Deoarece lucram la Biblioteca Centrală Pedagogică, am avut acces la un Who’s Who unde i-am găsit adresa: locuia în Porto Alegre, capitala statului Rio Grande do Sul, unul din cele 27 de state care formează Republica Federativă a Braziliei. I-am scris aşadar lui Erico Verissimo, rugându-l să-mi trimită ceva documentaţie şi, eventual, o fotografie: mă gândeam la fotocopii sau extrase după articole ori capitole din cărţi. Nu după mult timp am primit prin poştă un plic voluminos care conţinea, pe lângă o minunată fotografie (cu dedicaţia: „Pentru M.G. – traducătoarea mea româncă şi încă de pe acum prietena mea, cu cordialitate îi oferă E.V. – Porto Alegre, Brazilia, Crăciun 1974”), o lungă scrisoare – bătută la maşină chiar de scriitor, cu multe completări de mână – în care îmi povestea atât detalii din viaţa lui cât şi amănunte referitoare la operă, precum şi mici notaţii din prezent, ca: „suntem în preajma Crăciunului, mă aflu în cămăruţa mea de lucru de la subsol, ascult la radio Simfonia a V-a de Mahler în timp ce-ţi scriu, iar la etaj soţia mea Mafalda pregăteşte curcanul” . (Am citat din memorie, deoarece, considerând-o un document de valoare, am predat scrisoarea „Tezaurului literar E.V. – Porto Alegre”, rămânând eu cu o fotocopie pe care nu o am acum la îndemână.). În legătură cu Incident la Antares, Verissimo îmi scria că, întrucât din traducerea recent apărută în URSS se eliminase un întreg capitol, mă autoriza de la bun început să elimin şi eu tot ceea ce socotesc inutil, fiind conştient – diplomat! – de greutăţile cauzate de lipsa hârtiei (!!?). Trebuie să vă spun că, din versiunea românească, cenzura a eliminat doar fraze sau jumătăţi de frază (nu întregi capitole!) şi că am reuşit să reeditez romanul integral la editura Polirom în 2002.
Ca să continui – şi să închei – cu Erico Verissimo care, spre marele meu regret, a murit în 1975, înainte de apariţia, în anul următor, a versiunii mele, aş mai spune că următoarea traducere din opera sa, romanul Domnul ambasador, cu un substrat politic destul de „exploziv” şi pe care, din această cauză, nu speram să îl văd publicat în România, l-am prezentat editurii Univers la îndemnul soţului meu (căruia, în timpul unei vacanţe de „pescuit de păstrăvi” pe valea Negrei din Bucovina, îi citeam seara fragmente) şi a apărut în 1981 cu sprijinul entuziast şi curajos al redactorului de carte, regretatul Florin Chiriţescu, şi doar cu puţine intervenţii ale cenzurii. Cu ocazia primei mele călătorii în Brazilia (inclusiv la Porto Alegre) în 1996, am nimerit întâmplător în plină comemorare a 20 de ani de la dispariţia lui Erico. La expoziţia organizată cu acest prilej, în mijlocul unei săli enorme se aflau, într-o vitrină, printre numeroase traduceri din opera sa, şi cele două ale mele…
Şi Domnul ambasador a fost reeditat în versiune integrală de către editura Vivaldi în 2005, cu ocazia centenarului autorului. Considerându-mă o părticică din familia Verissimo, iar oraşul Porto Alegre fiind portul meu sigur în peregrinările pe continentul brazilian, m-am dus şi acum, în 2011, la adresa bine cunoscută ca să ofer recent apăruta traducere a nuvelei Noapte.

