Propoziții pretențioase – Amidaze
Bună lucrarea dintâi, haida de la a doua.
Gărăjelul să i-l acoperim cu țiglă metalică. Două părți, adică două ,,ape”. Din material de fabricație nouă. Un mic acoperiș sub streașină, la vedere, cu material rămas de la casă, acel lindab genuine. Golurile rămase placate cu osb. Prelungirea pe spate a acoperișului lăsat în voia soarelui, dar cu pătrundere prin policarbonat, cât să iște o terasă mai ferită de ochii curioșilor stradali. Acolo, câțiva trandafiri, câțiva pufișori din amentul plantat prin apropiere, o piscinucă pentru obiectele de joc amfibii, vreo doi alunași pitici. Și nițel ghinion. Proba providențialei ploi cerută de fiecare dată de tata a evidențiat un holțșurub înfipt defectuos, bun de picături chinezești. Astupat. Jgheaburi la stradă și la terasă. Din material galvanizat. Mulțumit omul, Marian, mai puțin eu pentru micul incident.
,,Durerile” trec. Altele…. Că mă uimise cum putea să stea lângă fratele lui Cerică spoitorul, ăl de ne făcuse capul mare la ,,Scapă porcu”’ și cântatul un ,,Lamalo” continuu – la nunta unui cumnat dintre-ai lui Laurențiu Dobrescu, cea amânată din cauza lunilor de detenție executate de el, începând cu o săptămână înainte de cununie -, fără să nu se simtă în nesiguranță și inconfortabil. Ghinion curat, o poveste romanțioasă despre tăierea unui porc, despre portul unor cuțite pentru acesta, despre doi gardieni ce-i puseseră gând ,,bun” miresei, despre o declarație ,,favorabilă” mirelui, din așa-zisa proprie inițiativă – cu sfat de la polițistul de serviciu -, despre o încălțare rapidă pe baza ,,pornirii” cu arme albe.
La mijloc de areal, ne-a mai găsit taica o ,,căsuță”. Etajată și înconjurată de vie acățată pe sistemele neomologate de rețele de țevi și fier-beton ,,completate” din întreprinderile industriale de odinioară. Focul și amărăciunea tinichigiului asamblator de pluviale. Căci scările nu intră nici de afurisite, nu le poți ajusta la mărimea dorită. Celelalte necazuri, colaterale, nu-ți lasă un trai muncitoresc decent. Pe mine așezându-mă în ascensiune, mi se prind loațele în toate sârmele, în frunze, în corzi și cârcei, apoi tricoul, nădragii și cu puțin noroc adidașii deja co-,,rupți”. Poate și alunița de la mâna stângă, însângerând-o…. Speri să nu te trezești cu ,,Alămiși, mă? Ne-apucă năstavul!”, să nu adaugi nervului deja declanșat încă unul. Ne-am făcut totuși meseria, un burlan și vreo două lipituri la jgheaburile vechi, din seria ,,pe rugină se prinde nu cositorul”. Și-un jghebuleț la veranda-balcon. Aproape să spui că ai venit degeaba.
Perete în perete, într-o umbră desăvârșită după ora 14, imobilul – mă întreb dacă n-a fost garaj la începuturi – celui de-al doilea ,,suedez” cu care am avut de-a face. Tot așa, burlane și jgheaburi, de jur-împrejur, floricele la față, dar nu pe un fronton de margine, ci direct pe niște jghebulețe, fără rol pluvial, îmbinate în vârf cum nu prea găsești nicăieri. O măiestrie rară. Prin dosul structurii garaj-magazie-vagon, pe o dependință, singura în fapt, ne-am luptat cu o serie de foi de tablă, cu o dolie și alte figuri geometrice ,,neortodoxe”. Și cu scândurile măcinate de sub carton.
De este să mai trecem pe răboj una, dintre cele de momire și nefăptuire, vizavi de doamna Tăicuțu – nu știam cine este în anul acela ,,suedez” – s-a construit o casă. Tanu, prietenul lui Viorel, a ridicat-o și nu noi fuserăm cei care au și învelit-o.