– Trecând de la cărţi la oamenii cărţilor, la scriitori, vorbiţi-mi, vă rog, şi de primele întâlniri cu reprezentaţi ai literaturii braziliene contemporane. Îmi închipui că un mediu favorizant în acest sens au fost Ambasada Braziliei la Bucureşti, manifestările culturale organizate de aceasta, poate şi Uniunea Scriitorilor din România…

– Primii scriitori brazilieni pe care i-am cunoscut, la Bucureşti, au fost Antonio Olinto, venit cu soţia sa, scriitoarea Zora Seljan (de origine croată) pentru lansarea traducerii romanului său Copacabana în 1993. Era prieten cu ambasadorul de atunci al Braziliei, şi din biroul Domniei Sale am vorbit întâia oară la telefon cu Antonio. De atunci am mai vorbit de nenumărate ori, au fost ei la mine acasă la Bucureşti şi am fost eu la ei, în Rio de Janeiro. (În ultimii ani au murit amândoi, iar în Rio m-am plimbat de astă dată stingheră şi tristă pe strada şi în faţa locuinţei lor.)
Dar cea mai interesantă întâlnire cu ei a avut loc în 1994, la Târgul de Carte din Frankfurt, dedicat în anul acela literaturii braziliene. Ministrul Culturii al Braziliei avusese ideea luminoasă de a invita la Târg traducători din fostele „republici socialiste” care nu mai avuseseră niciodată ocazia să participe la o manifestare de o asemenea anvergură.
În afară de numeroasele standuri ale editurilor braziliene, făcuseră deplasarea la Frankfurt şi 100 de scriitori. Dintre toţi, eu îi cunoşteam personal pe Antonio şi Zora, dar prin ei am avut ocazia să cunosc mulţi alţii. Mi-amintesc de impresia deosebită pe care mi-a lăsat-o poetul Affonso Romano de Sant’Anna, un adevărat „prinţ al poeziei” (titlu onorific care se acordă periodic câte unui poet de pe continentul brazilian).
O editură din Bucureşti, care voia să iniţieze o serie de istorii ale diferitelor ţări destinată publicului larg, mă rugase să descopăr la Târg asemenea istorii (adică de maximum 200 pagini) pentru cele două ţări mai importante de limbă portugheză. Dacă în cazul Portugaliei mi-a fost uşor să găsesc una scrisă special pentru cititorii străini, standurile braziliene îmi ofereau fie manuale şcolare, fie tratate savante, deci nimic folositor pentru mine. Într-o seară soţii Olinto m-au invitat la cină împreună cu editorul lor din São Paulo, care avea un stand la Târg. I-am expus atunci dorinţa mea. Ca un adevărat om de afaceri (nu numai om al cărţilor), a prins imediat ideea din zbor şi mi-a promis că va comanda unui istoric o asemenea carte. „Iar pe tine te voi invita la lansarea versiunii braziliene, ca autoare morală”, mi-a spus. „Stai aşa, a sărit imediat Antonio Olinto. Ce înseamnă că ai s-o inviţi? Să fie lucrurile clare: îi plăteşti drumul, hotelul?” „Da”, a răspuns editorul (despre al cărui parcurs de viaţă s-ar putea scrie un roman, dar asta rămâne pe altă dată…).

– Dar Brazilia? Când, cum a avut loc întâlnirea cu Brazilia?

– Şi astfel, în 1996, am călcat pentru prima oară pe pământ brazilian, editorul plătindu-mi drumul şi şederea la São Paulo, iar Antonio Olinto hotelul la Rio de Janeiro. Deoarece avionul din Bucureşti mi-l putusem plăti în lei – pe care, la vremea aceea, încă nu-i puteam schimba pe valută la orice colţ de stradă ca acum –, cu banii recuperaţi mi-am cumpărat un bilet în circuit, vizitând în acest mod mai multe state/oraşe.

– Scrisul, munca Dv. au fost onorate cu două Ordine culturale braziliene. Evocaţi, vă rog, momentele în care v-au fost conferite.

– Ordinul Naţional „Rio Branco”, cea mai importantă decoraţie culturală braziliană, l-am primit în 1999. În acea perioadă lucram destul de mult „pe lângă” Ambasada Braziliei la Bucureşti, spun „pe lângă” deoarece lucram onorific, dar mergeam aproape zilnic „la serviciu”, activităţile culturale fiind numeroase şi complexe. Ambasadorul din acea perioadă fusese ministrul Culturii în ţara sa şi, ca o urmare firească, înfiinţase în cadrul ambasadei un adevărat centru cultural: cursuri de limba portugheză, expoziţii, conferinţe periodice, program de câte 10 traduceri reciproce (dar din care s-a concretizat foarte puţin), prezenţă permanentă în presă şi la manifestări culturale, organizarea – în parteneriat cu Ambasada Portugaliei – a unui colocviu internaţional la Cluj despre latinitate, publicarea unei culegeri bilingve de texte Convergenţe româno-braziliene, sprijinirea înfiinţării unei biblioteci publice internaţionale într-un spaţiu al Bibliotecii Metropolitane Bucureşti etc.
Întâlnindu-l recent întâmplător la Rio pe ambasadorul Jeronimo Moscardo care, acum pensionat, locuieşte mai mult în capitala Brasília dar are o reşedinţă şi în Rio de Janeiro, m-a emoţionat nostalgia pe care o nutrea în continuare pentru ţara noastră (e adevărat că stătuse în România pe parcursul a două mandate), precum şi apartamentul său înţesat (la propriu) cu vestigii ale acestei şederi îndelungate: icoane, diplome, fotografii şi alte înscrisuri pe un întreg perete, tablouri cu peisaje româneşti, precum şi celebrul afiş parizian – în format mare – cu Cioran, Eliade şi Ionesco, de asemenea pe un perete.
Acordarea celei de-a doua decoraţii a fost strict conjuncturală. Făceam parte, ca invitat personal al Preşedintelui României, Emil Constantinescu, din delegaţia care l-a însoţit în vizită oficială în Mexic şi Brazilia. Preşedintele Braziliei, Fernando Henrique Cardoso, a decorat pe toţi membrii delegaţiei, începând cu Preşedintele României, cu cel mai important Ordin Naţional „Cruzeiro do Sul” (Crucea Sudului) în diferite grade.
Fără falsă modestie, aş putea spune că două remarci ale unor scriitori brazilieni cunoscuţi recent valorează pentru mine mai mult decât orice decoraţie:
– „Oare toţi românii sunt aşa?”
– „Acum, de câte ori aud ceva despre România, sunt atent.”

– Cititorii revistei ,,Spaţii culturale” au luat cunoştinţă recent de ceea ce am intitulat ,,O călătorie în România, cu poetul brazilian Ático Vilas-Boas da Mota”, pornind de la frumoasa ediţie, româno-portugheză, a cărţii ,,România. Poeme telurice”, de editarea căreia v-aţi îngrijit. Vă propun, într-un soi de simetrie, să vorbim despre ,,Călătoria scriitoarei românce Micaela Ghiţescu în Brazilia” din această vară. Şi, de asemenea, să ne povestiţi despre poetul îndrăgostit de România care este Ático Vilas-Boas da Mota. Aşadar, vă ascultăm…

– După un scurt popas (două zile) la Rio unde m-am întâlnit cu o prietenă, profesoară universitară care locuia „foarte aproape” (adică la cca 300 km, dar distanţele – pentru brazilieni – sunt la altă scară) şi cu un sculptor/pictor român – Ion Mureşanu – care, deşi plecat din ţară la vârsta de 7 ani, nu şi-a uitat limba maternă, am zburat spre Porto Alegre, unde din păcate nu l-am putut întâlni pe Luis Fernando Verissimo (fiul lui Erico, şi el scriitor foarte cunoscut care, în Brazilia, „se vinde mai mult decât Paulo Coelho”), deoarece era plecat în Europa. În schimb am avut ocazia să reîntâlnesc un român de succes, Emil Cioba, industriaş a cărui întreprindere „Metalurgica Cioba” este una dintre cele mai importante din America de Sud. De remarcat că, plecând din ţară în 1960, a început practic „de la lingură”, adică şlefuind manual, cu soţia lui tot din România, mici piese metalice. Şi copiii lor, născuţi în Brazilia, vorbesc româneşte.
M-am mai revăzut şi cu un mare avocat – de anvergură internaţională – care, atunci când l-am cunoscut, cu ani în urmă, auzind că sunt româncă, mi-a pomenit imediat de Vintilă Horia şi, din biblioteca ce acoperea un perete întreg, a scos imediat, fără nici o ezitare, Dumnezeu s-a născut în exil…
Continuându-mi călătoria spre nord (Rio Grande do Sul, după cum îi spune şi numele, este statul brazilian cel mai sudic, învecinat cu Argentina), m-am oprit câteva zile în Belo Horizonte, capitala statului Minas Gerais, unde am vizitat câteva locuri interesante: imensul parc Inhotim, recent deschis, care pe întinderea a trei fazendas (moşii) găzduieşte uluitoare pavilioane de artă contemporană internaţională, moderna biserică Sfântul Francisc de Assisi, de la Pampulha, operă a renumitului arhitect Oscar Niemeyer (care a proiectat şi capitala Brasília), cu panouri ale la fel de celebrului pictor Portinari, orăşelul-muzeu colonial Sabará, patrimoniu UNESCO, dar şi micul Muzeu al jucăriilor (unde am revăzut, trezindu-mi nostalgii, o păpuşă creaţie „Käthe Kruse”, un fel de Barbie a fetiţelor din generaţia mea). La catedra de limbi romanice a Universităţii Pontificale Catolice am ţinut un minicurs de cultură românească (de o seară) în cadrul căruia am recitat şi tradus „La steaua”, care a avut un asemenea succes, încât profesoara mi-a cerut textul scris ca să-l studieze în amănunt cu studenţii.
Continuându-mi periplul spre nord, m-am oprit la Recife, capitala statului Pernambuco. Aici, ca şi după aceea în Salvador, capitala statului Bahia, am avut cele mai mari surprize, urbanistic vorbind: pe lângă oraşul vechi, peste tot conservat şi protejat, se construise atât de mult în ultimul deceniu, încât pur şi simplu nu mai recunoşteam nimic. În Recife am reîntâlnit familia (nora, nepoţii şi strănepoţii) celebrului antropolog/etnolog Gilberto Freyre, fundaţia care îi poartă numele fiind centrul tuturor activităţilor culturale, educative şi filantropice din zonă. Am vizitat şi aici orăşelul-muzeu colonial, patrimoniu UNESCO, Olinda.
Ultimul popas pe litoral a fost oraşul Salvador, unde debarcaseră primii portughezi în căutarea „lumilor noi [de oferit] pentru lume”, cum spune Camões. Am revăzut biserica Sfântul Francisc, îmbrăcată toată în aur – copleşitor de mult aur – , aurul care, în epoca descoperirilor geografice, a făcut din mica Portugalie un puternic stat colonial, dar care i-a adus şi decăderea. Convieţuieşte paşnic această biserică cu un imens Mall ultramodern (cel mai mare din America de Sud, se spune) în a cărui librărie (tot cea mai mare…) am găsit traducerea Jurnalului fericirii într-o superbă – şi scumpă – ediţie bibliofilă, cu fotografii şi facsimile după documente CNSAS şi, pe copertă, cu un portret al călugărului Nicolae de la Mânăstirea Rohia în cărbune, creat de chiar directorul editurii din São Paulo.
Din Salvador am călătorit, cu un autocar-pat, „în interior”, adică în adâncul teritoriului brazilian, la cca 700 km de litoral, pentru a ajunge în fine în orăşelul Macaúbas, reşedinţa poetului şi „românologului” Atico Vilas-Boas da Mota, a cărui pasiune pentru România şi pentru, vorba cântecului, „tot ce-i românesc” s-a concretizat recent în volumul de peste 1000 pagini Pontes culturais – Romênia – Brasil şi în volumaşul de versuri România – Poeme telurice, pe care aţi avut amabilitatea să-l recenzaţi. Dar despre pitorescul personaj care este amfitrionul din Macaúbas vom putea vorbi altădată pe larg, personalitatea sa nelăsându-se înghesuită într-un răspuns de câteva rânduri.
– Dar români, oameni ai scrisului, aţi întâlnit în această călătorie? Unul, cu siguranţă, da, E.S. dl ambasador Mihai Zamfir.

– Spre marele meu regret, pe ambasadorul Mihai Zamfir nu l-am întâlnit, eu neducându-mă în capitala federală Brasília (deşi, telefonic, m-a urmărit pas cu pas, Atico deconspirându-i toate hotelurile unde puteam fi găsită…), şi nici alţi români oameni ai scrisului. Există în Brazilia mulţi români plecaţi din ţară în timpul războiului şi apoi al comunismului, care şi-au făcut frumoase cariere, mai ales în artele plastice şi în industrie şi afaceri, şi se bucură de respect şi apreciere, dar nu am avut ocazia să-i întâlnesc acum.

– Reîntorcându-ne la scriitorii brazilieni, aţi avut parte de plăcute reîntâlniri şi întâlniri? Sunteţi o traducătoare faimoasă. Ţin scriitorii brazilieni să fie traduşi, citiţi în România?

– Ce scriitor nu doreşte să fie tradus în altă limbă? Mai ales când o traducătoare îi este servită, ca să spun aşa, pe tavă? Mulţi, mai ales poeţi, dar şi câţiva romancieri, au ţinut în mod special să mă cunoască, unul a făcut chiar călătoria de la Brasília în acest scop. M-am întors, ce-i drept, cu tolba plină de cărţi, dar nu ştiu câte din ele vor vedea lumina tiparului (ştiut fiind că editurile noastre aşteaptă întotdeauna subvenţii, cu atât mai mult când e vorba de poezie).

– Din aceste zile, găsim în librării traducerea cărţii ,,Noapte” de Erico Verissimo, care vă aparţine (ca şi a celorlalte cărţi ale acestui uriaş scriitor brazilian tipărite la noi), apărută la selecta editură bucureşteană Vivaldi, a doamnnelor Sanda Popa şi Rodica Sava. Aveţi pe masa de lucru, între proiectele de viitor o altă carte braziliană?

– După o şedere „de refacere şi odihnă” de circa două săptămâni în Macaúbas – cu incursiuni în adâncul teritoriului bahian – am revenit în Rio de Janeiro unde a ţinut să mă găzduiască actualul „prinţ al poeziei”, poetul Gilberto Mendonça Teles. A fost o şedere fructuoasă, în care l-am putut însoţi în scrierea monumentalei sale opere (proiectată în mai multe volume din care definitivase două), În apărarea poeziei, cu citate pe această temă începând din antichitate şi până în zilele noastre, ordonate pe capitole consacrate diferitelor literaturi. Cum nu avea nimic din literatura română, eu declarându-mi de la bun început incompetenţa, am apelat, la întoarcerea în ţară, la un cunoscut critic cunoscut, cu rugămintea să-mi indice nişte texte semnificative. Cu năduf trebuie să vă spun că, după ce am tot fost amânată, eu trebuind de fiecare dată să o iau de la început cu toate explicaţiile (când, între timp, nu încetăm să ne dedăm sportului naţional de a ne plânge că nu suntem cunoscuţi în străinătate…), am trimis cu strângere de inimă „prinţului poeziei” ce aveam la îndemână gata tradus în portugheză, adică Criticilor mei şi poeziile Stihuitorul şi Poeţii lui Blaga, precum şi un emoţionant citat din ambasadorul Mihai Zamfir – găsit întâmplător – în care vorbeşte despre limbajul poetic. (Dacă vreunul din cititorii acestui interviu are vreo idee, mă poate contacta prin dumneavoastră). Acestui poet brazilian sper să-i traduc o culegere de 50 de poezii şi să reuşesc să o şi public, cu condiţia să obţin o subvenţie. Mai mult nu pot spune deocamdată. Dorinţa există. Timpul (vieţii mele) nu ştiu câtă răbdare va mai avea.

– Sunt de mulţi ani încântata şi recunoscătoarea Dv. cititoare. De aceea, mulţumindu-vă pentru miile de pagini care ne-au întâlnit, precum şi pentru această călătorie în Brazilia, vă doresc din inimă la sărbătoarea vârstei minunate pe care aţi împlinit-o în iulie şi în încheierea interviului de acum ca timpul, asemenea sultanului din poveştile celor o mie şi una de nopţi, să aibă răbdare să vă asculte şi îngăduinţă pentru toate cărţile care vă aşteaptă de scris, de tălmăcit, de editat. Din inimă, v-o doresc şi ne-o dorim, draga noastră Doamnă Micaela Ghiţescu!

A consemnat Doina CERNICA